Paradis si algoritmi, salvare si matematica, viata, Miorita, celule si posibilitatea restartului, traiul ca un on and off intre suferinta si ridicare. In gradina asta se impletesc multe legende, fiecare pas abunda in referinte din creatia lumii, dar cel mai important aici e omul. Omul izgonit, triumfator, rusinat, absolvit de orice vina, razbunator, vinovat, de ce nu?, poate chiar fericit. Asta am inteles eu, cel putin, cand am trecut prin Garden of Eden, cea mai recenta expozitie a lui Stefan Ungureanu. Iar artistul spune ca e ok: ai voie la orice fel de interpretari, oricat de extravagante, au si ele rostul lor in ceea ce devine o lucrare dupa ce a fost terminata de creatorul ei.
Clasic, ai spune ca sunt doua optiuni: sa fii inteligent sau sa fii sensibil. Pe oameni sa-i atinga lucrarea, sau sa-i faca sa se gandeasca. Eu sunt din cei care incearca sa le faca destepte, desi asta a inceput sa se mai atenueze, spune Stefan
Stefan Ungureanu s-a nascut in 1984, a absolvit Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti si a terminat un master aici, iar lucrarile lui au ajuns in expozitii din toata lumea de la Bucureşti, la Koln, New York, Viena, Madrid, Paris, Lisabona sau Moscova. Creatiile lui se găsesc în colecții din România și din străinătate, în expoziția permanentă de la MARe (Muzeul de Artă Recentă) și în colecția MNAC (Muzeul Național de Artă Contemporană).
La expozitia Garden of Eden a lucrat doi ani. A pornit de la o metafora inspirata din Game of Life, un model de computare ale cărui celule pot avea un număr finit de stări, cum ar fi on (celulă vie) și off (celulă moartă). Si a transformat Paradisul intr-un algoritm care invata sa dezvolte "sisteme care par vii, reale". Asa spune el. Cel mai bine va faceti singuri o idee despre matematica Raiului, daca treceti pe la H’Art Gallery pana pe 16 septembrie.
Nu exista un alt raspuns la „te iubesc” in aici si acum decat „si eu”, si nu „mi-ai mai spus” sau „stiu”, in sensul ca o rezonanta isi cere imediat si ecoul. Cu asta mi-as dori sa ramana publicul, cu un moment in care au fost in aici si acum cu lucrarile mele, adica in acea stare pe care o accesezi in momentul in care permiti un schimb si care iti presupune prezenta si rezonanta.
Pana la intalnirea cu lucrarile lui Stefan Ungureanu, iata mai jos o mostra din sensibilitatea lui:
Cand a inceput relatia ta cu arta
Citisem intr-un articol al unui istoric de arta cu sfaturi pentru artisti sa nu spuna ca ei desenau in copilarie si sa nu trateze asta ca fiind ceva special. Toata lumea deseneaza in copilarie, unii doar continua s-o faca la varsta la care altii demult au renuntat. Deci mai degraba intrebarea e de ce se prelungeste grafomania de la 4-5 ani la maturitate.
Mi-aduc aminte ca eu voiam cópii din Larousse, atlasul zoologic si botanic, dupa animale, armuri si-l stresam pe tata cu asta, nemultumit, ajungeam sa le fac eu. Ce am desenat incontinuu in copilarie au fost lucruri reale, de la animale, armuri, dinozauri, roboti. Imi faceam proximale lucrurile inaccesibil altfel, ca pe jucarii. Mai tarziu, la liceu, tata m-a intrebat daca nu vreau sa continui cu desenul, parea singurul lucru care ma interesa in afara de baschet. Asta a presupus un an de pregatire si sase examene, niste diferente intre un liceu normal si unul vocational, ca sa ma pot muta la Tonitza. Ai zice ca dai la Tonitza sa te faci artist. Dai la UNarte sa continui sa te faci artist. Dup-aia dai la master ca sa nu te faci totusi artist, ci sa ramai intr-o institutie care te protejeaza, sa ramai in potential. Student la arte e ceva functional, in care incepusem sa performez, dar artist era ceva ce mi se parea nefezabil ca viata, totusi.
Hierarchies, 2021
Am descoperit intr-o descriere a dificultatii de a defini antropologia ceva util despre arta: anthropology is a lense field, adica faptul ca ea concentreaza atentia pe un subiect facea lupa prin care te uiti greu definibila. Orice lucru care imi capteaza atentia se intensifica si se inmagazineaza in ce fac in arta, sa zicem ca de azi ma intereseaza arheologia, ca sa o practic competent am de facut facultate si master si sa particip incet-incet la o lume a ei, ca artist continui sa imi concentrez atentia pe ea si o integrez in ce fac. Arta mi s-a demonstrat ca un castigator al oricarei competitii cu orice preocupare, de la aceasta calitate de a integra totul in ea ca o ameoba.
Cum priveai arta la inceput, cum o vezi acum
O mitizam cu distanta neintelegerii, o consideram mai sacra decat e, pe linia vitala a trairii artistului, care parea... misterul unui cult respectabil. Ceva lent si adanc, vechi, probabil mi se tragea de la atmosfera muzeelor. Vorbesc de starea de arta, pe care o vedeam in arta veche, in timp ce in arta contemporana ma loveam de lipsa sacrului, a acestui state of art. Dar incet-incet, incepi sa vezi alti oameni avand starea asta la lucrari pe care le-ai facut tu, si atunci intelegi ca nu e ceva separat de viata si nu e legat de o stare pe care tu trebuie s-o vanezi si dup-aia s-o insufli lucrarilor. Te profesionalizezi. Ca orice lucru pe care il faci de mult timp, se naturalizeaza si ti se demitizeaza tie, producatorului. Ca student, te simti mereu martor la arta, dupa care vezi ca unii sunt martori la ea in ce faci tu. Pentru oameni starea de arta e contemplarea, pasivitatea, pentru artisti e activitatea.
Atelier de sasiuri
Intre a crea si a lucra
Fac arta figurativa, tablouri mari. Ceea ce inseamna ca am avut inspiratia candva, dupa care am facut cateva schite, am tot optimizat si construit la o idee si la o imagine a ei pana intr-un final am ajuns s-o execut. In tot timpul asta, care poate dura saptamani sau si mai mult, nu am inspiratie, sunt propriul meu asistent. Sunt prezent si creativ, dar nu mai fac un act de creatie, sunt in interiorul lui si duc pana la capat ceva ce am validat deja ca fiind bun. De la jumatate incolo, lucrarea devine ce e, ceea ce e foarte departe de ceea ce planuisem, ea incepe sa-mi ceara sa fie altfel.
Clasic, ai spune ca sunt doua optiuni: sa fii inteligent sau sa fii sensibil. Pe oameni sa-i atinga lucrarea, sau sa-i faca sa se gandeasca. Eu sunt din cei care incearca sa le faca destepte, desi asta a inceput sa se mai atenueze. Dar e clar ca atunci cand intreb oamenii despre ce inseamna o lucrare pentru ei, vor raspunde cu ceva cu care vor sa se identifice ei - deci si ei vor fi destepti - sau cu ceva emotional, indiferent de cat de austera ar fi lucrarea.
Daca discuti cu oameni care nu prea au treaba cu arta in general, ei simt nevoia sa aiba o pozitie fata de arta, daca sunt c-un artist la masa. Poti sa-i imparti in doua categorii: cei care zic ca nu inteleg arta contemporana si cei care zic ca nu place. Primii presupun ca arta e un construct intelectual la care nu au acces, iar ceilalti ca e o acceptiune estetica sau senzoriala care nu-i atinge. Deci nu prea conteaza ce intentionezi tu, oamenii opereaza cu uneltele cu care presupun ei ca se digera arta, intelect sau emotie.
Expozitia Garden of Eden. Foto: Adi Bulboaca
Povestea Gradinii Edenului
Galeristul meu Dan Popescu spune ca un artist are ceva nou de spus cam intr-un ritm de doi ani, din observatiile lui. In timpul asta ar putea sa genereze mai multe personale, dar pentru ceva nou, intr-o evolutie fata de precedenta, trebuie sa i se intample ceva in viata si sa si lucreze suficient de mult timp cat sa metabolizeze asta. O personala noua nu inseamna doar ca face altfel de lucrari, ci ca altcineva face altfel de lucrari, pentru ca se transforma si devine pe masura ce lucreaza.
Tot planuiam sa fac un final de Miorita, partea pe care nu o auzim/vedem, faptul ca doi oameni il ataca pe unul si nu-i dau celuilalt nicio sansa, ma sensibiliza situatia asta si universalitatea ei. Pornind de la asta a inceput sa ma intereseze un anumit tip de imagine, care pare ca exista dintotdeauna si contine un fel de adevar universal: eu le zic vanitas-uri, adica echivalentul din literatura a lui memento mori. Pe holul unui muzeu vezi 40 de vanitas-uri, dar pe mine nu ma plictisesc, au ceva de zis care intotdeauna ma atinge, pentru ca e valabil in fiecare secunda. Am vrut sa fac genul asta de imagini, despre sine sau despre oameni, care sa iasa din timp. Am lucrat la expozitia asta doi ani, dar mi-am luat tot timpul, intr-un ritm mult mai lent decat de obicei, pentru ca, in pandemie, lucrarile sufereau de incapacitatea de a fi expuse, asa ca nu ma mai grabeam nicaieri.
Dan Popescu la H'art Gallery. Foto: Adi Bulboaca
Cu ce speri sa ramana oamenii dupa ce o vad
Cu un act de prezenta, cum spune Bruno Latour in eseul How to be iconophilic in art, science and religion. Being in the here and now cu lucrarile, adica o traire si o comunicare in prezenta, pe care el o considera reminescenta intr-un singura situatie din lumea contemporana, si anume comunicarea intre indragostiti.
Nu exista un alt raspuns la „te iubesc” in aici si acum decat „si eu”, si nu „mi-ai mai spus” sau „stiu”, in sensul ca o rezonanta isi cere imediat si ecoul. Cu asta mi-as dori sa ramana publicul, cu un moment in care au fost in aici si acum cu lucrarile mele, adica in acea stare pe care o accesezi in momentul in care permiti un schimb si care iti presupune prezenta si rezonanta.
Expozitia Garden of Eden. Foto: Adi Bulboaca
Ce simti cand termini lucrul la o expozitie
Imi ia ceva timp sa capitalizez o expozitie, nu ma apuc a doua zi sa lucrez din nou. Si nu ca nu mai am ce lucrari sa mai fac, dar am terminat de vorbit intr-un fel. Si daca pornesc de la premiza ca nu mai vreau sa vorbesc la fel, ca nu mai vreau sa ma repeti, trebuie sa se mai interpuna niste viata ca lucrarile sa devina ceva trecut. O expozitie e inca ceva viu si prezent.
Expozitia Garden of Eden. Foto: Adi Bulboaca
Cum si cand lucrezi
Atelierul meu e langa Cismigiu, pe o strada cu cafenele, drept pentru care mai toate diminetile mi le petrec tragand de socializare la cafele cu oamenii cu care ma intalnesc sau prieteni care vin in vizita. Aman mereu momentul ruperii de social si intr-un fel de viata pe care il presupune lucratul in atelier.
In atelier cu cele doua variante de Hierarchies
Dar si odata ajuns in atelier sunt gradatii de cat suport sa fiu scos din lume si blocat intr-o bucla temporala de lucru. Ascult cursuri pe care deja le stiu, podcasturi pe care le-am mai ascultat, care imi dau o senzatie de curgere de timp, au un ton si o energie anume, separata de informatia care se repeta, e o simulare de social care ma ajuta sa nu ma simt absent din ritmul vietii. Ca atunci cand in liceu imi faceam temele in sufragerie cu familia care se uita la stiri si seriale.
Storm Catching Fire
Cum s-a schimbat procesul de creatie de-a lungul timpului
La inceput, faceam lucrarile dintr-un singur suflu, de cate 4-6-8 ore, aveam impresia ca starea de lucrare imi va deveni inaccesibila cand voi incerca s-o reiau. Dar cum lucrarile au crescut si ca suprafata si in complexitate, era clar ca nu le mai pot face intr-o singura sedinta si ca deveneau mai degraba un proiect decat un impuls.
The Burning Tree
Ce a vrut sa spuna artistul
Mi se pare din ce in ce mai valida ideea ca artistii sau opera lor sunt un simptom al lumii si al momentului pe care-l traiesc, ei acceseaza ceva colectiv. Ce le e specific totusi este cat timp pot sa ramana concentrati pe un gand sau intr-o senzatie. Citeam candva ca este profund atipic neurologiei umane sa te uiti o jumatate de ora la un scaun, cum face cineva cand il deseneaza, scaunul ala o sa isi depaseasca categoria - de obiect inanimat dintr-un anumit material si cu o anumita functie - si o sa inceapa sa se transforme si sa se incarce cu inteles in nespecific de lunga atentie pe care o primeste.
Expozitia Garden of Eden. Foto: Adi Bulboaca
Daca ai perceptia despre o lucrare ca este la un nivel un soi de secret pe care il impartasesti sigur ca este important ce a vrut sa spuna artistul. Oricum ideea asta este foarta utila in timp ce faci lucrarea, e un tip de energie capitalizabila in atelier, ca nu doar muncesti, faci si ceva important, de „taina”. N-as pune un egal intre intentiile artistului si ce comunica o lucrare, de fapt cred ca este dezamagitor de putin sa gasesti intr-o pictura ce ai intentionat, ideal e ca ele sa te depaseasca si sa devina un intreg, peste orice claustrofobie de ganduri ai gasit initial ca esential de comunicat.
