Tatiana Țîbuleac: E o tendință generală care ne obligă să fim mai buni, tot mai buni, cei mai buni. Am ajuns niște corpuri frumoase cu ochi blânzi

Ne reinventăm forțat, dresăm devenirea, avem nevoie de vieți perfecte, mai ales în pandemie. Criza, însă, dislocă uși care acopereau traume, ne arată ceea ce nu vrem, ne obligă, totuși, să fim atenți, să nu mai mimăm și să nu ne mai ascundem. Scriitoarea Tatiana Țîbuleac crede că furia individuală e necesară și sănătoasă. Dar omul modern nu își dă voie să se exprime și atunci frustrările colcăie în dedesubturi întunecate.

În căutarea noastră după frumosul cu orice preț, care să ne treacă pragul ăsta și să ne ducă direct în postpandemie, nu am vorbit despre multe lucruri. Dar, așa cum se întâmplă și în cărțile ei, Tatiana nu se sfiește să vorbească despre lucruri incomode:

Acum există un milion de nuanțe. Este practic imposibil să rămâi un om bun, să fii fericit în felul tau, fără să încalci vreo mantră modernă, fără să jignești un curent, un grup de oameni, fără să sfidezi vreo regulă nescrisă. Și chiar dacă reușești prin minune să-ți găsești echilibrul, există mereu riscul să fie pur și simplu prea târziu. Să nu mai ai ce trăi, să fii demodat, să ajungi un goy.

Cu sinceritate, onest, despre ce înseamnă să fii mamă sau scriitor în izolare, despre frici colective și furii individuale, despre prea mult scris, banalități înfășate, vecini, Facebook și supraviețuire, vorbește Tatiana Țîbuleac în rândurile de mai jos:

Starea de izolare

Aglomerată, gălăgioasă. Dintr-o casă goală doar a mea, m-am pomenit într-un bunker unde toată lumea învață, cântă, dar mai ales mănâncă. Nu de trei, ci de cinci ori pe zi. Cred că în cazul mamelor cu copii mici, izolare ar trebui înlocuit cu asediu.

Ce am facut? Mâncare, teme, teme adăugătoare, teme în avans (există și așa ceva, da). Apoi, când nu s-a mai putut, am ieșit afară să ne scuturăm de ecrane, fobii și lucruri intelectuale. Așa am plantat orice sămânță găsită în casă, am clasificat păsări, am lipit pâine de ață și am ademenit păianjeni din pământ. Am făcut brânza noastră și am copt pâine. Ne-am tuns unii pe alții. Am tras din greu la puzzle-uri și Scrabble.

Ce ai descoperit

Că toate chinurile din punctul unu îmi aduc fericire calmă și trainică. Că scrisul ocupă mult mai puțin loc în viața mea decât credeam. Că din cinci mii de prieteni virtuali, doar trei m-au întrebat dacă mama are nevoie de făină la Chișinău. Că strig. Că sunt cinică și nu iert până la capăt. Că oamenii din bula mea au vorbit mult despre cărți și filme, dar deloc despre alcoolism și depresie. Și poate de asta, cred că tocmai de asta, atunci când am avut printre rude cazuri de corona, am preferat să tac, să mă retrag. Tu insă voiai ceva frumos :)

Am descoperit câteva cărți și câteva seriale bune, grădinăritul, postul intermitent, am revăzut Twin Peaks.

Impresii. Concluzii

Că oamenii care mi-au plăcut îmi plac în continuare. Nu râde, este o uriașă bucurie să ai această certitudine. Admirația pentru unii a crescut, alții au coborât de pe socluri, am luat câteva block-uri pe Facebook și am avut câteva discuții foarte bizare, amare. Nu e ușor să accepți că unii oameni te văd doar rea și acaparatoare, orice ai face.

Ce alte concluzii? Că după 40 îți încordezi genunchii, începe coborârea, totul s-a scris deja, copiii sunt mereu prea mici. Nu mai ai nerv, doar ticuri nervoase. Ce să mai zic: când ești fericit, lovește primul – e un titlu cu care mă joc de ceva vreme.

Cum stai cu inspirația zilele acestea

Nu ne vorbim, dacă te referi la scris. Dacă la copturi, stau chiar foarte bine. Mi-am luat și o mașină de cusut. Un Zinger.

Ce a fost greu, ce a fost bun și ușor din perspectiva unui scriitor

Asta nu ține de carantină. Dacă mai și citești, nu doar scrii, n-ai cum să nu înțelegi la un moment dat unde ești în literatură. Poți juca level 5 și atunci e simplu. Te bucuri. Problema e că știi, ai auzit, există level 20. Ca să nu vorbesc doar despre mine, știu că mulți scriitori au beneficiat din plin de perioada asta. Au început sau terminat cărți, sau chiar și una, și alta. La mine nu s-a produs. M-am gândit prea mult la lucruri curente, ca să strecor și scrisul. Cred că am nevoie de normalitate, de plictiseală. Abia atunci mă pot întinde, enerva, și așa începe.

Supraviețuirea în zona artelor

A fost un an greu și va urma încă un an greu. Evident cultura va avea nevoie de ajutor din partea statului. Acolo unde lucrurile se vor face dacă nu generos, măcar inteligent, se va simți efectul. În Franța de exemplu editurile vor să reediteze cărțile care au apărut la începutul carantinei, ca să le ofere o șansă egală de promovare. Asta pe lângă sumele importante deblocate pentru cultură, schemele de susținere a scriitorilor, actorilor, librarilor independenți. România nu are desigur aceleași posibilități financiare, dar cum spuneam, orice ajutor bine direcționat, va umple goluri.

Comportamentele viitoare ale creatorilor și ale publicului

Mă încăpățânez să nu ascult corul bocitoarelor care spune că totul va trece on-line. Bine, o carte poate fi lansată on-line, după care omul oricum va merge la librărie. Nu cred că prezența autorului la lansare sporește neapărat vânzările. Uneori e chiar invers. Nu sunt mulți scriitori care scriu și vorbesc cu aceeași măiestrie. Asta s-a văzut foarte clar în zoom-urile și lecturile pandemice, multe dintre ele, să fim sinceri, în detrimentul cărților.

Dar teatrul, vernisajele, concertele? Oricât de mult am apreciat drăgălășenia cu plantele la spectacol, nimic nu va înlocui emoția provocată de vocea actorului, mirosul dintr-o galerie și relieful discret al unui tabloul, liniștea de mormânt, apoi explozia de sunet într-o sală de concert. Ar mai fi și șampania din entr’acte la Opera, asta ca să fiu un pic snoabă, că cine știe când mai am ocazia.

Relația oamenilor cu literatura

Scriu mulți și scriu mult. Fraza asta îmi va aduce încă zece block-uri. De cealaltă parte, a cititorilor – cărțile au luat în greutate, cred. Lumi noi la preț accesibil. Aiurea slogan.

Nevoile publicului

Când au loc tragedii, oamenii se conservă. Fiecare la stadiul la care l-a prins greul. Omul care făcea reparații va căuta cărți de reînnoire. Cei nefericiți vor citi în nebunie cărți motivaționale. Vecinii care te urăsc vor citi thriller-uri și romane noir. Nu există “public”. Publicul suntem noi și ascunzișurile noastre. Mă tem că în izolare ne înfășurăm în propriile folies și căutăm profunzime în banalități.

Oamenii din jur și relațiile dintre ei

Încep cu vecinii. În Franța cu vecinii te vezi o dată pe an - la sărbătoarea aceea la care toți aduc câte o prăjitură de casă (eu duc plăcinte) și poartă pantofi buni. Anul acesta nu s-a ținut. Ne-am întâlnit în schimb la farmacie, după măști, și la Nicolas, după vin. Rudele sunt pe Viber. Prietenii sunt pe Whatsup.

 Pe Facebook am avut de toate. Și declarații de dragoste, și blesteme, și contracte semnate.

Cum arată lumea pe Facebook

Nu diabolizez Facebook-ul, rămâne pentru mine o platformă de comunicare accesibilă și rapidă. Fără Facebook aș vorbi mai mult la telefon, dar nu simt mereu nevoia să aud un om. În scris cuvintele se descurcă altfel. Poți trece ușor de la o temă la alta, poți rămâne în lumea ta. La telefon e altceva. Vocea este ca o întâlnire neașteptată pe stradă, nu mai ești în zona ta de confort. Vorbesc cu puțini oameni la telefon. Lumea pe Facebook e reală în măsura în care îi permiți. Nu e chiar cutia Pandorei, o poți închide oricând.

Furia din jur

Cauzele nu sunt aceleași pentru toți. Depinde de vârstă, perioadă, caracter. Depinde și de țară, de serviciu, de regimul politic. Când vorbesc cu prietenii mei din Moldova, văd că nemulțumirile lor sunt aceleași ca acum zece ani, când am plecat.

În câteva minute începem să ne încruntăm împreună din cauza drumurilor proaste, a mirosului din oraș, a socialiștilor, chiar dacă pe mine toate acestea nu mă mai afectează direct. În schimb, când toți îmi spun că și-au trimis copiii la țară pe vară, sau măcar pe o lună-două, iar eu le spun ca asta este un lux, ei râd de mine. 

La o altă extremă - am prieteni care consideră că toți cei care nu triază corect gunoiul trebuie închiși în tomberoane. Am prieteni care ascultă de Trump și care nu cred în coronavirus.

Tensiunea generală de care vorbești vine de aici – că nu ne mai lăsăm loc. Oamenii au uitat să trăiască singuri, de capul lor, să facă ce le place și să-i lase și pe alții. Înainte exista bine-rău , public-privat, legal-ilegal. Acum există un milion de nuanțe. Este practic imposibil să rămâi un om bun, să fii fericit în felul tau, fără să încalci vreo mantră modernă, fără să jignești un curent, un grup de oameni, fără să sfidezi vreo regulă nescrisă. Și chiar dacă reușești prin minune să-ți găsești echilibrul, există mereu riscul să fie pur și simplu prea târziu. Să nu mai ai ce trăi, să fii demodat, să ajungi un goy.

Despre furie. Furia cere mulțime, gloată, abia atunci devine periculoasă. Când ești furios singur te descurci. Nu cred în suprimarea emoțiilor, asta daunează pe termen lung. Omul modern nu mai are unde să fie furios, deprimat, cinic, neputincios. Nu mai poate glumi sau greși deschis. E o tendință generală care ne obligă să fim mai buni, tot mai buni, cei mai buni. Am ajuns niște corpuri frumoase cu ochi blânzi, care colcăie de frustrări.

Cu ce speri să rămână oamenii după pandemie

Cu discernământ.