Pentru Noni-Emil Iordache, granița dintre discipline nu a reprezentat niciodată o constrângere, ci o invitație. Pictor și poet în egală măsură, el construiește de decenii un univers în care cuvântul și imaginea se nasc din același impuls și se întorc în același loc.
Noni-Emil Iordache este fondator al Cenaclului Lectura. În paralel cu activitatea vizuală, a publicat numeroase volume de poezie în România, Franța și internațional, iar textele sale au fost incluse în antologii și publicații literare din România, Franța, China și Liban.
Scrie din interior spre exterior, fără concesii față de modă, trenduri sau de așteptările publicului. Pictează la fel cum scrie: cu o conștiință acută a limitelor limbajului și o curiozitate neobosită față de ceea ce se află dincolo de ele.
Valentin m-a trezit! – Fragmente, expoziția sa de la Spațiul Hidden din București, al cărei curator sunt, este o fereastră deschisă recent spre această lume: un spațiu al trezirii, al fragmentului ca unitate completă de sens, al picturii ca act de supraviețuire. "Pictez pentru că dacă nu aș picta nu aș mai fi eu": o frază care spune mai mult despre un om decât orice biografie. În cadrul expoziției, pe 25 iulie, Noni va recita versurile sale pe muzica lui OBEAH (subsemnatul). Finisajul expoziției de pe 10 august va fi sub forma de licitație.
Cum negociezi scrisul și pictura
Nu pot fi negociate, așadar le las să se certe între ele. Poezia a fost mult timp locul în care am încercat să duc ceea ce nu reușeam să formulez în viața de zi cu zi. Totuși, există un punct, un moment, în care cuvântul, oricât de precis ar fi, începe să obosească. Simți că spune prea mult ori prea puțin și atunci apare nevoia unei alte suprafețe.
Pictura a venit pentru mine ca o ieșire din această presiune a formulării. În poezie, chiar și atunci când ești obscur, tot lucrezi cu limba, cu sensul, cu o anumită ordine. În pictură, îmi permit să nu explic, să las pata, gestul, culoarea să poarte ceva ce nu poate fi redus la o simplă propoziție.
Nu consider că un limbaj îl trădează pe celălalt. Mai degrabă se salvează reciproc. Poezia mă apără de decorativ în pictură, iar pictura mă apără de excesul de control în poezie.
Lucrarea Pieta - Violeta a murit
Poezia și pictura au comunități, ritualuri & economii diferite
Nu există o separare frumoasă, de tipul: dimineața scriu, seara pictez, iar între timp contemplu lumea sau merg la birou. Viața cotidiană este mult mai amestecată decât atât. Uneori poezia apare în timp ce fac lucruri foarte concrete, administrative, aproape banale. Alteori pictura cere să opresc totul și să fiu prezent cu tot corpul, tocmai de aceea pictez mai ales seara, cu excepția zilelor de weekend.
Poezia are un ritual mai interior. Poți scrie un vers în cap, pe telefon, într-un birou, într-o sală de așteptare, într-un taxi, într-o zi proastă. Pictura cere o altă formă de disponibilitate, anume corpul întreg, spațiu, timp, alte ustensile. În cazul picturii, intri fizic în ea.
Comunitățile sunt, într-adevăr, diferite. Lumea literară are alte reflexe decât lumea artei vizuale, dar mie îmi place tocmai această tensiune. Poezia circulă mai discret, uneori aproape invizibil. Pictura are obiect, dimensiune, spațiu de expunere.
Nu vreau să fiu obligat să aleg o singură cameră. Mă interesează coridorul dintre ele, versul din pictură și pictura din vers.
Lucrarea Pieta
Cine este Valentin?
Valentin nu este neapărat o persoană. Sau nu doar o persoană. Este, pentru mine, numele unei treziri. Poate fi Noni, poate fi Violeta, poate fi Dan, poate fi Vasi, poate fi privitorul. Poate fi oricine sau orice te scoate, la un moment dat, dintr-un somn în care nici nu știai că te afli.
Într-adevăr, am început să pictez de Sfântul Valentin, într-un moment în care nu aveam niciun plan să devin artist și nici măcar nu îmi imaginam că pictura va deveni atât de importantă pentru mine. A fost aproape o întâmplare, dar una dintre acele întâmplări care îți modifică viața.
Titlul are și ceva ironic, și ceva tandru. „Valentin m-a trezit!” sună ca o propoziție simplă, aproape domestică, dar pentru mine înseamnă foarte mult. Înseamnă momentul în care ceva din mine, care probabil exista de mult, dar stătea ascuns, a fost invitat să se trezească și să iasă.
Prima expoziție de la Hotel Caro a fost începutul acestei serii. Acum, cu „Fragmente”, simt că merg mai departe, dar nu schimb trezirea inițială. O desfac, o ofer pe bucăți, încercând să înțeleg ce anume s-a trezit atunci.
Între figurativ și abstrac: o alegere conștientă?
Da și nu. Nu pornesc de la o decizie teoretică de tipul: acum voi lucra între figurativ și abstract. În practică, acolo ajung de fiecare dată. Cred că vine din felul în care percep lucrurile. Lucrurile nu îmi apar niciodată întregi, limpezi, cuminți. Oamenii, amintirile, chiar și propriul meu corp vin spre mine în bucăți, în umbre, în apropieri și, de cele mai multe ori, ca retrageri.
Figurativul mă interesează pentru că aduce prezență, corp, urmă umană. Abstractul mă interesează pentru că lasă lucrurile să respire și nu le obligă să devină poveste. Dacă imaginea e prea clară, mă plictisește. Dacă e complet abstractă, uneori simt că pierde tensiunea existențială care mă interesează.
Așa că rămân între ele, ca formă de adevăr personal. Pentru mine, realitatea însăși nu este nici complet figurativă, nici complet abstractă. Ea pâlpâie între formă și dispariție.
Lucrarea Ascensiune
Există poeme pe care nu le-ai putut scrie și le-ai pictat în schimb? Tablouri care au devenit versuri?
Da, cred că există poeme pe care nu le-am mai putut scrie și care au ajuns în pictură. Poate nu în mod direct ca traducere, dar sigur ca energie. Unele lucrări sunt, de fapt, poeme care au refuzat pagina pentru că au avut nevoie de culoare, de deformare, de materie.
Și invers se întâmplă. Uneori, după ce termin o lucrare, îmi dau seama că ea continuă să vorbească în mine. Atunci apar versuri.
Probabil că lucrez mereu cu același material interior, doar că uneori el cere cuvinte, alteori suprafață. Diferența este că poemul comprimă, iar tabloul expune. Poemul poate ascunde în interiorul unei fraze o rană întreagă. Tabloul o pune în fața ta și nu mai poți negocia atât de ușor cu ea.
Andrei Bucureci cu volumul de poezie al lui Noni NOIembriOM
Fragmentul ca formă și metodă
Nu am încredere în totalitate. Mi se pare că totalitatea vine mereu cu o promisiune falsă conform căreia lucrurile pot fi așezate, închise, explicate până la capăt. Or, eu nu cred că trăim așa. Nu ne amintim complet, nu iubim complet, nu înțelegem complet, nu ne aparținem complet.
Fragmentul este mai onest, căci nu pretinde că deține întregul. Dar tocmai prin lipsa lui spune ceva foarte puternic. Un fragment poate fi o urmă, o rană, o probă, o relicvă, o bucată de corp sau de memorie. Nu este mai puțin important pentru că nu e întreg. Dimpotrivă, uneori fragmentul concentrează mai multă viață decât o construcție completă.
În pictura mea, fragmentul este și formă și metodă. Nu încerc să repar imaginea ori să o fac întreagă. O las să rămână în starea ei de tensiune pentru că acolo, în fragmentare, se arată Adevărul.
Lucrarea Buchet
Cât de important este contextul fizic al unei expoziții
Contextul este foarte important. O lucrare nu există niciodată complet singură. Sigur, ea are autonomia ei, dar felul în care o întâlnești schimbă enorm percepția. Lumina, pereții, distanța dintre lucrări, sunetul din jur, oamenii prezenți, chiar și felul în care intri într-un spațiu pot modifica sensul.
Hidden mi se pare potrivit pentru această expoziție tocmai pentru că nu are aerul unui spațiu solemn, rigid. E un loc care permite apropierea. Iar lucrările mele, deși pot părea uneori dure sau tensionate, au nevoie de apropiere. Nu vreau să fie privite ca obiecte reci. Vreau să creeze o relație.
Cât despre surprize, nu aș vrea să le transform în artificii. La vernisaj, nu mi-aș dori doar o expunere de pictură în sens clasic. Mă interesează ca fiecare participant să intre într-o relație directă cu lucrările, să le remarce așa cum sunt: fragmente care le pot atinge.
Expoziția are și o continuare printr-un moment de poezie live pe 25 iulie și un finisaj pe 10 august. Îmi place ideea că expoziția nu se consumă într-o singură seară, ci rămâne deschisă, se modifică și respiră.
Tensiunea între recunoaștere, activitate, învățare
Consider că tensiunea aceasta trebuie mai degrabă locuită. În cultura română există încă o nevoie foarte mare de validare: cine te-a confirmat, unde ai expus, cine te-a introdus, din ce școală vii, în ce canon intri. Înțeleg aceste mecanisme, dar nu vreau să fiu paralizat de ele.
Ca artist autodidact, intru inevitabil într-un spațiu vulnerabil. Nu am o diplomă de arte în spate, nu vin dintr-un atelier academic, nu pot invoca o genealogie comodă. Dar am altceva: o relație directă, urgentă, foarte personală cu pictura. Pentru mine, pictura nu a venit ca exercițiu de carieră, ci ca necesitate.
Nu mă interesează să joc rolul artistului validat înainte de a lucra. Mă interesează să lucrez, să caut, să duc mai departe această nevoie de imagine. Dacă există o recunoaștere, bine. Dacă nu, lucrările rămân.
Cred că artistul activ trebuie să accepte riscul de a fi privit înainte de a fi explicat de alții.
Lucrarea Turnul Babel
Pictez pentru că dacă nu aș picta nu aș mai fi eu
Da, pentru mine fraza aceasta are mai multă legătură cu urgența decât cu vocația. Vocația sună frumos, aproape nobil. Urgența este mai sinceră. Ea nu te întreabă dacă ai timp, dacă e momentul potrivit, dacă ești pregătit. Vine și îți cere să faci ceva ca să nu te pierzi.
Au existat perioade în care nu am pictat, pentru că pictura a apărut târziu în viața mea. Dar nu cred că au existat perioade în care să nu fi lucrat interior cu imagini, chiar dacă nu le puneam pe pânză. Poezia a fost mult timp forma principală prin care am ținut legătura cu mine. Când nu scriam, deveneam mai străin de mine însumi. Când nu pictez acum, simt ceva asemănător, adică o acumulare, o presiune, o neliniște care nu își găsește locul.
Profesional, vin dintr-o zonă aparent foarte diferită (drept, administrație publică, activitate sindicală). Am lucrat în instituții publice, cu texte juridice, cu politici publice, cu proceduri etc.. La prima vedere, pare o lume incompatibilă cu arta, dar nu este chiar așa. Dreptul te obligă să înțelegi forma, conflictul, limita, puterea cuvântului. Administrația publică te pune în contact cu mecanismele reale ale societății. Sindicatul te apropie de vulnerabilitatea oamenilor, de nedreptate, de tensiuni concrete.
Cred că toate acestea intră, într-un fel, și în pictura mea. Poate nu direct, nu ilustrativ, dar ca experiență a presiunii. Arta (pro)vine din tot ce ai fost obligat să duci.
Lucrările Ascensiune și Ritm Organic
Ce nu te-a întrebat nimeni niciodată despre munca ta
Nu m-a întrebat nimeni suficient de direct ce mă sperie în ceea ce fac. Se vorbește mult despre expresie, despre stil, despre teme, despre parcurs, dar foarte puțin despre frică. Or, în artă există multă frică - frica de ridicol, frica de impostură, frica de expunere, frica de a spune prea mult sau prea puțin, frica de a fi văzut exact acolo unde ai vrut să te ascunzi.
În pictură, frica este și mai vizibilă decât în poezie. Textul îți permite uneori să te ascunzi în construcție, în ritm. Pânza este mai brutală. Ea arată imediat ezitarea, excesul, minciuna.
Aș fi vrut poate să fiu întrebat: Ce nu poți controla când pictezi? Acolo începe, de fapt, partea interesantă, adică nu în ceea ce controlezi, nu în ceea ce știi deja să faci, ci în momentul în care lucrarea începe să te contrazică. Atunci simți că nu mai produci doar o imagine, ci ești, la rândul tău, modificat de ea.
