Dan Coman: Am fost perceput ca un elev mediocru. Asta până când, cu ajutorul profesorului de rusă și al celui de română, am început să public poezii

Mereu m-am întrebat dacă scriitorii au o rutină și tabieturi care îmbie inspirația să vină și să aștearnă cuvintele pe hârtie. Sau creația înseamnă, de fapt, mult exercițiu și zeci de ciorne aruncate, până la forma cea mai bună a creației. Când s-a mai dus din tinerețea sa și au apărut copiii, nopțile de scris s-au transformat pentru scriitorul Dan Coman în ore de somn liniștitor. Așa a descoperit diminețile și un alt fel de liniște, tocmai bună pentru cafeaua la ibric și ”gimnastica de dimineață” : scrisul cu program zilnic de la 5 la 7.

"M-a intrigat lumea asta fragilă și fragmentară în care tot încerc să mă acomodez, să mă bucur deplin. Un astfel de efort (căci e un efort) nu mă ajută nicidecum la scris. Dacă ar fi existat doar această perspectivă, cred că n-aș fi scris niciodată. Dar mai apar unele momente în care fragilitatea începe să strălucească și în lumina ei lucrurile încep să capete sens".

După 4 ani de la ultimul interviu pentru IQads, povestim azi cu scriitorul Dan Coman. Despre scris, temeri și încercări, notele pe care le dă cu mare ușurință (poate) elevilor săi și multe altele, pe care am vrut să le aflăm de la el. Ne-a răspuns cu răbdare, emoție și umor, de care avem mare trebuință zilele acestea.

Cu Dan vorbim și despre metehnele școlii românești. Și-apoi călătorim în timp, pe când era el elev-poet și o vedetă a liceului, cu succes la fete.

De la ultima discuție cu IQads

Lucrurile vin întotdeauna în ordine, unele după altele: lumină și cafea, propoziții și copii, corp și disciplină, cărți și dragoste, bucuriile mărunte ale somnului. Mi-a plăcut mereu să îmi iau timp. Să țin pentru mine câteva ore în care să nu fac nimic din ceea ce ar trebui să fac. Sunt deja ani buni de când nu s-a schimbat nimic semnificativ în programul meu. Țigările de dimineață, cursurile la cel mai tare liceu, gândul la prieteni, lungile plimbări de-a latul orașului, vise, poeziile altora. E adevărat că prin asta încerc să fentez, să trag cât mai mult de timp – și de ce n-aș trage? Timpul are o elasticitate neașteptată, merită încercat. În plus, știm bine, nu lasă nicio urmă.

Dacă privim cu minimă atenție, viața noastră arată cam ca înregistrările planetei Marte pe care ni le-au oferit recent cei de la NASA: un spațiu spectaculos și pustiu pe care-l admirăm 3D și pe care visăm ca într-o bună zi să-l putem locui. Așa că eu unul încerc să mă joc cât mai mult. Asta făceam și acum 4, și acum 14 ani. Asta fac și acum: sar dintr-o parte într-alta a zilei, ridic capul și încerc să mă bucur de priveliște.

Scriitor în vremurile ciudate pe care le trecem

Pentru mine vremurile au fost mereu ciudate. Și în copilărie, și în adolescență, și după 40 m-a intrigat lumea asta fragilă și fragmentară în care tot încerc să mă acomodez, să mă bucur deplin. Un astfel de efort (căci e un efort) nu mă ajută nicidecum la scris. Dacă ar fi existat doar această perspectivă, cred că n-aș fi scris niciodată. Dar mai apar unele momente în care fragilitatea începe să strălucească și în lumina ei lucrurile încep să capete sens.

Din orașul tău liniștit

Scriu din plăcere și cu mare plăcere, așa că am mare nevoie de lumină. De începutul abrupt al dimineților și (mai ales) de lentoare. Și unde altundeva aș fi găsit lentoarea dacă nu într-un mic orășel din nord, unde până și cafeaua se face încet, la ibric iar distanțele sunt măsurate în (jumătăți de) țigări fumate? Sigur, odată cu pandemia vremurile ciudate s-au întors în matca lor și țin totul la distanță. Inclusiv inspirația – care, cum bine știm, e o formă de apropiere ce nu suportă niciun fel de amânare.

Rutine și tabieturi de scriitor

În tinerețe, nopțile erau fabuloase. Abia așteptam să se termine ziua, să se ducă lumina, să o pot înlocui cu penumbra și cu fragmentele reci și îngălbenite ale lămpii, o pseudo-lumină atingând foarte ușor jumătate de birou, perdelele, caietul deschis pe birou. Ceai de mentă în boluri adânci, timpul de partea mea și o cameră în care fumam întruna, citeam și scriam, ascultam muzică sau vorbeam în șoaptă cu o femeie foarte înaltă.

Apoi, după ce au apărut copiii, noaptea s-a transformat într-o zonă prea populată, dar suficient de liniștitoare, perfectă pentru somn. Așa am descoperit diminețile. Răcoarea dinainte de 5, liniștea care începe să descrească pe deasupra lucrurilor, răbdarea. Gimnastica de dimineață: scriu cu program, zilnic, de la 5 la 7. Și chiar dacă în 80 % dintre cazuri arunc tot ce scriu, exercițiul rămâne. Nu m-aș mai putea lipsi de el.

Primii cititorii ai scriiturilor tale

Trei oameni, prietenii mei, sunt cei cărora le trimit mereu textele. Scriitori pe care-i admir și cititori în care am uriașă încredere. Sigur, răsfățat și încăpățânat cum sunt, nu i-am ascultat întotdeauna – de aici și numărul mult mai mare de texte pe care le-am publicat față de sugestiile/așteptările lor.

Creația în vremuri pandemice

O vreme nu am putut lucra nimic. Am citit, am așteptat cu sufletul la gură informațiile de la ora 13, am încercat să-mi reglez emoțiile. Apoi, la sugestia lui Radu Afrim, am început să scriu un text despre boală și dragoste, despre singurătate și sex, despre inimă și alte preparate din carne. În cele din urmă, spre bucuria mea, textul a fost pus în scenă de Afrim la Tetrul Național din Craiova și jucat (fabuloși actorii de acolo, absolut minunați !) – jucat o singură dată, chiar înainte ca teatrele să se închidă din nou (și din nou, și din nou). De atunci nu am mai scris nimic –nici Afrim, nici alții nu mi-au mai dat nicio sugestie.

Dacă nu scrisul, ce te-a salvat

Cititul. M-am bucurat de citit ca pe vremuri – literatura altora m-a ajutat enorm și de data asta. Cum să n-o prețuiești ?

Plictisitoarea vacanţă de vară a fraţilor Răţoi

Am visat mereu să scriu o carte pentru copii. N-aș fi făcut-o dacă n-ar fi insistat Gheorghe Erizanu, editorul Cartier-ului din Chișinău, care mi-a trimis niște desene superbe (ale lui Lică Sainciuc) și m-a provocat să scriu o poveste pornind de la acele ilustrații. N-am avut ce face: țineam prea mult la Gheorghe ca să renunț după primele (șapte? opt ?) încercări și să-l dezamăgesc. Așa a apărut Moara de frig – carte care, cred, m-a deblocat: până la ea fusesem convins că nu aș putea niciodată să scriu pentru copii.

Așa că, imediat ce am terminat de scris Moara, m-am și apucat de frații Rățoi. Sugestia a venit de la copiii mei, care-mi tot cereau să le povestesc ce făceam noi când eram mici (adică acum 230 de ani). Și i-am văzut că se distrează – așa că m-am pus pe treabă.

Cea mai grea parte în scrierea ei

Cel mai greu a fost să găsesc ritmul în care să spun povestea – și mai apoi vocile băieților – în capul meu erau clare, dar trebuiau să fie clare (și interesante) și după ce le puneam pe hârtie. A durat mult până când am reușit. Nu știu, cred că am avut cinci sau șase variante – absolut nemulțumitoare. Până într-o zi, când l-am auzit pe fiu-meu (care, pedepsit fiind, neavând voie nici la computer, nici la televizor, stătea pe canapea și se scobea în nas): of, plictiseala asta e fără sfârșit – și arată exact așa: galbenă și moale!

Am râs, apoi m-am așezat imediat la computer și am scris primul capitol.

Temerile când scrii pentru copii

Nu știu prea multe despre asta. Am făcut așa cum fac mereu: m-am aruncat cu capul înainte și, pentru a o scoate la capăt, am folosit tot felul de șmecherii. Una dintre ele (care era legată de temerea mea cea mai mare) a fost ca după fiecare capitol să le dau copiilor mei să citească – nu era nevoie să-mi spună nimic, însă am stat cu ochii-n patru ca să le urmăresc reacțiile – și în funcție de reacțiile lor păstram sau nu capitolul respectiv.

Drumul către catedră

Cred că începusem déjà al treilea trimestru dintr-a IX-a când mi-am jurat că nu voi ajunge niciodată profesor. Mi se părea umilitor, plictisitor, fără sens. Nici în facultate nu mi-am schimbat opinia – modulul pedagogic l-am făcut doar pentru că a insistat una dintre colegele mele, de care eram îndrăgostit. Mi s-a părut la fel: inutil și plictisitor. Apoi, după ce m-am căsătorit și m-am mutat (din spirit de frondă, dar asta e altă poveste) la Bistrița, am ajuns să predau (într-o zi geroasă de februarie) la Liceul cu Program Sportiv – jumătate de normă, până aveam să găsesc altceva, un job cât de cât convenabil. Și așa cum se întâmplă, absolut neașteptat, a început să-mi placă. Și de atunci tot predau. Și-mi place tot mai mult.

Ce fel de profesor ești

Hm, nu știu. În timp, am învățat să nu arăt că sunt coleric - sau să arăt doar latura luminoasă a leului. Îmi iese mai mereu, de aia cred că par relaxat. Fac poante multe, încerc să mă joc cât mai des. Poate sunt puțin prea împrăștiat și uneori exagerez cu notele mari – dar ce să fac dacă pe mine nu mă interesează deloc notele ? Cool? Nu prea cred – deși până și aici pot fenta ușor.

De ce te plac elevii

Porniți de la o premisă care nu știu dacă e corectă. Sunt unii elevi care mă plac, e adevărat ; unii – mă suportă cu indiferență, alții – știți cum e, nu poți să mulțumești pe toată lumea. Oricum, merg la școală cu plăcere, nerăbdător să stau de vorbă cu elevii – și cred că bucuria asta pe care o am când discut cu ei e mica mea baghetă magică.

Noile generații de elevi

Într-un fel, elevii de acum sunt exact ca cei de acum 20, 30 de ani. Adică foarte curioși. Inteligenți și nerăbdători. Concentrați pe anumite lucruri, nepăsători în raport cu altele. Dispuși să facă echipă dacă li se cere cu adevărat să facă o echipă. Indiferenți, cinici și foarte critici. Interesați, cum e și firesc, de cu totul alte lucruri decât generațiile părinților/profesorilor lor. Dar toți, absolut toți își doresc să fie văzuți. Să fie înțeleși. Să li se dea o mână de ajutor. Să dea o mână de ajutor. Nu vor reuși toți, nu au cum – dar cei care o vor face, vor fi gata să te urmeze până în pânzele albe.

Școala românească

Of, aici chiar e complicat. Nu stăm bine deloc, deși avem (și) școli extraordinare, (și) profesori excepționali . Dar nu e de ajuns. Pare că niciodată nu e de ajuns. Cauzele sunt nenumărate. Gândiți-vă doar la câți miniștri ai educației am avut în ultimii 15 ani. Imaginați-vă ce e în inspectoratele școlare. Gândiți-vă că evaluarea profesorilor se face în funcție de hârtiile din dosare. Ai olimpici ? Ai hârtii.

Lucrezi în clase simultane, cu pasiune, în satul Gersa și reușești să-i faci pe copii să vină la școală, să scrie și să se bucure? N-ai hârtii. Totul pare organizat la întâmplare, pur formal, fără informațiile reale, din teren. Mă apucă rușinea și furia când mă gândesc la asta. Dar pentru că eu unul nu sunt deloc potrivit pentru a gândi/regândi/ structura sistemul, mă rezum la a încerca să schimb acolo unde pot : la cursuri, în sala de clasă sau, mai nou, în întâlnirile online cu elevii mei.

Călătorind în timp, despre elevul Dan Coman

Am fost perceput ca un elev mediocru. Asta până când, cu ajutorul profesorului de rusă și al celui de română, am început să public poezii prin diverse reviste locale și să fiu invitat să citesc în tot felul de cenacluri din județ. Apoi, absolut întâmplător, am ajuns de două ori în aceeași săptămână la televizor, la TVR Cluj. O colegă de clasă, care făcea și visa numai la teatru, a fost chemată să prezinte un concurs de cultură generală pentru copiii de grădiniță – și avea nevoie de un co-prezentator. Eram prieteni buni, așa că m-a ales pe mine – și chiar dacă, tot timpul concursului, n-am făcut altceva decât să-I țin microfonul, tot a fost o mare reușită: profesorii și colegii ne-au felicitat îndelung după difuzarea emisiunii.

Apoi, la câteva zile, aceeași echipă de la TVR filma ceva despre Sângeorz-Băi și reporterul a hotărât în ultima clipă să tragă câteva cadre și din Casa orășenească de Cultură – unde tocmai avea loc o ședință de cenaclu la care eram invitat – așa că, după ce profesorii & colegii m-au (re)văzut la TVR citind o poezie din creația proprie, am devenit o mică vedetă a liceului – o vedetă pletoasă și destul de confuză, dar o vedetă căreia automat au început să-i crească mediile și succesul la fete.

Înapoi în prezent

Acum o săptămână am început să scriu o povestire. Nu știu dacă o voi duce cu bine la capăt, dar au început să îmi placă cele două personaje ale ei. Sunt două femei (49 și 53 de ani), surori care nu s-au mai văzut de 20 de ani, de la moartea părinților – una profesoară în SUA, cealaltă medic în Germania. S-au întors în satul natal ca să vândă vechea casă, grădina și livada de lângă râu. Stau seara pe trepte, fumează și povestesc. Iar eu mă așez la birou și încerc să trag cu urechea.