S-au dat multe nume acestei perioade: Era AI, Era algoritmilor, Era schimbărilor, Era crizelor. Noi îi spunem: Era Dilemelor. În ciuda alergării asidue către ce-e-nou, a adaptării forțate, pentru a nu fi lăsați în urmă, oamenii mai stau totuși locului din când în când și se întreabă: care e destinația? de ce? e bine? cum ne afectează toate aceste transformări, cum le putem controla?
Avem nevoie de întrebări, crede Ioana Prândurel, co-fondatoarea PanStudio, un studio independent de animație și creație vizuală, construit alături de Andrei Câmpan & Ileana Negruțiu. În ciuda asaltului de răspunsuri instant, avem nevoie să știm să punem întrebări. Una dintre ele bântuie industria creativă: ce rămâne când AI-ul poate orice și repede?
"Nu avem o relație sentimentală cu uneltele. Nici de iubire, nici de ură. Dacă o unealtă ne permite să testăm mai repede o idee, foarte bine. Dacă începe să ne ia din controlul asupra lucrurilor care contează, ne oprim. Pentru mine principiul este destul de simplu: tehnologia trebuie să elibereze omul pentru munca mai interesantă, nu să-l scoată din proces doar pentru că poate", spune Ioana.
Povestim cu Ioana Prândurel în continuare despre om și unelte, creativitate, probleme la soluții și întrebări la răspunsuri, povestea PanStudio, animație, cum se schimbă estetica vizuală printre prompturi și algoritmi.
Drumul spre zona creativă
Nu cred că am ales animația toți trei în același fel. Pentru Andrei este principala îndeletnicire de aproape 20 de ani. Eu am venit din comunicare, după 24 de ani în care am încercat, în contexte foarte diferite, să înțeleg cum ajunge o idee de la un om la altul. Ileana vine cu o perspectivă actualizată și cu altă relație cu imaginea, pur și simplu pentru că aparține altei generații.
Ce ne-a adus împreună cred că este mai degrabă interesul pentru oameni decât interesul pentru creație în sine. Suntem foarte curioși ce îi motivează, de ce fac anumite alegeri, ce îi sperie, ce îi mișcă. Toți trei facem terapie, ceea ce probabil spune și asta ceva despre noi. Ne place să înțelegem ce este dedesubt. Iar creația și în special animația vine cu o libertate extraordinară tocmai aici. Poți să arăți lucruri care nu se văd: o emoție, o contradicție, o idee care începe să lucreze într-un om. De aici a apărut, destul de firesc, PanStudio.
Povestea PanStudio
PanStudio este un proiect pe care l-am construit împreună cu Andrei Câmpan și Ileana Negruțiu. Lucrul la Casa Paleologu ne-a arătat că ne înțelegem, că ne putem contrazice și că ne place ce iese din asta. Andrei aduce o experiență mult mai largă, din multe alte colaborări; Casa este locul în care am verificat timp de 14 ani cum lucrăm împreună. De aici am vrut să ducem mai departe un fel de a face comunicare: să înțelegem bine ce are clientul de spus și să găsim forma în care oamenii chiar îl pot înțelege.
Nu vrem să facem pur și simplu niște materiale frumoase. Ne interesează ce spun ele și ce se întâmplă cu omul care le vede. Nu privim publicul ca pe un target căruia trebuie să-i capturăm atenția cu orice preț. E un om care ne dă puțin din timpul lui și cred că avem o responsabilitate față de timpul acela. La fel gândim și relația cu clientul. Nu vrem să vindem ceva doar pentru că putem să-l vindem. Încercăm să înțelegem ce îi trebuie cu adevărat și ce îi trebuie, la rândul lui, publicului său. Cred că PanStudio este, până la urmă, combinația dintre experiența noastră profesională și felul în care ne uităm la oameni. Creația este forma pe care am ales-o pentru asta.
Începutul
Am pornit cu experiență în meseriile noastre și cu roluri foarte clare. Eu vin cu 15 ani de antreprenoriat și aproape 10 de corporate, ceea ce mă face să mă uit repede la obiectiv, client și rezultat. Andrei e un artist foarte talentat, dar are și o rară claritate comercială: vede nu doar ce e frumos, ci și ce funcționează. Ileana e gen Z și asta ne ajută foarte mult să răspundem unor cerințe specifice acestei generații.
PanStudio este un studio de creație vizuală. Animația este o tehnică, nu punctul de plecare. Pornim de la idee și de la problema clientului, apoi alegem forma potrivită, fie că vorbim despre design, animație, ilustrație sau o combinație între ele.
Provocări
Cred că una dintre cele mai mari provocări este să nu confunzi viteza cu valoarea. Putem produce din ce în ce mai repede și din ce în ce mai mult. Dar nu sunt convinsă că lumea duce lipsă de conținut. Mai degrabă duce lipsă de lucruri cărora merită să le acorde atenție. Pentru noi provocarea este să păstrăm timp pentru gândire, pentru încercări, pentru lucruri care nu ies din prima. Și să construim un studio în care oamenii pot face treabă bună fără să funcționeze permanent la limita epuizării. Sigur, după aceea deschidem Excelul. Știm că filozofia nu plătește singură facturile, că e practic s-o punem în slujba noastră, dar să nu uităm de partea pragmatică.
Proiecte recente
Un proiect foarte apropiat de noi este „Cum se formează un om”, pentru Casa Paleologu. Mi-am dorit foarte mult ca „Cum se formează un om” să arate partea din povestea Casei Paleologu care o face apropiată de oameni. Nu doar profesorul, filozoful sau omul public, ci omul care s-a format la rândul lui din întâlniri cu alți oameni, cărți, familie, obiecte și amintiri.
De aceea apar lucruri foarte concrete: piatra de pe Acropole primită de la Noica, cățelul de jucărie Cato al lui Steinhardt, bastonul cu cap de câine al lui Pallady. Ele nu sunt simple obiecte de decor, ci urme ale oamenilor și experiențelor care l-au construit.
Mi se pare important ca povestea omului care reprezintă un brand să poată deveni, într-un fel, povestea oricui îl privește. Și în formarea lui există ezitări, emoții, întâlniri decisive, muncă și luptă. Asta îl face recognoscibil, nu mai puțin puternic. Iar animația și măiestria lui Andrei și a echipei cu care am lucrat ne-a permis să facem vizibil tocmai acest proces interior: cum toate lucrurile acestea se adună, în timp, într-un om și într-o vocație.
Ce nu știu oamenii despre animație. Ce ați vrea să știe
Că animația are mult loc și în viața adulților. Poți fi un om foarte serios, cu responsabilități și opinii ferme, și să te trezești suferind pentru un personaj desenat. Îi recunoști o teamă, o ezitare, ceva al tău. Andrei ne-a arătat recent Animatrix, pe care îl văzuse cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. M-a bucurat că a vrut să împartă cu noi ceva care îi rămăsese atât de viu. Asta mi se pare o măsură frumoasă pentru ceea ce facem: să-i rămână omului ceva și după ce se termină filmul.
Dileme creative
Una dintre ele este ce facem cu timpul pe care tehnologia ni-l economisește. Îl folosim ca să gândim mai mult sau doar ca să facem mai multe lucruri într-o zi? Mi se pare o întrebare mai interesantă decât dacă AI-ul este bun sau rău. Noi avem niște ani buni de experiență profesională, adunați, dar în anii aceștia intră și foarte multe greșeli, încercări și lucruri făcute din nou. Mi-ar părea rău să construim o lume în care eliminăm tocmai procesul prin care oamenii ajung să fie buni la ceva.
Piața de animație
În Franța, 72% dintre cei de minimum 15 ani urmăresc animație cel puțin ocazional, potrivit unui studiu Arcom din 2025. Mă bucură cifra asta: animația are public mult dincolo de copilărie. Pentru România, raportul nostru preliminar arată că încă nu putem separa riguros piața animației de domeniile învecinate. Tocmai de aceea ne interesează cercetarea. Am păreri, firește, dar încerc să nu confund experiența mea personală cu o cercetare serioasp. Văd posibilități foarte frumoase în educație, cultură și comunicarea unor idei complicate.
Mă îngrijorează graba cu care ajungem la „cât costă?” înainte să lămurim ce vrem să obținem. Bugetul contează enorm, dar e cel mai bine să ne gândim pe ce îl dăm. Să fie totul strategic pentru compania care îl plătește, să știe la ce se așteaptă și în cât timp, cât de realist cu putință, fără să sărim pași.
Trendurile care influențează domeniul
Evident, AI-ul este peste tot în conversație. Dar pe mine mă interesează aproape mai mult ce va face abundența de imagini cu noi. Ce se întâmplă când vedem în fiecare zi sute de lucruri impecabile și tot mai asemănătoare? Poate că, la un moment dat, începe să ne atragă tocmai ceva imperfect, ciudat, personal. Andrei este destul de optimist aici. Crede că oamenii care chiar știu și chiar vor să observe, să construiască o poveste și să facă alegeri conștiente vor continua să aibă ceva de spus, în ciuda valului sau, de ce nu, inclusiv folosind AI. Când instrumentul poate face aproape orice, alegerea devine și mai importantă.
Clienții
Cred că una dintre cele mai importante părți ale muncii este să afli și să înțelegi ce vrea, de fapt, clientul. „Vreau ceva emoționant” pare foarte clar până când descoperi că pentru unul înseamnă să râdă, pentru altul să plângă și pentru al treilea că ar vrea produsul cu 30% mai mare și mai rapid. De aceea întrebăm mult. Respectul față de client nu înseamnă că spun da foarte repede, ci înseamnă că luăm problema lui suficient de în serios încât să vrei s-o înțelegi. Și uneori să-i spui că soluția cu care a venit poate nu este cea de care are nevoie.
Cum a schimbat social media estetica vizuală
Ileana spune ceva ce-mi place mult: „Sunt Gen Z și tot nu vreau să-mi schimbi imaginea la fiecare jumătate de secundă. Mai lasă-mă puțin să văd ce mi-ai arătat.”
Social media ne-a obișnuit cu un ritm rapid și cu imagini care trebuie înțelese pe ecrane mici. Asta poate fi un exercițiu foarte bun de claritate. Dar uneori confundăm ritmul cu graba. Îi cerem privitorului să țină pasul cu noi, în loc să ne gândim la ritmul în care poate el să vadă, să înțeleagă și să simtă ceva.
Îmi place ideea de a-i merita atenția, nu doar de a i-o captura: să-i dai un motiv să mai stea puțin și să vrea să vadă ce urmează.
Momentul în care ți-ai dat seama că AI-ul va schimba modul în care oamenii se raportează la imagine
Pentru mine, când întrebarea „Dar nu face AI-ul asta?” a început să apară foarte devreme în conversație. Uneori înainte să fi lămurit ce înseamnă „asta”. Nu mă deranjează întrebarea. Pe de-o parte, ne obligă să ne întrebăm continuu unde este valoarea muncii noastre. Pe de altă parte, ne ajută să clarificăm mai repede contextul și cu cine stăm de vorbă. În astfel de situații, e ca un instrument de triere. Dacă valoarea noastră e doar că putem produce o imagine, atunci avem o problemă. Dacă este că putem înțelege o problemă, construi o poveste, face alegeri și recunoaște când ceva încă nu funcționează, conversația capătă sens.
Efectele
Așteptarea firească este: mai repede, mai mult și, eventual, mai ieftin. Și noi vrem să lucrăm mai eficient. Avem aceleași facturi ca toată lumea. Dar încercăm să nu confundăm timpul până la prima variantă cu timpul până la un rezultat bun. Uneori obții ceva spectaculos foarte repede. Însă adevărata muncă abia atunci începe. Gestul trebuie schimbat, personajul trebuie să rămână același, scena trebuie să aibă sens în raport cu următoarea. Acolo afli cât timp ai economisit, de fapt.
Ați integrat AI în procesele de muncă?
Da, îl folosim acolo unde este util. În procesul de research, în etapele de iterație, mai degrabă. Niciodată ca end-product. Nu avem o relație sentimentală cu uneltele. Nici de iubire, nici de ură. Dacă o unealtă ne permite să testăm mai repede o idee, foarte bine. Dacă începe să ne ia din controlul asupra lucrurilor care contează, ne oprim. Pentru mine principiul este destul de simplu: tehnologia trebuie să elibereze omul pentru munca mai interesantă, nu să-l scoată din proces doar pentru că poate.
Unde e AI-ul bun?
Acolo unde cel care îl folosește știe ce caută. Poți primi o sută de variante în câteva minute. Tot trebuie să existe cineva care să știe dacă sau de ce una este mai bună decât celelalte. De fapt, aici e partea amuzantă: cu cât avem mai multe răspunsuri la dispoziție, cu atât devine mai important să știm să punem întrebări. Socrate s-ar fi simțit probabil foarte bine în 2026.
Ce cumpără, de fapt, un client de la un studio de animație și creație vizuală în 2026?
Cumpără skill, atenție, experiență și, poate cel mai important, o privire din afara propriului business. Când lucrezi ani de zile într-o companie, ajungi inevitabil să vezi lucrurile din interior: știi prea multe, presupui prea multe și uneori nu mai observi ce este neclar pentru ceilalți.
Noi putem veni cu ochiul profesionist din afară, cu întrebările pe care echipa internă poate nu și le mai pune și cu libertatea de a gândi altfel. Asta înseamnă și strategie, și execuție, dar mai ales capacitatea de a vedea problema dintr-un unghi nou și de a spune de ce o soluție funcționează mai bine decât alta.
Ce parte a pieței va dispărea prima din cauza imaginilor generate?
Nu știu și mă feresc de profeții. În general, lucrurile par foarte simple înainte să se întâmple. Probabil că presiunea va fi mai mare asupra muncii în care o imagine poate fi înlocuită cu alta fără să conteze foarte mult diferența dintre ele. Dar întrebarea care mi se pare mai interesantă nu este ce va dispărea, ci ce rămâne greu de înlocuit. Felul în care privește cineva lumea mi se pare un candidat destul de bun.
Cum se redefinește valoarea animației
Noi trei facem terapie și cred că asta spune ceva despre preocupările noastre. Ne interesează oamenii. De ce fac ceea ce fac, de ce spun una și simt alta, de ce fug, de ce vor să fie văzuți, de ce se apără tocmai când ar vrea să se apropie. Cu cât înțelegi mai bine lucrurile astea, cu atât ai nevoie de mai puține artificii ca să spui ceva adevărat despre ele. Poate un personaj vrea să spună ceva și nu spune. Își mută privirea, își aranjează mâneca și schimbă subiectul. Ai înțeles tot. Pentru mine, acolo începe animația bună.
Ce valorează mai mult în domeniul animației în 2026, tocmai datorită AI?
Cred că experiența umană. Nu spun asta în sensul ușor siropos de „om versus mașină”. Mă refer la tot ce aduce un om cu el când lucrează: ce a văzut, ce a citit, ce a greșit, ce a pierdut, ce a înțeles prea târziu, cum îi observă pe ceilalți. Andrei vorbește despre „AI slop”, despre cantitatea enormă de imagini care ajung să semene unele cu altele. Eu cred că tocmai într-o asemenea lume lucrurile care au o voce proprie se vor vedea mai bine. Nu suntem împotriva AI-ului. Suntem pentru oameni care știu ce fac cu el. Și, până la urmă, cam aici se întoarce tot ceea ce facem noi: la omul din fața noastră și la omul de la capătul poveștii. Dacă ne dă un minut din viața lui, mi-ar plăcea să nu-l irosim.
