„3 zile în septembrie” a început de la o întâlnire creativă: șapte zile la Eforie Sud, într-o tabără la capătul căreia trebuia să existe un lungmetraj. Lui Tudor Giurgiu i-a venit apoi ideea să facă un film despre o petrecere de nuntă care o ia razna și care are în centru un personaj feminin middle-age.
Un pic mai târziu, a venit soluția tehnică radicală propusă de Mihai Chirilov (director artistic al TIFF): un singur plan-secvență de 65 de minute. O alegere care a transformat filmarea într-un exercițiu de precizie și încredere - fiecare mișcare a actorilor, fiecare deplasare a camerei, fiecare detaliu al scenei trebuiau gândite în avans, iar o singură greșeală putea compromite întreaga dublă.
Fără formula obișnuită de producție, fără o echipă care să fi lucrat deja împreună și, în cele din urmă, fără montajul care să poată repara lucrurile după filmare, Tudor a decis să accepte provocarea. Scenariul s-a scris colaborativ într-o lună, iar distribuția a fost construită în jurul unor actori cu care regizorul nu mai lucrase, alături de neprofesioniști și localnici.
Paradoxal, tocmai această lipsă de control și de plasă de siguranță pare să fi făcut experiența atât de specială. În fiecare seară, echipa mânca împreună, revedea cele 65 de minute filmate în ziua respectivă și discuta ce funcționase și ce nu. Pentru Tudor Giurgiu, proiectul a însemnat o întoarcere la o formă de lucru aproape de debut, în care oamenii trebuiau să se surprindă, să se redescopere și să învețe unii de la alții. Iar filmul s-a născut, literalmente, sub ochii echipei.
