Usile se deschid si noi ne avantam. De fapt, incercam s-o facem, caci din fata, presiunea celor care vor sa intre este pe masura. E ca un desant. Se aud sudalme, chicoteli, mormaieli. Trecem de primul filtru, format din cei care vor sa ocupe scaunele inca inainte ca acestea sa se elibereze. Intram intr-o zona mai larga si grabim pasul, fericiti ca niste catei scapati prin curte. Ne regrupam, ca la un semnal secret, formand o masa compacta. Incepe asaltul.
Primele randuri trec fluierand. Sar cate doua, trei trepte, altii, constransi de costume, genti sau taioare, doar iutesc pasul, pastrand o morga si o demnitate de tip office. Acestia pun probleme randurilor urmatoare, care se multumesc cu un ritm moderat. Cei din urma sunt cei... din urma. Ei mai mult stau decat merg, cautand din priviri, brese in multime.
Din pacate, de sus mai apare cate un "adversar" cu privirea dezorientata sau cu fata congestionata, cautand sau facand o partie pe care sa ajunga la trenul ce zace inca, dar nu se stie cat, cu usile deschise. Incet, incet, lumea se scurge pe toate partile: spre iesiri sau spre tunelul de comunicare intre Unirii 1 si Unirii 2, unde se va da o noua batalie, in alte conditii. Treaba se repeta ciclic, in functie de toanele Metrorexului care decide suveran si singur, cate minute se cuvine sa asteptam un tren.
