Muzica se naște din întrebări despre lume, spune compozitorul britanic de origine germană Max Richter. Într-un dialog cu jurnalista Mishal Husain, în cadrul The Mishal Husain Show, Bloomberg Podcasts, Richter vorbește despre rolul creației, pornind de la noul lui album, In A Landscape / While the Flood Rages, inspirat de trilogia distopică MaddAddam a scriitoarei Margaret Atwood.
Muzica neputinței
Pentru Richter, arta este o reacție la ceea ce se întâmplă în jur. De la primul său album inspirat de suferința copiilor din conflictul din Kosovo până la The Blue Notebooks, scris pe fundalul protestelor masive împotriva războiului din Irak, muzica a tradus sentimentul de neputință al oamenilor obișnuiți în fața deciziilor politice. Procesul de lucru este unul lent: ideile sunt schițate pe hârtie, lăsate luni sau ani la decantat ca într-un proces de „compostare” creativă, complet detașat de așteptările legate de vânzări sau audiență.
"Pentru mine, actul creativ, muzica, se naște adesea din întrebări despre lume. Am simțit o decuplare între ceea ce simțeau oamenii obișnuiți — că totul era absurd — și ceea ce făceau guvernele: un sentiment de absurditate alienantă și conștiința de a face parte dintr-o majoritate complet lipsită de putere", spune Max Richter
Emoții clare
Format în mediul academic strict al muzicii clasice, compozitorul a început prin a scrie lucrări extrem de complicate, așa cum cerea tradiția modernismului universitar. Întâlnirea cu maestrul italian Luciano Berio i-a schimbat însă traiectoria: acesta l-a provocat să se întrebe cui se adresează de fapt muzica sa. Richter a înțeles că dorea să comunice direct cu oamenii, nu să impresioneze criticii, ceea ce a cerut o triere drastică a stilului — eliminarea a 90% din artificiile teoretice pentru a păstra doar notația capabilă să transmită o emoție clară.
"Berio a demontat eșafodajul meu de justificări academice pentru scrierea acelui material dificil și m-a întrebat direct pentru ce fac muzică. Am înțeles că îmi doream să construiesc un limbaj inteligibil, direct și franc; asta a însemnat să elimin 90% din ceea ce făceam și să păstrez exclusiv elementele fundamentale", povestește Max Richter.
Chiar dacă scrierea unei partituri este o muncă singuratică, lucrările capătă adesea o a doua viață când întâlnesc viziunea altor creatori. Un exemplu este folosirea piesei On the Nature of Daylight în filmul Hamnet. Regizoarea Chloé Zhao nu avea încă scrisă secvența de final a scenariului când actrița Jessie Buckley i-a trimis piesa; ascultând-o, regizoarea a rescris complet deznodământul. Muzica a fost difuzată neîntrerupt pe platou în timpul filmărilor, ghidând starea actorilor și devenind coloana vertebrală a întregii scene finale.
"Pentru Chloé nu a fost vorba doar de a suprapune o piesă peste o scenă; piesa i-a oferit pur și simplu finalul filmului. Au difuzat muzica pe platou timp de zece ore pe zi, timp de trei zile, astfel încât a pătruns adânc în interpretarea actorilor", spune Max Richter
Muzica amorfă a inteligenței artificiale
Dacă tehnologia a fost mereu un instrument util în muzică, Richter privește inteligența artificială generativă cu prudență, considerând-o mai degrabă un mecanism fără o nevoie umană reală în spate. Sistemele actuale au fost antrenate prin copierea neautorizată a creațiilor existente, iar revărsarea a milioane de piese generate automat pe platformele de streaming scade plățile distribuite creatorilor reali. Consecința cea mai gravă este faptul că tinerii la început de drum nu vor mai putea trăi din munca lor, transformând compoziția într-o activitate accesibilă doar celor cu sprijin financiar din familie.
"Nimeni nu a spus vreodată: "Omenirea a rămas fără idei muzicale, trebuie să externalizăm creativitatea unui sistem automat". Întreaga producție muzicală a umanității a fost aspirată; este un act de îngrădire a unui bun comun. Ceea ce înseamnă că, pe viitor, este foarte probabil ca singurii oameni care își vor permite să facă artă să fie cei cu alte venituri sau susținuți de familie", spune Max Richter
Piesele generate automat funcționează ca un blender de date existente, producând o muzică amorfă, asemănătoare muzicii de fundal din holurile de hotel. Creațiile AI pot duce și la obișnuirea treptată a publicului cu o muzică previzibilă, care își pierde tocmai capacitatea de a mai pune întrebări sau de a stârni empatie, crede Richter.
