Cum abordăm problema bullyingului școlar? Mult timp nici nu a fost recunoscut ca fiind o problemă, apoi, cu implicarea părinților, a venit și implicarea instituțiilor. Deși suntem încă departe de a aborda metodic problema, deși încă ne lovim de stigmă, rușine, nepăsare, în 2026, bullyingul școlar este conștientizat și discutat mai mult ca niciodată. Scenariul ideal? Să nu mai fie nevoie; dar realitatea e că tot mai mulți copii se confruntă cu o formă de agresiune în rândul colegilor și grupurilor sociale. Iar contextele în care se întâmplă asta sunt dublate de mediul digital. Ce e de făcut?
Aceeași întrebare și-au pus și Bianca Mascaș-Raru, părinte și specialist în marketing și comunicare, și Oana Sabina Nistor, psihoterapeut cognitiv-comportamental. Pe de-o parte, din postura de părinte aflat în situația de a avea un copil agresat, pe de altă parte din postura de specialist în lucrul cu copiii. Apoi a apărut ideea - The Empathy Hub, un program cu o abordare terapeutică bazată pe trei componente: sesiunea de terapie, sesiunea de socializare și sesiunea de auto-apărare, cu tehnici de Brazilian Jiu Jitsu.
Putem să anulăm bullyingul? Încă nu. Dar putem să-l înțelegem și să construim instrumente care să-l combată. Bianca și Oana spun că emoția de la care trebuie să plecăm întotdeauna este empatia și că, în relația părinte-copil, cazurile de bullying trebuie tratate timpuriu. Nu îi spunem copilului ”ce i-ai făcut de s-a luat de tine?”, ci ”ce s-a întâmplat și cum te pot ajuta?”, nu îi spunem să treacă cu vederea și nici să răspundă cu aceeași monedă. Nu îi spunem ce simte, ci îi dăm încredere că se poate deschide suficient de mult încât să ne spună el.
Despre ce spunem și ce nu spunem despre bullying, despre ce facem bine, ce facem rău și ce lipsește, vorbim cu Bianca și Oana, în rândurile de mai jos:
Experiențe profesionale și formatoare
Oana: De peste 15 ani, parcursul meu profesional se află la intersecția dintre psihoterapie și educație. Sunt psihoterapeut cognitiv-comportamental și lucrez cu copii, adolescenți, adulți, cupluri și familii, iar în paralel am acumulat o experiență îndelungată în educație. Am cofondat Educateria, un centru de educație non-formală, iar lucrul cu copiii și adolescenții a fost o constantă în toți acești ani.
O zonă care m-a interesat întotdeauna foarte mult este cea a familiei și a dinamicilor familiale. Atunci când lucrez cu un copil sau cu un adolescent, mi se pare esențial să nu îl privesc separat de mediul în care crește, de relațiile pe care le construiește, de felul în care funcționează familia lui și de contextul social și educațional din care face parte.
În același timp, psihoterapia mi-a oferit o perspectivă foarte directă asupra lucrurilor care îi dor pe copii. Ajung la mine copii extraordinari care se simt singuri, respinși sau insuficienți, care nu știu cum să intre într-un grup, cum să pună o limită, cum să ceară ajutor sau cum să reacționeze atunci când sunt respinși, excluși sau atacați. Și, uneori, ajung după luni sau chiar ani în care toate acestea au prins rădăcini adânci.
Cred că tocmai combinația dintre experiența din educație și cea din cabinet mi-a conturat foarte mult felul în care privesc astăzi copilul. Mă interesează nu doar dificultatea pentru care ajunge în terapie, ci tot ceea ce se întâmplă în jurul lui: cum se simte în familie, la școală, în grupul de prieteni, unde îi este greu și de ce are nevoie pentru a se dezvolta sănătos emoțional și social.
Copilăria și, mai ales, adolescența sunt perioade foarte importante în construirea imaginii și a stimei de sine. Felul în care un copil ajunge să se vadă pe el însuși se construiește și în relație cu ceilalți, prin experiențele de apartenență, acceptare, respingere sau excludere pe care le trăiește. Iar unele dintre aceste experiențe pot lăsa urme care se regăsesc mult mai târziu în felul în care se percepe, în relațiile pe care le construiește și în sentimentul propriei valori. Asta nu înseamnă că ceea ce se întâmplă în copilărie sau adolescență ne definește pentru totdeauna. Imaginea de sine se poate modifica de-a lungul vieții. Dar tocmai pentru că acești ani sunt atât de importanți pentru construirea identității, cred foarte mult în intervenția timpurie, înainte ca „nu mă acceptă ceilalți” să înceapă să fie interiorizat de copil ca „este ceva în neregulă cu mine”.
Bianca: Parcursul meu este un mix de comunicare, marketing și antreprenoriat. Am deschis primul business la 20 de ani și a fost o lecție valoroasă care m-a maturizat. Atunci am înțeles pe ce se bazează un business sustenabil, cât de multă muncă presupune și cât de bine trebuie să îți valorifici resursele astfel încât să poată avea continuitate.
De atunci, drumul meu a fost foarte variat: am trecut de la propria agenție de comunicare la diverse roluri în companii din industrii diferite, apoi din nou în antreprenoriat și tot așa. Am lucrat în branding, comunicare, publishing, BTL, consultanță în marketing, în general proiecte frumoase, cu clienți foarte diferiți.
Dacă mă uit în urmă, fiecare experiență a fost importantă și am învățat din fiecare ce aveam nevoie la momentul respectiv. Iar dacă este să trag linie, cea mai importantă lecție a fost să pornesc de la oameni și de la ce au ei nevoie cu adevărat. Dar The Empathy Hub este primul proiect în care această grijă pentru oameni nu mai este doar felul în care lucrez, ci chiar motivul pentru care l-am pornit. Și am norocul să fac asta împreună cu Oana, care aduce partea de psihoterapie și educație, fără de care programul nu ar avea fundament.
Ce v-a adus împreună
Oana: Ne-am cunoscut în urmă cu ceva timp, într-un context profesional, iar relația noastră a evoluat ulterior într-o direcție complet diferită. Am descoperit că avem foarte multe valori comune, mai ales în ceea ce privește copiii, educația și sănătatea emoțională.
The Empathy Hub a pornit dintr-o idee a Biancăi. Iar alături de idee, a adus o viziune foarte clară despre ceea ce își dorea să construiască și cu experiența ei în branding, comunicare, strategie și organizare. Practic, exista deja o direcție și o structură foarte bine gândite, iar eu am crezut în proiect aproape imediat, pentru că am recunoscut în el foarte multe dintre nevoile pe care le întâlnesc de ani în lucrul meu cu copiii și adolescenții.
De acolo, lucrurile au crescut foarte firesc. Eu am venit cu experiența din psihoterapie și educație și am început să adaug, pe structura gândită de Bianca, ceea ce știam din experiența mea de până acum: ce îi vulnerabilizează, unde apar dificultățile, ce lipsește de multe ori din intervențiile existente și ce instrumente le-ar putea fi cu adevărat utile și uneori, ce e chiar dăunător.
Cred că tocmai aici ne completăm foarte bine. Bianca vede foarte bine imaginea de ansamblu și știe să transforme o viziune într-un proiect coerent, de la structură și strategie până la felul în care îl comunicăm și îl ducem mai departe. Eu mă uit foarte mult la ceea ce se întâmplă în interiorul programului și la experiența copilului: ce facem, de ce facem, cum intervenim și ce vrem să se schimbe pentru el. Iar The Empathy Hub s-a construit, de fapt, la întâlnirea dintre aceste două perspective.
Ce v-a adus aproape de problema bullyingului școlar
Bianca: Pentru mine, totul a pornit foarte personal, din postura de părinte. Din sentimentul de neputință pe care îl ai când vezi că propriul copil trece printr-o situație dificilă și înțelegi că, oricât de mult ai vrea să-l protejezi, tu ești doar o parte din lumea lui. Mai sunt școala, grupul de prieteni, ceilalți adulți din jurul lui și contexte pe care nu le poți controla. Și atunci mi-am dat seama că nu este suficient doar să încerc eu să îl protejez. Are nevoie de adulți care să știe să intervină, dar, mai ales, are nevoie să își construiască propriile resurse și instrumente pentru momentele în care noi, părinții, nu suntem acolo.
Apoi, discuțiile cu Oana și experiența ei mi-au confirmat că nu vorbim despre situații izolate. Ea întâlnește copii care ajung în terapie pentru anxietate, refuz școlar, stimă de sine scăzută, tulburări alimentare, dificultăți de somn sau izolare și, uneori, abia pe parcurs se descoperă că în spatele acestor manifestări există experiențe repetate de respingere, umilire, excludere. De multe ori, ajutorul vine când copilul este deja rănit și când experiențele acestea au început să influențeze felul în care se vede pe sine și felul în care se raportează la ceilalți.
Și cred că mai există o dificultate foarte mare: copiii nu ne spun întotdeauna ce li se întâmplă. Uneori le este rușine, alteori se tem că intervenția adulților va înrăutăți situația, iar alteori pur și simplu nu știu cum să pună în cuvinte ceea ce trăiesc.
De aici au venit întrebările care au stat la baza The Empathy Hub. Cum putem să nu mai așteptăm până când copilul este deja rănit? Cum îl putem ajuta să își construiască din timp resursele emoționale, sociale și practice de care are nevoie pentru a se proteja, pentru a cere ajutor și pentru a nu rămâne singur într-o astfel de experiență?
Când a apărut ideea The Empathy Hub
Ideea a pornit și de la felul în care privim empatia. Avem senzația că, uneori, empatia este confundată cu vulnerabilitatea sau chiar cu slăbiciunea. Pentru noi, însă, empatia nu înseamnă să fii slab, să accepți orice sau să îi pui permanent pe ceilalți înaintea ta. Înseamnă să poți să îl vezi pe celălalt fără să te pierzi pe tine. Să îi înțelegi emoțiile și perspectiva, dar să îți poți recunoaște, în același timp, propriile emoții, limite și nevoi. Este un echilibru între grija față de celălalt și respectul față de tine. De aici a venit, de fapt, și numele The Empathy Hub.
În același timp, am simțit că lipsește o verigă între „vorbim despre bullying” și „îl învățăm pe copil ce poate face concret”. Vorbim mult despre încredere în sine, limite, empatie, apartenență, gestionarea conflictelor sau capacitatea de a cere ajutor, dar toate acestea sunt abilități care au nevoie să fie exersate, nu doar explicate.
Am vrut, așadar, să construim un loc în care copiii să le poată experimenta și exersa într-un mediu sigur. Așa a apărut formula The Empathy Hub, care aduce împreună intervenția psihoterapeutică de grup, Brazilian Jiu-Jitsu și socializarea și apartenența. Pentru noi, tocmai combinația dintre cele trei componente este esențială.
Nu vrem doar să îi spunem unui copil „ai încredere în tine”, „pune limite” sau „apără-te”. Vrem să îl ajutăm să descopere ce înseamnă toate acestea pentru el și să îi oferim contexte repetate în care să le poată exersa, până când nu mai sunt doar niște lucruri pe care le-a auzit de la adulți, ci devin resurse pe care știe să le folosească singur.
Ce lipsește din conversația despre bullying: ce facem deja bine și ce facem greșit
Cred că facem deja un lucru important. Vorbim mult mai mult despre bullying decât în urmă cu câțiva ani. Copiii, părinții și profesorii au început să recunoască termenul și există mai multă atenție asupra fenomenului.
Ce lipsește uneori este continuitatea intervenției. O prezentare, o campanie sau o discuție la clasă poate deschide o conversație foarte importantă, dar competențele socio-emoționale nu se construiesc într-o oră.
Un copil nu devine mai asertiv pentru că i-am explicat ce înseamnă asertivitatea. Nu învață să pună limite doar pentru că i-am spus că „trebuie să spună nu”. Are nevoie să exerseze, să greșească într-un mediu sigur, să încerce din nou și să primească feedback.
Și mai credem că e nevoie să ieșim din schema simplă victimă-agresor. Există un întreg grup în jurul acestor situații: copii care asistă, copii care râd pentru a nu deveni următoarea țintă, copii care ar vrea să intervină, dar nu știu cum. Dacă vrem să schimbăm ceva, trebuie să lucrăm și cu dinamica grupului.
Problemele cu care se confruntă copiii în prezent
Vedem foarte multă anxietate, dificultăți de apartenență, comparație socială, presiune legată de imagine și performanță, tulburări de alimentație, probleme de stimă de sine și o sensibilitate foarte mare la acceptarea sau respingerea grupului.
Copiii și adolescenții vorbesc, dar nu neapărat atunci când îi întrebăm noi, adulții. Ei vorbesc și se deschid când simt că adultul poate auzi răspunsul fără să îi judece, să îi certe sau să intre imediat în modul „trebuie să rezolv”. Soluția dată de un adult nu e primul pas de care copilul are nevoie. El are nevoie fix de empatie.
Copiii au nevoie enorm de apartenență. De sentimentul că există un loc în care pot fi ei înșiși și în care nu trebuie să demonstreze permanent pentru a fi acceptați. Au nevoie și de adulți disponibili, care să îi ia în serios fără să dramatizeze, dar și fără să minimalizeze ceea ce li se întâmplă.
Ce pot face profesorii și părinții mai bine
În primul rând, să asculte înainte să rezolve. Uneori răspunsul adultului vine foarte repede: „ignoră-l”, „nu-l băga în seamă”, „doar caută atenție!”, „așa se comportă copiii care te plac”, „sigur i-ai făcut și tu ceva!”, „trebuie să fii mai puternic”, „de ce nu ai spus până acum?”. Pentru un copil, astfel de cuvinte pot suna ca o confirmare că problema este la el.
Dacă am înlocui răspunsurile de mai sus cu „ce s-a întâmplat?”, „cum a fost pentru tine?”, „de ce ai avea nevoie de la mine?” și „cum putem rezolva împreună?” și, mai ales, „îți mulțumesc că mi-ai spus!”, atunci copilul va simți că nu este singur și va fi motivat să ia măsuri.
Iar pe profesori i-am ruga să fie atenți la lucrurile aparent mici. Bullyingul nu începe întotdeauna cu o agresiune evidentă. Poate începe cu cine este exclus constant, cine devine gluma grupului sau cine începe brusc să nu mai vrea la școală.
Ce funcționează în lupta cu bullyingul și ce nu funcționează
Funcționează intervenția consecventă și lucrul cu întregul context și întreaga dinamică, nu doar cu copilul care a fost victima bullyingului.
Funcționează dezvoltarea competențelor socio-emoționale, lucrul cu grupul, implicarea adulților, reguli clare și aplicate consecvent, dar și construirea sentimentului de apartenență.
Ce nu funcționează este să punem întreaga responsabilitate pe umerii copilului: „fii mai puternic”, „apără-te”, „nu mai plânge”. Nu funcționează nici să îi spunem pur și simplu agresorului „nu mai face”, fără să înțelegem dinamica și fără să lucrăm asupra comportamentului.
Bullyingul digital
În online, lucrurile pot deveni foarte repede greu de controlat. Vedem excluderea intenționată din grupuri, mesaje umilitoare, distribuirea unor fotografii sau conversații fără acord, comentarii despre aspectul fizic, conturi sau conținut create pentru ridiculizarea unui copil și presiunea de grup care continuă după terminarea școlii.
Diferența majoră este că, pentru copil, nu mai există neapărat un loc în care situația se oprește. În trecut putea pleca de la școală și ajungea acasă. Acum grupul poate continua să existe în buzunarul lui.
Soluția nu este doar confiscarea telefonului. Copiii au nevoie de educație digitală, limite, adulți cărora să le poată spune ce se întâmplă și proceduri foarte clare atunci când apare o situație de cyberbullying.
Ce limitează empatia în 2026
Credem că unul dintre factori este viteza cu care interacționăm. Foarte multe relații se desfășoară prin mesaje, imagini, reacții și comentarii rapide. Între acțiunea mea și reacția emoțională a celuilalt există uneori un ecran, iar asta poate reduce accesul imediat la consecințele comportamentului meu.
Dar nu credem că avem o generație lipsită de empatie. Din contră, întâlnim foarte mulți copii și tineri extrem de sensibili și preocupați de ceilalți, dar și de emoțiile lor. Însă empatia în societatea actuală poate fi privită uneori și cu rușine. Uneori e cool sa arăți indiferență sau chiar să aduci jigniri. Iar așa se poate inhiba această abilitate extraordinară.
Empatia are nevoie însă de contexte în care să fie exersată și chiar normalizată. Să îl văd pe celălalt, să îl ascult, să tolerez faptul că simte și gândește diferit de mine și să pot rămâne în relație cu el, fără a fi despre mine. Tocmai de aceea componenta de socializare este atât de importantă pentru noi.
Care a fost prima formă a proiectului și cum a evoluat
Bianca: Proiectul s-a schimbat foarte mult pe măsură ce am început să îl construim concret. Ideea de bază a rămas aceeași, dar am rafinat structura, grupele de vârstă, intervențiile, procesul de înscriere și felul în care cele trei componente comunică între ele.
Am pornit cu ideea că nu vrem trei activități puse una lângă alta, ci un singur program. Psihoterapia, Brazilian Jiu-Jitsu și socializarea trebuie să urmărească aceleași obiective și să se susțină reciproc.
Eu coordonez partea managerială și operațională, Oana coordonează componenta psihoterapeutică, iar în jurul nostru am construit o echipă de profesioniști care lucrează cu copiii în cele trei direcții. Pentru noi a fost important să nu creștem foarte repede doar de dragul de a crește. Preferăm să construim atent și să putem urmări fiecare copil.
Abordarea The Empathy Hub: între terapie emoțională, socializare și pregătire în autoapărare
Oana: Fiecare sesiune are trei componente: 50 de minute de intervenție psihoterapeutică de grup, 50 de minute de Brazilian Jiu-Jitsu și 50 de minute de socializare și apartenență.
Componenta psihoterapeutică este susținută exclusiv de psihoterapeuți care au propria practică în cabinet și cu care colaborăm în cadrul The Empathy Hub. Ei urmează un program structurat, pe care eu l-am dezvoltat și pe care îl coordonez, astfel încât intervenția să fie coerentă de la o grupă la alta și să urmărească obiective clare pe parcursul întregului program.
Nu este un curs în care le explicăm copiilor că trebuie „să aibă mai multă încredere în ei”. Există, desigur, o componentă importantă de psihoeducație, adaptată fiecărei vârste. Vorbim despre bullying și despre dinamica lui, despre rolurile care apar într-un grup, despre emoții și gânduri, imagine și stimă de sine, anxietate, limite, asertivitate, apartenență, presiunea grupului și diferitele modalități de a reacționa în situații sociale dificile.
Vrem ca un copil să înțeleagă ce i se întâmplă, nu doar să știe că „bullyingul este greșit”. Chiar și la opt ani, un copil poate învăța, într-un limbaj potrivit vârstei lui, să observe o dinamică socială, să identifice ce rol ocupă el și ceilalți în acea situație, să recunoască momentul în care o limită îi este încălcată și să facă diferența între un conflict obișnuit și un comportament repetitiv de intimidare sau excludere. Iar înțelegerea aceasta îi poate oferi și o anumită distanță față de ceea ce trăiește. În loc ca fiecare respingere sau atac să fie interiorizat automat ca „este ceva în neregulă cu mine”, copilul poate începe să privească situația și din perspectiva dinamicii grupului și să își aleagă mai conștient răspunsul. Aici intervine foarte mult și empatia, așa cum o înțelegem noi. Scopul este ca, atunci când se întoarce în mediul lui de zi cu zi, copilul să nu plece doar cu niște informații despre bullying, ci cu o mai bună înțelegere a relațiilor și dinamicilor sociale și cu instrumente pe care să înceapă să le folosească singur.
În componenta de Brazilian Jiu-Jitsu, copilul are ocazia să experimenteze prin corp multe dintre lucrurile despre care, în intervenția psihoterapeutică, vorbim și lucrăm la nivel emoțional și cognitiv: limite, autocontrol, perseverență, tolerarea disconfortului, gestionarea frustrării, încrederea în propriul corp și capacitatea de a rămâne prezent atunci când se află sub presiune.
Am ales BJJ tocmai pentru că nu ne dorim să îi învățăm pe copii să se bată. Dimpotrivă. Este o disciplină care pune foarte mult accent pe tehnică, control și autoreglare și în care copilul poate învăța că a fi puternic nu înseamnă neapărat a fi agresiv. Poți avea forță și, în același timp, să alegi cum o folosești. Poți să te protejezi fără să fii tu cel care atacă.
Există și o dimensiune foarte importantă legată de propriul corp. Pentru un copil care s-a simțit vulnerabil, intimidat sau lipsit de putere într-o relație cu ceilalți, faptul că începe să își cunoască mai bine corpul, să aibă încredere în el și să descopere că poate gestiona o situație de presiune poate schimba mult felul în care se percepe. Nu urmărim să îi construim iluzia că va putea controla orice situație, ci sentimentul că nu este complet lipsit de resurse atunci când se confruntă cu una dificilă. Și aici există aceeași idee de echilibru pe care o avem în tot programul: siguranță fără agresivitate, încredere fără dominare și capacitatea de a te proteja fără să pierzi respectul față de celălalt.
Iar a treia componentă care privește socializarea și apartenența înseamnă mult mai mult decât timpul în care copiii stau împreună după celelalte două activități. Este o componentă construită intenționat, pentru că relațiile sociale se învață și prin experiență și exersare.
Poți să îi explici unui copil în intervenția psihoterapeutică cum să intre într-un grup sau cum să gestioneze un refuz, dar este cu totul altceva să se afle efectiv într-un grup și să poată exersa asta într-un cadru sigur. Să inițieze o conversație. Să propună ceva și ceilalți să nu fie de acord. Să piardă la un joc. Să negocieze. Să fie frustrat. Să spună „nu”. Să audă „nu”. Să apară un mic conflict și să descopere că o relație poate continua și după el.
Toate aceste situații aparent mărunte sunt, de fapt, experiențe sociale foarte importante. Iar diferența este că aici ele se petrec într-un cadru sigur. Copiii nu sunt lăsați pur și simplu într-o cameră „să socializeze”. Există un adult care observă dinamica grupului, facilitează atunci când este nevoie, dar care știe și când să facă un pas în spate și să le permită copiilor să găsească singuri soluții.
Și poate cel mai important lucru pe care vrem să îl construim aici este sentimentul de apartenență. Pentru că unul dintre lucrurile care dor cel mai mult în experiențele de respingere și bullying este exact senzația copilului că nu are loc nicăieri sau că trebuie să devină altcineva ca să fie acceptat.
Ne dorim ca aici să poată experimenta contrariul: pot să fac parte dintr-un grup, pot să fiu diferit, pot să nu fiu de acord cu ceilalți, pot chiar să greșesc sau să fiu refuzat uneori și, cu toate acestea, locul meu în relație nu dispare.
De fapt, asta este legătura dintre toate cele trei componente. În psihoterapie înțelegem și punem în cuvinte, în BJJ experimentăm prin corp, iar în socializare exersăm în relație cu ceilalți și integrăm. Iar ceea ce ne dorim este ca, treptat, copilul să poată lua toate aceste lucruri cu el în afara The Empathy Hub, acolo unde are cel mai mult nevoie de ele: la școală, în grupul de prieteni și în viața lui de zi cu zi, dar și mai tărziu, în viața de adult.
Cum arată începutul: care a fost feedbackul părinților și copiilor
Suntem la început și credem că este important să spunem asta. Nu vrem să prezentăm rezultate înainte să avem suficiente date pentru a le susține.
Ce vedem deja însă este cât de mare este nevoia părinților de soluții concrete. Foarte mulți știu că există o problemă, dar nu știu unde se termină un conflict obișnuit și unde începe bullyingul, când trebuie să intervină, cum să vorbească cu școala sau cum să își ajute copilul fără să îl facă să se simtă și mai vulnerabil.
Ne dorim ca The Empathy Hub să fie și un loc în care părintele să nu se simtă singur în gestionarea acestor situații.
De ce este recomandat ca fiecare copil să parcurgă 26 de sesiuni complete
Pentru că schimbarea emoțională și comportamentală are nevoie de timp și, mai ales, de repetiție.
În primele întâlniri copilul încă descoperă grupul, testează siguranța lui și începe să formeze relații. Abia apoi putem lucra din ce în ce mai profund și putem observa cum transferă ceea ce învață în situații sociale și cum crește stima de sine.
Nu ne interesează ca un copil să poată reproduce definiția asertivității după o sesiune. Ne interesează ca, după luni de practică, atunci când cineva îi încalcă o limită, să poată recunoaște ce se întâmplă și să aibă mai multe variante de răspuns decât avea înainte.
Programul complet ne permite să lucrăm etapizat, să observăm evoluția și să consolidăm competențele, nu doar să le introducem.
Cum arată etapa de înscriere
Nu vrem ca înscrierea să fie pur administrativă. Formularul inițial ne ajută să înțelegem copilul înainte să intre în grup: ce dificultăți are, ce experiențe a avut, cum funcționează social, ce observă părinții și ce își doresc de la program.
Știm că formularul este complex și că unele întrebări pot cere timp și pot atinge subiecte sensibile pentru părinți. Datele sunt tratate confidențial, iar fiecare informație este cerută cu un singur scop: să putem ajuta copilul cât mai bine, încă de la prima întâlnire.
Grupele sunt construite în primul rând pe categorii de vârstă, dar ne uităm și la compatibilitatea dintre copii și la dinamica pe care ar putea să o aibă grupul. Chiar acum suntem în procesul de analiză a formularelor primite și de formare a grupelor care vor începe în luna noiembrie.
Și este foarte important să spunem că The Empathy Hub nu înlocuiește psihoterapia individuală sau intervenția psihiatrică atunci când acestea sunt necesare. Dacă în procesul inițial identificăm o situație care are nevoie de un alt tip de suport, responsabilitatea noastră este să spunem asta familiei și să o îndrumăm corespunzător.
Componenta de comunicare a programului
Nu vrem să comunicăm prin frică și nici să transformăm bullyingul într-un mesaj alarmist. Ne interesează foarte mult educația părinților și a comunității.
Vorbim despre semnele mai puțin evidente, despre refuzul școlar, excludere, anxietate socială, cyberbullying, rolul grupului și despre lucrurile concrete pe care adulții le pot face.
Și ne dorim să vorbim nu doar cu părinții copiilor care sunt victime. Prevenția bullyingului îi privește pe toți: copilul vulnerabil, copilul care agresează, martorii, părinții, profesorii și comunitatea.
Din perspectiva copilului, cum ar trebui să se simtă parcurgerea programului
Ne dorim foarte mult ca un copil să nu simtă că vine trei ore „să fie reparat”.
Am vrea să simtă că vine într-un loc în care îi place să fie, în care este văzut, în care poate lega relații și în care descoperă treptat lucruri despre el.
Primele sesiuni sunt foarte mult despre siguranță, cunoaștere, apartenență, construirea grupului și cadru. Nu poți cere vulnerabilitate unui copil înainte să îi oferi siguranță și conectare.
Pe parcurs, începem să lucrăm mai mult cu propriile reacții, cu limitele, asertivitatea, emoțiile, conflictele și situațiile sociale.
La final, nu ne așteptăm la un copil care nu mai simte frică sau căruia nu îi mai pasă ce cred ceilalți. Ne dorim un copil care se cunoaște mai bine, care își recunoaște emoțiile, care are mai multe instrumente, care știe să ceară ajutor și care simte că are un loc printre ceilalți fără să fie nevoit să renunțe la el însuși. Iar empatia devine o unealtă indispensabilă în orice situație de viață.
Cum măsurați eficiența programului
Oana: Pentru noi este foarte important ca evoluția unui copil să nu fie evaluată doar prin impresia că „pare mai bine”. Tocmai de aceea, am gândit un proces de evaluare care însoțește copilul pe parcursul întregului program și care are trei momente importante: evaluarea inițială, evaluarea intermediară și evaluarea finală.
Primele două ședințe sunt, de fapt, și întâlniri de cunoaștere și observație. Eu voi fi prezentă în această etapă tocmai pentru a putea observa copiii și dinamica dintre ei, felul în care intră în relație, cum se poziționează într-un grup, cum comunică, cum reacționează la frustrare, la apropiere, la limite sau la ceilalți. Informațiile pe care le primim de la părinți și copil în formularul de înscriere sunt foarte importante, dar vrem să vedem și copilul în relație cu alți copii. În urma acestor prime două întâlniri definitivăm componența grupelor, astfel încât să existe cât mai multă compatibilitate și un context bun de lucru pentru fiecare copil.
După această etapă, părinții vor primi o evaluare inițială, cu observațiile noastre și cu zonele asupra cărora considerăm că este important să lucrăm. Nu vrem ca părintele să își lase copilul la începutul programului și să afle abia peste câteva luni ce s-a întâmplat. Pentru noi, familia este parte din proces.
La jumătatea programului vom avea o evaluare intermediară, care ne permite să vedem ce s-a schimbat, unde există progres și unde este nevoie să ajustăm intervenția, iar la final părinții vor primi evaluarea finală, în care vom putea privi parcursul copilului în ansamblu și schimbările observate de la început până la final.
Dincolo de aceste trei evaluari, sperăm însă ca o parte importantă din progres să devină vizibilă în viața de zi cu zi a copilului. Pentru noi, schimbarea cu adevărat valoroasă este cea care începe să iasă din spațiul The Empathy Hub și să se vadă acasă, la școală și în relațiile cu ceilalți. Poate copilul vorbește mai ușor despre ceea ce i se întâmplă, pune mai bine limite, intră cu mai multă încredere într-un grup, gestionează diferit un conflict sau părintele observă pur și simplu că se simte mai bine în pielea lui. Uneori, schimbările pot deveni vizibile inclusiv în felul în care se raportează la școală, dar sunt legate și de performanța școlară.
În fond, acesta este și testul cel mai important pentru noi: nu doar ce reușește copilul să facă în cele trei ore petrecute cu noi, ci ce reușește să ducă din ceea ce a învățat aici în viața lui de fiecare zi.
Planurile pentru The Empathy Hub în primul an?
Bianca: Vrem să construim The Empathy Hub cu răbdare și cu foarte multă atenție la fiecare copil care intră în program. Să urmărim ce se schimbă pentru el, ce îl ajută, ce putem face mai bine și să învățăm din fiecare grupă.
În primul an vrem să așezăm foarte bine programul, să măsurăm rezultatele și să construim o metodologie solidă, nu doar un concept frumos. Apoi, pas cu pas, ne dorim să devenim o comunitate și o resursă pentru copii, părinți și profesioniști, să ajungem la cât mai multe familii și să contribuim la felul în care copiii cresc împreună, se raportează unii la ceilalți și își găsesc locul.
Pentru noi, succesul nu înseamnă să avem cei mai mulți copii, ci ca fiecare copil din program să primească un suport bun, coerent și responsabil.
Poate că așa se schimbă, de fapt, un pic lumea. Câte un copil, câte un grup, câte o relație pe rând.
