„3 zile în septembrie” a început de la o întâlnire creativă: șapte zile la Eforie Sud, într-o tabără la capătul căreia trebuia să existe un lungmetraj. Lui Tudor Giurgiu i-a venit apoi ideea să facă un film despre o petrecere de nuntă care o ia razna și care are în centru un personaj feminin middle-age.
Un pic mai târziu, a venit soluția tehnică radicală propusă de Mihai Chirilov (director artistic al TIFF): un singur plan-secvență de 65 de minute. O alegere care a transformat filmarea într-un exercițiu de precizie și încredere - fiecare mișcare a actorilor, fiecare deplasare a camerei, fiecare detaliu al scenei trebuiau gândite în avans, iar o singură greșeală putea compromite întreaga dublă.
Fără formula obișnuită de producție, fără o echipă care să fi lucrat deja împreună și, în cele din urmă, fără montajul care să poată repara lucrurile după filmare, Tudor a decis să accepte provocarea. Scenariul s-a scris colaborativ într-o lună, iar distribuția a fost construită în jurul unor actori cu care regizorul nu mai lucrase, alături de neprofesioniști și localnici.
Paradoxal, tocmai această lipsă de control și de plasă de siguranță pare să fi făcut experiența atât de specială. În fiecare seară, echipa mânca împreună, revedea cele 65 de minute filmate în ziua respectivă și discuta ce funcționase și ce nu. Pentru Tudor Giurgiu, proiectul a însemnat o întoarcere la o formă de lucru aproape de debut, în care oamenii trebuiau să se surprindă, să se redescopere și să învețe unii de la alții. Iar filmul s-a născut, literalmente, sub ochii echipei.
Despre cum arată un astfel de mod de lucru, cât control poate ceda un regizor unei echipe și ce se întâmplă când experiența întâlnește riscul în creație, am vorbit cu Tudor Giurgiu.
Filmul „3 zile în septembrie” intră în cinematografe pe 18 septembrie.
Ce a adus experiența
Știi, niște ani în plus la vârstă te ajută să devii mai sigur pe tine, mai stăpân pe mijloace (hate this expression, but its true). Aduni varii experiențe care te marchează, înveți din toate (mai ales din eșecuri) și devii mai bun. Nu e o regulă dar mie asta mi s-a întâmplat. Am ajuns să anticipez mai bine potențialele catastrofe, simt și văd mai ușor și mai repede cum ar fi bine să filmez o anume secvență. Am simțit asta când am filmat (în 30 de zile) Libertate, un film foarte greu și complex, de la storytelling, până la decupaj, mișcări de cameră, coordonarea unei echipe numeroase de actori. Acolo cred că mi-am dat examenul de maturitate, după acel proiect nu cred că mă mai poate surprinde ceva în mod dramatic.
În altă cheie, maturitatea și experiența mă ajută, cel puțin în cazul meu, să iau decizii mai rapide. Nu mai am timp să negociez cu mine, în primul rând, dacă vreau să regizez sau să produc un anume proiect. Tranșez cât de repede situația. Dau verdicte mai rapid și mai abrupt poate, despre un first cut al unui film pe care îl produc sau un draft de scenariu.
Ultimii ani pentru cinemaul românesc
Excelenți. Niciodată în istoria cinemaului românesc nu au existat atâtea filme care să zgâlțâie box-officeul autohton, să intre în top 10 anual peste producții hollywoodiene cu bugete incredibile. E un semn că industria locală a intrat în normalitate și s-a maturizat. Dacă adăugăm și faptul că filmele de autor continua să facă vâlvă în festivaluri și amintim mai ales borna Colectiv – primul film românesc care a ajuns să fie nominalizat la Oscaruri, e limpede că vorbim de o cinematografie aflată într-un moment fast. Vulnerabilitatea majoră ține de banii care se alocă acestui domeniu – insuficienți. Cu bugetele existente e imposibil să îți propui să faci o ecranizare a unui roman de epocă sau să faci un film istoric mai ambițios. care presupune o desfășurare generoasă de forte. Poate că unii vor spune ce sunt prostiile astea, de asta avem nevoie? Păi da, cam avem. Nu putem a la longue să facem aceleași și aceleași filme, turnate între prieteni în apartamente de închiriat, pe repede-nainte pentru că nu sunt bani să plătești echipa tehnică mai mult de 3-4 săptămâni. Cred că filmul românesc merită mai mult.
Credit foto: Cosmin Kleiner-Stoian
Cum a apărut ideea filmului „3 zile în septembrie”
Ideea proiectului îi aparține 100% prietenului meu Mirel Olaru, cel care (alături de soția lui) se identifică cu Arome 22, un hotel unde dacă nu ați stat până acum, trebuie să o faceți. După un weekend petrecut acolo în care am devenit best friends, Mirel și Anca, o altă bună prietenă, au venit cu acest concept de Creative Camp la Eforie Sud pe durata a 7 zile, care să se concretizeze cu filmarea unui lungmetraj. După ce am depășit etapa în care le-am spus că sunt nebuni și idealiști, mi-am zis why not?, hai la treabă. În fond, e foarte reconfortant să ieși din zona de confort, să te confrunți cu provocări noi, să faci filme în sistem independent, guerrilla style. Am pus o condiție: să lucrăm (în proporție foarte mare) cu oameni care nu au mai colaborat/filmat împreună, asta ca să avem un proces creativ inedit și fresh. Scenariul s-a scris în iulie și august, am filmat în final de septembrie 2025, iar de buget vă rog să nu mă întrebați – încă îl mai adunăm.
Scrierea colaborativă a scenariului. Prin ce etape ați trecut
Am pornit (inspirat si de locația de la Arome) de la ideea unei petreceri de nuntă care o ia razna și se termină prost. Am fost fascinat (la vremea lui) de filmul argentinian Wild Tales și m-am gândit de multe ori la episodul nunții din film – absolut delirant. De ce să nu venim și noi cu o variantă profund românească? Apoi a apărut gândul de a centra toată povestea în jurul unui personaj feminin middle-age, aflat în criză, cu o relație profund toxică cu mama sa. O femeie care își dorește să își schimbe viața, anturajul, să se caute, să se reinventeze. Împreună cu Conrad Mericoffer am agreat un outline al poveștii, apoi el și Radu Grigore au început să scrie, materialul venea la mine ulterior, interveneam și eu și tot așa. Urmau apoi discuțiile cu Andreea, îi dădeam și ei să citească, observațiile ei erau foarte pertinente. Am scris incredibil de rapid, în vreo lună jumate, desigur i-am dus și în Eforie să vadă locurile găsite și cum îmi imaginam curgerea poveștii.
Credit foto: Cosmin Kleiner-Stoian
„3 zile în septembrie” este construit în jurul unui plan-secvență de 65 de minute. Când ai știut că acesta este forma potrivită pentru poveste?
Imediat după ce i-am povestit lui Mihai Chirilov, directorul artistic TIFF despre idee și ce urma să fac. Mihai a reacționat rapid și foarte direct, aproape casant: cum să faci în 7 zile un film cu tăieturi? E imposibil, e aberant. Trebuie să faci one-shot. Adică un plan-secvență. Mi s-a părut o soluție nebună, radicală, dar era singura posibilă date fiind condițiile. Și care ne-a salvat. A pus, într-adevăr, presiune pe noi toți, dar m-a obligat la o gândire în superdetaliu a coregrafiei mișcărilor actorilor, a felului în care camera îi urmărește, a ritmului fiecărei scene.
Relația cu controlul, cu actorii și cu emoția atunci când elimini plasa de siguranță numită „montaj”
Cumva e mai firesc și mai sincer totul. Nu mai ai la dispoziție montajul care poate potența anumite trăiri sau repara ce n-a ieșit la filmare. Pui pe masă fix ce ai filmat cu plusuri și minusuri, nu mai ai ce să corectezi în mod spectaculos la postproducție. Dar, da, oricît ai vrea să păstrezi controlul (și sunt cam control freak la filmări) de data asta a trebuit să te lași total în mâinile celor care erau în focuri și care lucrau cea mai mare apăsare și tensiune datorită faptului că orice greșeală ne putea fi fatală. Dubla respectivă se putea strica. Andreea (mai ales), Ate (operatorul), Mircea (focus puller), colegii de la sunet, ceilalți actori – toți au fost incredibili și fără încrederea deplină în ei nu puteam face proiectul ăsta. Cum puteam să mai controlez actoria după 30-40 de minute de joc continuu? Trebuia efectiv să fiu zen și să fiu 100% sigur că nimeni nu va greși. Ceea ce s-a și întâmplat.
Credit foto: Cosmin Kleiner-Stoian
Ce ai câștigat și ce ai riscat alegând această formulă de creație a filmului
A fost cumva o formulă impusă de coordonatele logistice și financiare în care s-a făcut proiectul. Am impus o singură condiție – șefii principali de departamente să nu mai fi lucrat împreună până la filmare, iar subsemnatul regizor să își aleagă o distribuție în care să se afle, preponderent, actori cu care nu a mai colaborat. Plus mulți neprofesioniști și localnici. Tot conceptul de tabără creativă care s-a desfășurat la Arome 22 (gândit de Mirel) nu putea fi dus la capăt dacă aș fi lucrat cu același operator cu care am mai făcut 2-3 filme sau cu o echipă care lucrează, recurent, în același fel.
Am căutat să ne surprindem, să ne redescoperim, să învățăm unii de la alții, indiferent de vârstă sau experiență. În fiecare seară după ce terminam filmarea, mâncam toți împreună și apoi vedeam cadrul de 65 minute tras în seara respectivă, îl comentam, spuneam ce e bine sau ce n-a funcționat, a fost o atmosferă super.
Privind retrospectiv, cred că a fost o metodă câștigătoare și utilă filmului, a fost ca și cum ne-am fi întors în timp, undeva înainte de debut. A fost un demers foarte riscant pentru că putea să nu ne iasă, să fie timpul insuficient, dar le-am spus tuturor să nu aibă emoții, e un exercițiu până la urmă, dacă ar fi ieșit prost, îl încuiam într-o cutie și aia era.
Credit foto: Cosmin Kleiner-Stoian
Adrenalina de la filmări
Sentimentul că filmul se naște lângă noi, îl puteam vedea și analiza în fiecare seară. Asta n-am mai trait niciodată. Apoi adrenalina fantastică pe care ne-a dat-o filmarea acestui singur cadru lung a fost, la fel, de neegalat. A fost filmarea la care am fost cel mai relaxat, în pofida stresului zilnic de a ne atinge obiectivul să nu greșim timp de 65 de minute.
Țin minte că înainte de a ajunge la Eforie Sud am fost câteva zile la TIFF Oradea, unde am proiectat filmul făcut în 2025, Pădurea de molizi – eram în cu totul alt mood. Iar pe set la Eforie a fost fantastic. Toți din echipă s-au autodepășit, au făcut minuni, de la echipa lui Ate șau a lui Daniel Soare (cei de la sunet) până la Miruna (costume), Adela (décor), Raluca (machiaj), toți colegii de la producție și regie. Aș putea umple pagini despre cât de bine s-au organizat în pofida micilor erori sau neprevăzute care, pentru mine atunci, îmi păreau probleme grave de tot – lebedele de pe mare nu ajungeau unde pusesem noi aparatul sau nu mai aveam azot lichid să generăm fum pentru secvența celei de-a doua nunți. Dacă m-ați fi întrebat atunci, credeam că e o catastrofă și toată dubla e compromisă.
Credit foto: Cosmin Kleiner-Stoian
Cum ai ales distribuția
Fără niciun fel de casting, pur și simplu nu era timp de așa ceva, eram contracronometru. Am avut o singură mare certitudine: Andreea. Știam că poate duce, la nivel de tehnică și emoție, rolul ăsta și eram sigur că va face un personaj memorabil. E locomotiva filmului, dacă ea nu era credibilă sau ceva nu îi ieșea, totul s-ar fi clătinat. Performanța ei e fabuloasă. Cu Emilian am mai lucrat la De ce eu?, știam că are o chimie excelentă cu Andreea, a fost o alegere ușoară. Pe Mirela Zeța o urmăresc demult, mi se pare o actriță atât de puțin jucată fața de imensul ei potential. La fel, Emilia Popescu, suntem amici, ne știm de-o viață, dar nu lucrasem nimic împreună. Pentru mulți din echipă surpriza a fost Adela Popescu, care sigur e cunoscută mai ales de la TV și social media. Adela e însă o actriță super-conștiincioasă, gata pentru orice gen de film și provocare. Am văzut-o povestind cu Andreea într-o noapte ploioasă la Electric Castle și mi-am zis că pot fi bune prietene și în film. Pe Conrad Mericoffer l-am urmărit de mult, scrie, regizează, e un actor-cineast la deplină maturitate. M-am bucurat să lucrez cu Dani Achim, Alice Cora Mihalache, Ana Turcu, Emilian Mârnea, Elias Ferchin și, mai ales, cu Maria Junghietu, actriță puțin cunoscută de public larg, care face o secvență memorabilă în film. De asemenea, întâlnirea cu o parte a trupei de actori din Constanța a fost esențială pentru mine, pe unii îi știam din spectacolele făcute de Radu Afrim acolo. Sunt toți minunați – Lana Moscaliuc, Iulian Enache, Dan Cojocaru, Theodor Șoptelea, Liliana Cazan, Marian Adochiței, Anais Agi Ali, Denisa Iova, Grațian Prisăcariu, Alex Stavrositu.
Reacțiile publicului până acum
Oamenii nu mint atunci când se descarcă emotional la finalul proiecției, reacția lor e sinceră și vine din adâncul sufletului. Asta am simțit nu doar la TIFF, dar mai peste tot pe unde am arătat filmul. Unii rezonează cu elementele de comedie din film, altora le mai scapă câte o lacrimă, dar toți cred că participă intens la peripețiile și evenimentele din periplul nocturn al Biancăi. Cel mai tare m-a emoționat reacția direct și lipsită de fasoane a unor tinere născute în Eforie Sud – pentru ele filmul a însemnat enorm, le-a adus aminte de locurile pe unde mergeau în adolescență, barul unde se aciuau când chiuleau de la ore, nunțile de la Restaurantul Măgura etc. Pur și simplu nu le venea să creadă că au regăsit geografia asta „mitică” oarecum pentru ele, într-un film făcut în Eforie Sud.
Dincolo de performanța tehnică, cu ce întrebare ai vrea să rămână spectatorul după „3 zile în septembrie”
Oare ce face Bianca mâine? Cum va arăta noua ei viață?
