Mona Dîrţu: Cine vă zice că se poate face storytelling din birou, “de pe net”, e un mare impostor

Mona Dîrţu: Cine vă zice că se poate face storytelling din birou, “de pe net”, e un mare impostor

De cinci ani, Mona Dîrţu învaţă oamenii să scrie. Oameni din corporații, ONG-uri, instituții publice. Au venit la atelierele ei de creative writing şi storytelling oameni de comunicare, din marketing şi advertising, analiști financiari, ingineri constructori, antreprenori, contabili, medici, bloggeri, activiști, graphic designeri, oameni de CSR, psihologi. Ba chiar și un diplomat, un director financiar și un fizician.

Mona a pornit atelierele la îndemnul lui Beatrice Weber, director executiv Fundaţia Friends for Friends, care a convins-o să adapteze la nevoi corporate şcoala pe care o făcuse, lucrând direct, de-a lungul timpului, cu vreo 200 de jurnalişti în diverse redacţii (Monitorul, Business Magazin, Money Express, TVR). După 36 de astfel de ateliere, prin sufrageria FFFF au trecut aproape 450 de oameni (plus vreo 50 în Cluj, Alba Iulia, Sighișoara). Pe 23-24 mai are loc atelierul de Corporate Writing şi între 20 şi 21 iunie cel de Corporate Storytelling.

Povestea cu “ești bun la compunere sau ești bun la matematică” e una dintre cele mai dăunătoare idei pe care eu le-am întâlnit vreodată în materie de “a comunica”. Îi blochează pe oameni, le întreține ideea că nu pot - și nu vor putea niciodată - să scrie un text bun, decent, corect; pentru că na, “eu n-am talent”, spune Mona

Despre cum se învaţă scrisul, despre povestea care nu se naşte din powerpoint, despre cititorii care detectează bullshitul, în rândurile de mai jos:

 

Ideea atelierelor

Știu exact să răspund la întrebarea asta: era în lunea de după prezidențialele din 2014, turul al II-lea. Duminică dimineață am votat, după care mi-am petrecut restul zilei de dinainte de atelier cu Sandra Ghițescu: din sfert în sfert de oră săream din tab-ul cu flow-ul de atelier în cel cu Facebook, să mai știm și noi ce se întâmplă cu nebunia din diaspora; cu incidentele de pe la ambasade; cu evoluția prezenței la vot. Era primul meu atelier cu o echipă corporate; ateliere cu jurnaliști mai ținusem, dar să lucrez cu o echipă de companie mi se părea cu totul altă poveste. Era training cu obiectiv, ne gândeam la rezultate, la “return on investment”, la instrumente de lucru pe care oamenii să le poată aplica de mâine.

Sandra avea experiență de training, eu de lucrat cu oamenii pe documentare și pe text. Nu mai făcuserăm niciodată nimic împreună. Ce să-ți zic? A fost fain: eu îi explicam Sandrei conținutul, așa cum îl gândisem eu, mă lansam în chestii despre structura textului, unghi de abordare, organizarea informației etc. Sandra mânca fâșiuțe de somon afumat, mă asculta atentă, și-apoi își ștergea degetele și începea să tasteze într-un tabel cu linii galbene și portocalii “mini-sesiuni”. După care îmi zicea, bang!: “Pentru asta avem 15 minute”.

Cred că au fost 15-16 oameni la primul atelier; era vorba de o companie-partener a Fundației Friends for Friends (FFFF) care avea o problemă foarte bine definită în căutare de o soluție practică: să-și regândească newsletter-ul intern și pe partea de subiecte/scriitură, dar și pe partea de calendar editorial, roluri în echipă etc.

În final, ca să răspund și la restul întrebării: deși mă gândeam că aș putea face astfel de traininguri, primul a fost inițiativa directorului executiv al FFFF, Beatrice Weber, care ne-a aruncat pe Sandra și pe mine într-un proiect cu totul nou și m-a împins, practic, să adaptez la nevoi corporate lucruri pe care le făcusem lucrând direct, de-a lungul timpului, cu vreo 200 de jurnaliști de prin diverse redacții.

 

Pregătirea

După experimentul pe care tocmai ți l-am povestit am reglat singură, testat, ajustat și inventat continuu exerciții noi de scris/storytelling - din 2014 până azi. M-a ajutat enorm că am avut-o aproape pe Letiția Lucescu - care-i prietena mea de-o viață (și unul dintre cei mai talentați și mai experimentați traineri din România, după opinia mea).

Cu ea m-am sfătuit de-a lungul timpului, ei i-am povestit după absolut fiecare training “cum a fost”, ea mi-a dat sugestii - și o mulțime de soluții. Ea m-a învățat despre “dinamica grupului”, despre situațiile de energie joasă și de energie înaltă, despre cum să creezi scurte momente de recapitulare care să fixeze în mintea oamenilor lucrurile proaspăt învățate, despre cum să construiești atelierul pe exemplele lor, pe tracul lor în fața paginii albe, pe nevoile lor.

 

Evoluţie şi schimbări

Cum eu am știut de la bun început că scrisul e un skill - adică nu e doar despre “a ști cum”, e în mare măsură despre “a exersa” - m-am străduit să împachetez în cele două zile de training un soi de “trusă de instrumente” ușor de folosit atât pentru începători cât și pentru avansați. Scopul meu e foarte clar: să dezmembrez mitul ăla pe care ni-l implantează în minte școala - și care spune că ori ești “bun la compunere”, ori ești “bun la mate”. Că nu prea se poate “și-și”.

Ba se poate. Oricine poate învăța să scrie clar, convingător și concis - așa cum oricine poate învăța să conducă decent o mașină. Sigur, dacă vrei să fii pilot de curse - ori dacă vrei să scrii literatură, sau să faci reportaj de calibru - o anume înclinație, o anume sensibilitate, se vor fi dovedit neprețuite. Dar și acolo e trudă. Dezinvoltura în scris, fluiditatea, “vocea” nu se pogoară asupra ta așa, ca o revelație. Cine nu crede, să citească pe brainpickings.org, de pildă, colecția de sfaturi ale scriitorilor despre meșteșugul scrisului; cuvintele cheie pentru căutare în site sunt “advice on writing”.

Dar noi nu despre literatură vorbim. Companiile, ONG-urile ori instituțiile publice au nevoie ca oamenii lor să pot pune în scris ceea ce știu și ceea ce gândesc - pur și simplu. Iar povestea cu “ești bun la compunere sau ești bun la matematică” e una dintre cele mai dăunătoare idei pe care eu le-am întâlnit vreodată în materie de “a comunica”. Îi blochează pe oameni, le întreține ideea că nu pot - și nu vor putea niciodată - să scrie un text bun, decent, corect; pentru că na, “eu n-am talent”.

Mereu mă mir când văd oameni care admit că a învăța să vorbești în public e un skill care poate fi antrenat prin exercițiu, dar care cred în același timp că a scrie clar, structurat și argumentat ține doar de “talent”. Pe ideea asta au evoluat atelierele de corporate writing și corporate storytelling. Miza mea e ca, în două zile de lucru, să le arăt oamenilor că scrisul e un proces. Descompun un text, sub ochii lor, și-l recompun. Le explic gândirea din spatele fiecărui text bun; și le arăt că, dacă parcurgi gospodărește niște etape, angoasele se mai risipesc, mai crește focusul - și uite-așa, prin tehnici relativ simple, de max. 15 minute bucata, poți învăța să controlezi acest proces pe care-l lăsăm, de obicei, pe seama intuiției și a “talentului”.

Mă întrebi cum s-au schimbat, concret, atelierele. S-au schimbat prin exemple noi, prin exerciții practice tot mai bine șlefuite, și prin tool-uri re-gândite, re-testate, re-calibrate. Pot spune că, după cinci ani, am o colecție bunicică.

Nu cred să fi fost atelier în urma căruia să nu fi îmbunătățit, cât de cât, un exercițiu practic sau un exemplu ilustrativ. Uneori “îmbunătățitul” a însemnat ajustat de timpi de lucru; alteori de regândit instrucțiunile, ca să fie mai clare; și, în final, am tot reglat la cantitatea de informație, sfaturi, tips&tricks.

 

Un fel de bilanţ

Ah. M-ai lovit. Nu știu, n-am numărat. Să calculăm împreună: aș zice că am avut cam opt ateliere pe an - parte “open”, la care au venit oameni “pe cont propriu”; parte echipe din aceeași organizație, fiecare cu obiectivul ei și cu exercițiile ei customizate. Deci: opt ateliere x 4,5 ani ar însemna vreo 36 de ateliere. Dacă iau o medie de 14 participanți per atelier - am avut un maximum de 22 și un minimum de opt - ar însemna că, din 2015 încoace, am lucrat cu 504 oameni din corporații/ONG-uri/instituții publice.

Ce să zic? Dacă tu nu mi-ai fi pus întrebarea asta, eu n-aș fi făcut probabil niciodată calculul. Dar uite că acum pot să zic că prin sufrageria FFFF au trecut cca. 450 de oameni - că restul de 50 au fost din Cluj și Alba Iulia; iar două traininguri le-am ținut la Sighișoara respectiv la sediul unui partener din București.

 

Impresii & concluzii

Am învățat că oamenii au o nevoie - disperată, uneori - să le spună cineva, mai întâi, că și ei pot să învețe să comunice bine, clar, eficient și argumentat prin cuvinte scrise, paragraf după paragraf. Că “storytelling-ul”, acest aproape-panaceu la toate marile și micile problemele de comunicare, nu-i doar o chestie de “expresii frumoase” și de “talent”; ci e, înainte de toate, o chestie de găsit întâmplarea, personajul, circumstanțele, conflictul - pe care după aceea le poți țese într-o narațiune cu cap și coadă. Că poți construi o narațiune numai după ce te-ai documentat: ai vorbit cu oameni; ai văzut, ai ascultat, ai mirosit; ai învățat să faci mici descrieri de una-două propoziții. “Storytelling” de forță nu se poate face așa, din niște tabele și din niște informații schematice pe care le găsești într-un powerpoint. Nu.

Am discutat, în timp, cu o mulțime de oameni de relații publice din companii / agenții de PR care cred, și azi, că poți să stai cu fundul pe scaun și cu degetele pe tastatură și să faci, “din talent”, storytelling adevărat. Să fim serioși. Storytelling-ul e, după cum au zis-o o mulțime de oameni mai buni ca mine la storytelling, “a full contact sport”. Te duci, întrebi, afli, vezi, simți, înțelegi. Și după ce vei fi făcut toate astea, o să vezi cum ți se înșiră cuvintele, gândurile, ideile pe pagina aia albă - că o să vrei să explici tuturor ce-ai aflat, ce-ai văzut, ce-ai trăit.

Cine vă zice că se poate face storytelling din birou, “de pe net”, e un mare impostor; un reciclator de informație care umple goluri esențiale de informație cu adjective care dau bine - și pe care nimeni nu le crede. De ce nu le crede nimeni? Păi pentru că autenticitatea, substanța, forța și credibilitatea nu-s doar o chestiune de epitete. Cititorii sunt dotați cu “detectoare de bullshit” care nu dau greș decât arareori. Toți suntem, ca cititori - ca receptori de informație - excelent antrenați să alegem grâul de neghină; ne prindem pe loc, “din stomac”, când cineva încearcă să ne vândă vreo găunoșenie frumos ambalată.

 

Cursanţii

Vin, preponderent, oameni de comunicare/marketing/advertising. După care vin: analiști financiari, ingineri constructori, antreprenori, contabili, medici, bloggeri, activiști, graphic designeri, oameni de CSR, psihologi. Ba am avut și un diplomat, un director financiar și un fizician.

Au ce spune lumii și vor să învețe să spună, în scris, ceea ce au de spus. Iar dacă le arăți o “foaie de parcurs” - definirea subiectului, posibile unghiuri, documentare, organizarea informației colectate, eliminarea detaliilor inutile, formule-standard de structură și apoi tehnici de scris propriu-zis, cu tot cu tips&tricks - oamenii capătă curaj și control pe transferul a ceea ce au ei de spus din “formă gândită” în “formă scrisă”.

Am mai învățat că ăia care cred că-s “buni la mate, dar slabi la compunere” descoperă că exercițiul gândirii științifice, cu ipoteză/demonstrație/concluzie, e de fapt un formidabil avantaj, nu un handicap; că nevoia de rigoare și de informație factuală sunt surse de putere, nu slăbiciuni - și că o informație factuală “quality” (că e citat, cifră sau observație personală) se poate lua în piept oricând cu un adjectiv ori cu vreo jurubiță stilistică.

 

Reacţii la finalul atelierelor

Că “nu e despre inspirație, e despre informație”. Că “scrisul e ca mersul pe bicicletă” - prima dată transpiri doar ca să-ți ții echilibrul; a doua oară capeți încredere și înveți să-ți coordonezi mâinile cu picioarele; a treia oară te bucuri că ai reușit să ocolești o groapă; și a suta oară n-ai o problemă să iei mâinile de pe ghidon.

Am în formularul de feedback pe care-l dau la sfârșit de atelier o rubricuță în care-i întreb pe oameni “ce anume, din cele învățate în aceste două zile, poți aplica de mâine?”. Văd acolo: “pun cele două întrebări esențiale”, “fac harta stakeholderilor”, “fac mindmap”, “stabilesc predicatul autorului”, “aplic structura de kebab”, “fac piramida inversată”, “structurez pe formula Wall Street Journal”, “verific 5W+H”, “testez verbe puternice vs. verbe slabe”, “aplic metoda Zinsser pentru eliminat cuvintele inutile”, “procesez citatele”; “îmi exersez vocabularul citind literatură română”, “caut personaj pentru narațiune”, “caut cei 5C ai unei narațiuni puternice”, “stabilesc de ce-ul”, “pun call to action”.

Fiecare-și alege, după nevoi, 3-4-5 instrumente favorite din cele de mai sus; pentru că fiecare instrument e testat și calibrat, în timp, să nu-ți înghită mai mult de 10-15 minute.

 

Ce trebuie să ştie un om care vrea să participe la un atelier de creative writing

Că scrisul și storytelling-ul pentru nevoi curente - scris pe blog, scris pe Facebook, scris un raport decent și un mail eficient se pot învăța. Dacă vrei să scrii o carte ori să iei un premiu literar, asta-i cu totul altă treabă. Dar dacă vrei să-ți capeți un pic de dezinvoltură - și chiar un pic de îndrăzneală - atunci când așterni paragraf după paragraf, asta chiar se poate.

Comparam scrisul cu mersul pe bicicletă; dar l-aș putea compara și cu condusul mașinii; cu înotul; cu gătitul; cu alergatul; cu slăbitul; cu văruitul. La început nu știi, nu poți, nu-ți iese cum vrei. Apoi furi meserie - te uiți cum fac ceilalți, citești ghiduri și forumuri, te uiți la tutoriale pe Youtube și încerci și tu.

 

Cum a evoluat scrisul

Nu știu ce să zic; cred că a evoluat spre bine. Rețelele sociale, de pildă, au mai dizolvat din blocaje (uneori mai mult decât ne-am dori). Necazul meu e că scrisul e privit, în continuare, ca un fel de treabă pe care o poți face intuitiv, fără vreun fel de metodă de lucru.

Din păcate scrisul e asociat, în școală, în principal cu orele de limbă și literatură română; deci formarea noastră timpurie e lăsată în mâna unor profesori a căror prioritate - și misiune - nu-i ca noi să putem comunica deștept în formă scrisă, ci să ne învețe limba și literatura română. Mama mea e profesoară de română, deci știu despre ce vorbesc; mindset-ul ei n-a fost niciodată ca elevii să poată mânui scrisul ca pe un instrument de comunicare, ca pe-o unealtă de lucru pe care-o iei cu tine la job - indiferent ce job vei avea. Și nu e vina lor, a profesorilor de română; programele școlare sunt cele care-i împing spre obiective fără legătură cu “scrisul-ca-instrument-de-exprimare”. Orele de română sunt despre literatură.

Altfel, ce să zic? Cred că milioane de oameni irosesc anual milioane de ore - miliarde, catralioane - citind de 2-3 ori la rând un mail sau un raport pentru a înțelege “ce vrea să spună autorul”. Scrisul prost e ca diabetul - nu doare ca migrena, dar roade tot. Dacă ar sta cineva să socotească cât timp - și câți bani, până la urmă - se consumă într-o organizație pentru că X a trimis către K, Y, W și Z un mail confuz, care generează 10-12-20 reply-uri cu întrebări de clarificare, cred că ne-am lua cu mâinile de cap.

Scrisul cum-se-nimerește - pe mail, de exemplu, sau în rapoarte, memo-uri, prezentări - înghite timpi de procesare, nevrozează organizațiile, generează neînțelegeri în termeni de “cine ce trebuie să facă” și-i istovește pe cei care-s nevoiți să parcurgă texte mult prea lungi, nefericit structurate, vagi, bombastice, haotice.

Știi cum e? De cele mai multe ori, când încerci să înțelegi vreun eșec în business - sau de vreun conflict, sau vreo criză - concluzia sună așa: “a fost o problemă de comunicare”. Păi da. Întrebarea mea e câte dintre aceste probleme sunt, de fapt, “probleme de comunicare în scris”.

Aboneaza-te la newsletterul IQads cu cele mai importante articole despre comunicare, marketing si alte domenii creative:
Info


Sectiune



Related