Lecțiile neprofesorilor. ”E nevoie de multe multe întîlniri care ies în afara cadrului clasic al școlii, în așa fel încît copiii să înțeleagă rostul real al învățării”

Știm cu toții că avem mult de lucrat la egalitatea de șanse și accesul copiilor din medii defavorizate la educație și la material cognitiv de calitate. Așa a apărut proiectul #PREƧENT, ce își propune să reducă diferențele sociale și de a facilita accesul către resurse educaționale moderne. Primul modul al #PREƧENT s-a desfășurat la centrul social Bucium din Iași. 64 de copii au participat la 12 întâlniri de învățare alternativă cu scriitori, jurnaliști, traducători, manageri culturali cunoscuți din România.

„Lecțiile” au fost avut loc într-un cadru relaxat, iar creativitatea și abordarea trainerilor au făcut cursurile interesante. Timp de trei luni, în fiecare sâmbătă, copiii au învățat și au dezbătut despre informare responsabilă, scriere creativă, literatură contemporană, comunicare online, comunicare interculturală și public speaking. Inițiativa aparține Asociației Industrii Creative și Kaufland România, care au identificat nevoia de conectare a copiilor din centrele sociale la cerințele educaționale contemporane pentru orientare în carieră și creșterea stimei de sine.

Patru dintre trainerii primului modul, Robert Șerban (scriitor, trainer Public Speaking), Cristina Hermeziu (jurnalistă și poetă, trainer Comunicare interculturală), Svetlana Cârstean (scriitoare și jurnalistă, trainer Public Speaking) și Florin Bican (scriitor, trainer Comunicare interculturală) au povestit despre întâlnirile online cu copiii și despre provocările aduse de proiect.

Experiența lecțiilor

Robert Șerban: M-am pregătit pentru întâlnirea cu copiii, fiindcă una e să discuți cu adulții despre un subiect cum e vorbirea în public, cu totul altfel e cu copii și tineri. Am fost realmente surprins de interesul pe care l-au manifestat și de întrebările punctuale pe care le-au avut. Erau curioși și comunicativi, atenți și căutau să capteze cât mai multă informație. Aveau aderență la un tip de realitate pe care cuvântul îl generează.

Cristina Hermeziu: Am avut destule emoții. De la cele privitoare la dispozitivul tehnic – prin ecran interpus - până la cele privitoare la relațiile umane. Știm că prelegerile sau atelierele online au și avantaje certe dar mai ales dezavantaje, lipsindu-ne de posibilitatea contactului ambiental și de comunicarea non-verbală atât de prețioase mai ales când interacționezi prima dată cu niște tineri. Oare o să-și deschidă camerele, oare o să vorbesc în gol, au fost neliniștile inerente pe care le-am depășit imediat ce am văzut că am măcar câțiva parteneri dispuși să se și arate, și nu doar cu vocea. Nu mi-a trecut prin cap să le impun deschiderea camerelor dar am ținut ca toată lumea, între cei prezenți, să ia cuvântul, să se exprime.

Așa că a doua emoție-provocare a fost să încerc să le captez atenția și să-i atrag în dialog. Mi-au fost efectiv parteneri în dialogul despre comunicare interculturală între Franța și România, fiindcă au intrat în joc, au răspuns chestionarelor ludice la care i-am supus (chestionarul lui Proust!), cu spontaneitate și cu naturalețe. E de altfel ce m-a impresionat mai întâi, disponibilitatea de a fi autentici, de a răspunde firesc, de a spune ce gândesc, ce li se potrivește.

Prima bucurie am avut-o când unul dintre tineri mi-a atras atenția că mai era un coleg care nu apucase să răspundă la chestionarul de personalitate.

Am vorbit despre clișeele pe care le aplicăm celor care vin din alte culturi, despre diferențe culturale în mai multe domenii – inclusiv în ceea ce privește sistemele de învățământ, destul de diferite în Franța și în România, despre gastronomie, muzică, artă și literatură. Am fost impresionată de cât de multe lucruri știau - sunt printre ei inclusiv cititori de manga, gen larg preferat de adolescenți în Franța. Când i-am provocat să propună aspecte concrete, care li se par lor definitorii dacă ar trebui să individualizeze propria cultură, în sens larg, în concertul altor culturi, au pronunțat nume precum Dracula dar și personalități culturale precum Brâncuși. Iar una dintre partenerele mele de dialog (Georgiana) a venit cu ideea inedită de a îmbogăți lista rețetelor considerate specific românești – respectiv cu cea a ciorbei de fasole! O propunere atât de legitimă, nu mă gândisem niciodată înainte că ciorba de fasole (am aflat rețeta :) poate fi un candidat pertinent pentru a exemplifica specificul cultural gastronomic, alături de mămăligă și sarmale.

În secvența literară a atelierului nostru de comunicare interculturală am plecat de la un model de poem al poetului franco-român Gherasim Luca și am fost uimită să descopăr de câtă creativitate sunt capabili, provocați fiind să-și exprime personalitatea într-un tipar liber al limbii, înțeleasă ca joc și convenție.

Svetlana Cârstean: Ca orice experiență de lucru cu copiii sau cu oameni tineri, și cea de la Iași a fost una care m-a entuziasmat. Atunci cînd e vorba de copii mai mari, apropierea se construiește puțin mai lent și mai laborios, ei se deschid ceva mai greu, au nevoie să știe că sînt în siguranță atunci cînd vorbesc cu un adult. Cu toate acestea am reușit să comunicăm și probabil am fi putut face asta și mai mult față în față. M-a surprins fermitatea opiniilor lor, capacitatea lor de a analiza lucrurile, m-a surprins cît de multe lucruri știu. Și poate că cel mai tare m-a surprins, așa cum am mai spus, cît de importantă e tema asta a încrederii pentru ei. În spatele comentariilor, a rîsului sau al glumelor lor, al tăcerii chiar, se află mereu o așteptare, așteptarea ca adultul care le vorbește să fie de încredere, să se poată simți în siguranță cu el.

Florin Bican: A fost o experiență satisfăcătoare, în primul rând datorită faptului că cei prezenți la discuție s-au dovedit în mod spontan receptivi față de aspectele complexe – și, bănuiesc, noi pentru ei – ale unui domeniu altminteri dificil: comunicarea interculturală. Discuția cu ei a decurs în mod firesc. Nu toți au participat foarte activ la ea, dar toți au urmărit-o cu atenție (dupe cât am putut observa). Unii au contribuit cu observații, întrebări și comentarii interesante.

M-a surprins ușurința cu care au acceptat și și-au însușit definițiile unor domenii care mă așteptam să le fie mai greu accesibile – cultura și comunicarea.

Nevoia de a ieși din clișee

Robert Șerban: Copiii au nevoie de întâlniri cu neprofesori, fiindcă au nevoie să audă și un alt tip de discurs decât cel evident didactic și încărcat de “materie”. Erau interesați să afle cât mai multe lucruri despre ce înseamnă să vorbești în public, să-ți inhibi emoțiile, să găsești cele mai potrivite cuvinte, să reușești. Erau copii care păreau că știu ce vor de la viață și care aveau un pragmatism de bun augur, o înșurubare în real ce le arăta maturitatea.

Svetlana Cârstean: Am rămas cu sentimentul că e nevoie de multe lecții de acest fel, de multe întîlniri de fapt, care ies în afara cadrului clasic al școlii, unde obligațiile și evaluarea fac legea interacțiunii. E nevoie de o alt fel de comunicare, una naturală, în care fiecare poate vorbi despre el și poate descoperi lucruri noi despre el, se poate exprima și acumula cunoștințe. E nevoie să fie scoși din clișeele pe care uneori învățarea standard tinde să le ofere și să le perpetueze de-a lungul generațiilor, în așa fel încît acești copii și tineri să înțeleagă rostul real al învățării, al cititului, în așa fel încît să fim credibili în fața lor, noi și cunoașterea care vrem să ajungă la ei.

Florin Bican: Am rămas cu (re)confirmarea sentimentului că oricând se poate discuta despre orice cu oricine și cu senzația că cele discutate cu copiii din cele două grupe le-au dat de gândit și că se vor gândi la aceste lucruri și în continuare.

Premise, așteptări

Robert Șerban: Sunt un om cald, căruia îi place să lucreze cu copiii. Am un băiat de 10 ani și o fată de 14 ani, pe care îi ador, am predat 6 ani la Jurnalistică, am avut numeroase întâlniri cu clase de elevi, cu care am purtate discuții, inclusiv literare. Prin urmare, gândul meu a fost să-i învăț să vorbească în public, să le spun ce știu despre asta, să le insuflu siguranță și încredere în ei. Asta și din perspectiva de om care fac televiziune de 22 de ani, timp în care am realizat și moderat circa o mie de emisiuni culturale, și în care am cunoscut și cunosc emoțiile vorbitului în public.

Cred că am avut priză la ei, iar dacă întâlnirea ar fi fost față în față, lucrurile ar fi stat și mai bine. Cert e că aș vrea să-i văd pe acești copii pe viu și să le mulțumesc pentru atenție.

Cristina Hermeziu: Mi-a rămas viu în minte satisfacția unei replici, atunci când una dintre fete a exclamat ceva de genul « nu m-am gândit niciodată la asta dar îmi place!”
Bucuria finală a fost ca, după cursuri, să primesc din partea lor cereri de prietenie pe rețelele de socializare :). Dialogul intercultural continuă, așadar, în așteptarea următoarelor ediții.

Svetlana Cârstean: Am venit la aceste întîlniri-cursuri cu multă curiozitate de a-i cunoaște. Munca cea mai grea e tocmai asta de a construi încrederea și de a-i face să vină cu tine în poveste. Poate premisa esențială este mereu faptul că nu există copil care să nu strălucească atunci cînd știe că își poate exprima adevărurile lui în deplină siguranță, cînd simte că exprimarea lor îi dă o putere specială și cînd își descoperă vocea lui aparte. Și așa a fost și de această dată.

Florin Bican: Mă așteptam ca participanții să fie mai degrabă refractari la o tematică legată de comunicarea interculturală – probabil din cauză că fusesem avertizat că provin din medii defavorizate. Credeam că nu vor avea răbdare să urmărească discuțiile și să participe la ele. Am încercat, desigur, să le vorbesc apelând la exemple concrete, dar, în esență, comunicarea interculturală este un domeniu abstract, cel puțin la nivel de teorie. M-a surprins de aceea că participanții au părut să sesizeze dimensiunea abstractă a domeniului în spatele exemplelor concrete și să o ilustreze cu exemple concrete proprii, pornind de la experiențele lor personale.