Pe Radu Afrim il placi sau nu ca regizor, nu exista cale de mijloc. A fost controversat chiar de la debutul sau in regie de teatru, cu spectacolul de licenta “Bluescape”. De fapt, era de neinteles de cand era profesor si il iubeau toti elevii, spre gelozia colegilor si a directoarei. Care il pandea neincetat pe gaura cheii.
In perioada aceea s-a gandit Afrim ce meserie ar putea face, cu ideile si mintea sa deschisa catre nou, care sa ii dea libertatea sa fie el. Si sa stea cu o cana de cafea in fata cat vrea, fara sa fie urmarit tot timpul. Curajul nu i-a lipsit nicicand, asa ca s-a facut regizor si nu se da inlaturi sa abordeze teme sensibile, greu de lucrat, incomode. Este un creator de teatru cu o viziune aparte, iar spectacolele sale sunt adevarate filme pe scena, cu personaje puternice, decoruri spectaculoase si mesaje indraznete.
Pentru unii exista Radu Afrim inainte de “Padurea spanzuratilor”, spectacol montat la Nationalul bucurestean chiar in an de centenar, cu succes urias la public si astazi. Pentru altii dupa acesta. La finalul anului trecut a revenit la TNB cu o noua productie, pentru care a scris si textul, “Trei surori” cu ”un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov”.
