Andra Hera: Mă fascinează felul în care vocea spune ceva esenţial despre cine suntem ca indivizi şi despre cine încercăm să dăm adesea impresia că suntem, în fata celorlalti.

Încă din copilărie, existau momente în care vocea o trăda, își amintește regizoarea Andra Hera. Toți avem astfel de amintiri. Scene în care vocea nu a mai ținut pasul. În care a tremurat sau s-a blocat, nu a mai putut să articuleze gândurile în cuvinte. Și în astfel de situații, ne simțim jenați și vulnerabili. Am vrea să ne ascundem. Dar de fapt situațiile acestea spun foarte multe despre noi. Și am avea multe de câștigat dacă le-am accepta și le-am înțelege. 

Andra Hera a plecat pe urmele vocii în documentarul În mijlocul meu, Vocea. Și a descoperit multe lucruri copleșitoare despre ea și lumea din jur. 

Mă gândeam că asta trebuie să însemne să fii cu adevărat puternic, să nu îţi tremure vocea când ai de spus ceva inconfortabil sau riscant. Astăzi nu mai cred lucrul ăsta, însă relaţia noastră cu vocea continuă să mă fascineze, spune Andra.

Documentarul a avut premiera la TIFF, anul acesta, și urmărește două personaje în cursul unei terapii vocale neconvenționale, un atelier de explorare personală intitulat “Primitive Voice”.

Este primul lungmetraj al regizoarei Andra Hera. În 2017, ea a regizat (ca Andra Chiriac) scurtmetrajul Borders/Granițe (coproducție româno-franceză), selectat la numeroase festivaluri internaționale. Andra a absolvit școala de film ESRA (Paris) și a lucrat cu câteva dintre principalele companii de producție din București ca regizor secund, asistentă de regie, director de casting sau producător executiv.

În rândurile de mai jos, vorbim cu Andra Hera despre lumea filmului, neliniștea specială care a adus-o în cinema și despre vocea interioară cu care ar trebui să vorbim mai des și mai mult. 

Două facultăți de Drept și ceva exotic

Sunt născută în Iaşi, dar am crescut în Bacău. Am plecat de acolo la sfârşitul liceului, când am intrat la Drept în Bucureşti. Am făcut practic, concomitent, două facultăţi de drept – cea de stat şi Colegiul Francez de Studii Europene - la sfârşitul căruia primeai diploma de licenţă în drept a Universităţii Sorbonna. Le-am absolvit pe amândouă şi apoi am primit o bursă cu care am plecat să urmez un master în Drept Internaţional Public la Paris.

Toată perioada petrecută la Drept a fost însă extrem de dificilă. Nu era locul meu acolo. În plus, m-am încăpăţânat, împotriva mea, să demonstrez că pot să fac faţă cu brio.

Îmi aduc aminte că în anul 2 de facultate, i-am spus mamei mele că vreau să pun capăt, că fiecare zi e pur şi simplu un chin. Cinematografia era însă pentru ea un domeniu ca să zic aşa „exotic” pe vremea aceea şi era ferm convinsă că nu se poate trăi din aşa ceva. Am făcut atunci un soi de contract cu ea că dacă la sfârşitul facultăţii o să vreau în continuare să fac film, ai mei mă vor sprijini financiar. Am rezistat încă 3 ani, care păreau că nu se mai sfârşesc.

Primul lucru pe care l-am făcut după ce am primit bursa, a fost să mă înscriu la o şcoală de film acolo.

Still din În mijlocul meu, vocea 

După absolvire, am decis să mă întorc în ţară. Îmi doream să fac film în România. Acum lucrez la scenariul următorului meu film şi pregătesc un nou videoclip pentru Balkan Taksim.

Un soi de neliniște 

În adolescenţă, mă uitam adesea la filme pe Arte, canalul de televizune franco-german, unde se difuzau frecvent filme de artă. Acolo am văzut pentru prima dată un film de Tarkovski. Sau de Fellini. Nu cred că înţelegeam mare lucru însă era ceva în ceea ce vedeam care îmi crea... un soi de nelinişte. Totodată, îmi doream foarte mult pe atunci să scriu, iar cinema-ul părea ceva străin, care mă atrăgea şi totodată îmi stârnea teamă.

Până când, în primul an de facultate, am văzut la Cinematecă două filme: Persona, de Ingmar Bergman şi L´année dernière à Marienbad, în regia lui Alain Resnais. Îmi aduc aminte că în timp ce priveam Persona am simţit ceva greu de pus în cuvinte, atât de acut, încât mi-a fost clar că oricât ar dura până acolo, vreau să fac asta. Am ştiut, dincolo de orice dubiu, că vreau să vorbesc despre acele lucruri care nu se pot pune în cuvinte, în felul acela – de o frumuseţe şi de o adâncime dureroasă. Apoi, la scurt timp după aceea, am văzut Marienbad (L´année dernière à Marienbad) şi am simţit din nou că în faţa ecranului, regăsesc o parte din mine pe care nu o pot atinge, la care nu am acces nicăieri altundeva.

Primul proiect cinematografic

Dacă ne referim strict cronologic, prima dată am fost pe un platou de filmare în vara primului an de şcoală. M-am întors în vacanţă în România şi am intrat ca trainee la Sweeney Todd, un film produs la MediaPro, în Buftea. Am învăţat foarte multe în acea perioadă, iar după facultate am şi lucrat o vreme acolo.

Dacă ne referim însă la primul proiect care a contat pentru mine ca regizor, aş spune că Borders /Graniţe este acela, un film realizat la Paris, în coproducţie cu Franţa.

Ce a urmat

După ce am terminat studiile, am lucrat o lungă perioadă ca asistentă de regie, regizor secund, director de casting, dorindu-mi în tot acest timp să lucrez la propriile mele filme, dar neştiind cum aş putea trăi din asta. În cele din urmă, după o perioadă în care am reuşit să pun nişte bani deoparte, am început să scriu scenarii. Îmi aduc aminte şi acum că refuzam cu inima strânsă oferte de joburi la diferite producții, întrebându-mă dacă fac bine ce fac şi cât timp va dura până când mă voi putea întreţine din munca de scenarist şi regizor. Din punctul ăsta de vedere, a fost un lucru bun că două dintre proiectele la care am lucrat în acei ani au câştigat la CNC şi ca urmare, am putut merge mai departe.

Am învăţat însă multe în perioada în care lucram de pe alte poziţii. Una dintre cele mai bogate experienţe din acea perioadă este cea legată de Şcoala de actorie înfiinţată de Florin Şerban. Am ținut cursuri acolo aproape doi ani, lucrând cu actori profesionişti dar şi cu neprofesionişti, laolaltă. La primele şedinţe de lucru cu actorii îmi plăcea atât de mult să îi văd dezvăluindu-se, aruncându-se în scenă, încât – în tăcerea care se instala - aproape că nu îndrăzneam să respir. Mă pasionează dincolo de cuvinte munca regizorului cu actorul, mai ales atunci când găsesc în ei nişte parteneri împreună cu care pot căuta fără oprelişti un adevăr emoţional fără de care cinema-ul pentru mine, îşi pierde valoarea, interesul. Atunci când văd în faţa mea actori, fie ei şi neprofesionişti, care ies din carapace – sigur, cu ajutorul meu, şi au curajul să dea masca jos, simt că am un sens. Simt că omul acela se întâlneşte în sfârşit cu sine însuşi şi ne provoacă şi pe noi, spectatorii, să îndrăznim lucrul ăsta în viaţa de zi cu zi. De aceea, deşi respect enorm munca regizorilor de documentar, consider că sunt în primul rând regizor de ficţiune.

Subiectele care te preocupă

Mă interesează foarte mult să înţeleg cine suntem ca indivizi şi ce anume ne face să fim cine ce suntem. Care este moştenirea noastră psihică, emoţională şi cum alegem să o privim? Mă interesează foarte mult poveştile de familie, relaţia dintre părinţi şi copii; relaţia noastră cu trecutul şi felul în care memoria se ajustează pentru a ne valida imaginea pe care am construit-o despre noi înşine şi despre cei din jur. Dar de asemenea, mă interesează foarte mult altruismul, generozitatea şi poveştile care implică o miză a conştiinţei, o responsabilitate morală.

Still din În mijlocul meu, vocea 

Povestea documentarului În mijlocul meu, vocea

Exista acest fundal al propriei mele relaţii cu vocea. Încă din copilărie, existau aceste momente în care vocea mă trăda.

Erau momente în care mi-as fi dorit să pot ţine piept celuilalt, în special adulţilor la vremea respectivă, iar vocea mea să fie fermă şi sigură pe ea.

Mă gândeam că asta trebuie să însemne să fii cu adevărat puternic, să nu îţi tremure vocea când ai de spus ceva inconfortabil sau riscant. Astăzi nu mai cred lucrul ăsta, însă relaţia noastră cu vocea continuă să mă fascineze. Mă fascinează această punte între fizic şi psihic, felul în care transmite emoţii extraordinar de complexe şi nuanţe extrem de subtile. Mă fascinează felul în care vocea spune ceva esenţial despre cine suntem ca indivizi şi despre cine încercăm să dăm adesea impresia că suntem, în fata celorlalti.

Filmul lui Bergman - Persona, pentru mine e un film care pune întrebarea ¨cine eşti tu, cu adevărat?¨, e un film despre lumea noastră interioară – atât de complexă şi atât de străină nouă, de cele mai multe ori. Iar faptul că Elisabeth Vogler, personajul principal îşi „pierde” vocea pe scenă, în timpul unui spectacol de teatru e determinant în construcţia filmului. E un film care te poate marca pe viaţă.

Apoi, am citit la un moment dat un articol în ziar scris de Mihai Mincan despre secţia de Foniatrie de la Spitalul Hociotă din Bucureşti. Am luat legătura cu el şi aşa am ajuns să intru în contact cu personalul medical de acolo. Le-am spus că vreau să fac un film documentar legat de voce, dar la început nu îmi era foarte clar despre ce anume. Medicii de acolo au fost receptivi şi deschişi. Asta era în vara lui 2014. Acolo am descoperit pentru prima dată că există ″maladii″ ale vocii a căror cauză este de natura psihică, şi nu organică. Sunt aşa-numitele ¨disfonii psihogene ale vocii¨ - un subiect care continuă să mă fascineze şi astăzi.

Invizibilă pentru ochi, cauza acestor ¨boli¨ se ascunde nu în corp, ci în mintea şi sufletul celor care și-au pierdut, într-un fel sau altul, vocea. De aceea, faptul că secţia de Foniatrie a Institutului Hociotă cuprinde (sau cel puţin cuprindea) un cabinet de consiliere psihologică, nu este întâmplător.

În momentul în care eu îmi făceam cercetarea pentru film, cea care se ocupa de consilierea psihologică era doamna Cecilia Popovici – probabil singurul psiholog de la noi cu experienţă în acest domeniu. Acolo, în cabinetul dumneaei, am întâlnit oameni care îşi descopereau pentru prima dată viaţa interioară. 

În 2015, am reuşit să obţin acordul managerului de la Hociotă pentru a filma în spital material pentru un trailer în vederea finanțării. L-am montat, apoi am scris scenariul, iar în 2016, proiectul a câştigat finanţarea de la CNC. La începutul anului următor, m-am pregătit să încep filmările efective. Producţia însă nu a reuşit să obţină autorizaţia de filmare în spital. Contractul cu CNC-ul fusese din păcate deja semnat, iar termenul de 2 ani de zile pentru livrarea filmului începuse să curgă. Spitalul a tergiversat săptămâni în şir. In cele din urmă, când tensiunea aşteptării devenise deja insuportabilă, am aflat că cererea de autorizare a filmărilor a fost respinsă. 

Still din În mijlocul meu, vocea 

Cum ai aflat prima dată de această terapie

L-am descoperit pe Jean-René Toussaint pe internet, printr-un video filmat în timpului unui workshop susţinut de el în Philadelpia. Felul în care lucra cu participanţii şi încărcătura emoţională pe care reuşeau să o elibereze acolo prin lucrul cu vocea m-au intrigat.

Am simţit că unii dintre oamenii aceia se descopereau pe ei înşişi în cursul atelierului, ca şi cum înăuntrul lor s-ar fi deschis o altă lume. Mi se pare extraordinar să trăieşti o asemenea experienţă.

De la idee până la forma finală

A durat cu totul cam doi ani, iar lucrurile s-au mişcat greu. La începutul lui 2018, l-am întâlnit pe Jean-René, am stabilit că el nu va fi personaj principal ci că protagonişti vor fi cei care vor urma această terapie. Apoi am început să caut personajele. Mai întâi, Jean-René a susţinut un workshop la Cluj, care a avut o intensitate incredibilă, au fost 25 de participanţi. A urmat un al doilea workshop la Bucureşti, spre finalul lui 2018 şi atunci am găsit printre participanţi 6 ¨personaje¨ care mă interesau şi pe care am decis să le urmăresc. În final, au rămas două personaje – Mihai şi Octavia. 

Still din În mijlocul meu, vocea 

Cea mai grea parte

Stresul a fost practic permanent, la cote foarte ridicate: problema era trebuia să încep filmările cât mai urgent, iar eu aveam nevoie în acelaşi timp să aprofundez ce implica această terapie, care era ceva cu totul diferit de tratamentul pe care îl descoperisem în spital şi de orice tip de terapie despre care avusesem ocazia să aflu până atunci. Proiectul iniţial se destrămase şi trebuia să o iau de la capăt, de la zero, neştiind când voi întâlni acele¨personaje¨ cu care eu să rezonez, oameni îndeajuns de curajoşi încât să se arunce în această dificilă explorare a sinelui pe care o implica o asemenea terapie.

Apoi, subiectul era unul foarte sensibil: practic le ceream unor oameni care abia mă cunoşteau, să aibă încredere în mine şi să mă lase să îi filmez în momente de vulnerabilitate extremă; vorbind despre lucruri dificile, despre care nu obişnuim să vorbim în general şi cu atât mai puţin în România.

Pe lângă asta, atunci când vorbeşti despre copilărie, despre viaţa ta emoţională, despre cine eşti, vorbeşti despre cei apropiaţi. Despre părinţi, despre copii – dacă îi ai. A fost foarte dificil şi pentru că mi-am dorit pe de o parte să deschid această cutie a Pandorei, şi totodată, să am grijă ca mărturisirile acestor oameni să nu îi rănească inutil pe cei apropiaţi, mai ales pe părinţii lor. Aceasta a fost o grijă constantă pentru mine – mai ales în etapa de montaj. M-am legat mult şi eu şi colaboratorii mei apropiaţi – Andrei Oană, Saşa-Liviu Stoianovici şi Ciprian Cimpoi, de cei pe care îi filmam şi mi-am dorit ca nici filmările, nici dorința lor de a se dezvălui să nu devină în cele din urmă un lucru pe care să îl regrete. Mi-am dorit ca filmul să ajute, să dezvolte şi să elibereze, nu să rănească. 

Dar am simţit pur şi simplu că merg legată la ochi pe sârmă, contra cronometru.

 Cu ce gânduri ai plecat şi ce surprize ai avut pe drum

Atât naşterea filmului în sine cât şi colaborarea pe care am avut-o cu producţia au fost experienţe care m-au zguduit până în temelii. Mi-am dorit să fac un film în care personajele care urmează această explorare a sinelui să îşi găsească vocea, să afle cine sunt şi să îşi cucerească o libertate interioară care să le permită să nu se mai ascundă nici de ei înşişi şi nici de ceilalţi. Să îşi poată arăta vulnerabilitatea, fricile, scuturile, apoi să renunţe la scuturile care nu le mai sunt de folos. Cu alte cuvinte, să dea jos armura, să îşi găsească curajul şi puterea de a se accepta aşa cum sunt. Surpriza cea mai mare a fost când am început să îmi dau seama că suferinţa pe care am trăit-o în cursul acestui proiect m-a pus faţă în faţă cu mine însămi şi cu propriile mele frici. A fost un proces transformator.

Still din În mijlocul meu, vocea 

Ce ai descoperit despre tine

Am descoperit că multe dintre barierele pe care le aveam erau rămăşiţe, răni din copilărie care trebuiau conştientizate. Am descoperit că sunt responsabilă şi atunci când permit un abuz din dorinţa de a evita un conflict sau de a ii mulţumi pe cei din jur. Si că doar conştientizând credinţe, comportamente şi reacţii automate, putem începe să funcţionăm altfel, putem ajunge mai aproape de cine suntem, de dorinţele şi de visele noastre.

Am descoperit că foarte multe dintre limitele pe care credem că le avem, pot fi schimbate, înlăturate. Ne putem schimba enorm, dacă ne dorim asta cu adevărat. Oricât de multă distanţă s-a instalat de-a lungul timpului între noi şi noi înşine, ne putem schimba. Dar, probabil, o să ne şi doară pe parcurs.

Filmările

Filmările au fost în permanenţă o provocare. Atât în cursul atelierului cât şi în cursul şedinţelor de terapie, şi eu şi Andrei şi Saşa intram în contact cu descărcări emoţionale extrem de puternice. În plus, întrucât nu ştiam niciodată ce urma să se întâmple, trebuia să filmăm aproape în continuu. Fizic, a fost o provocare pentru noi toți. Jean-René venea în România doar pentru a susţine şedinţele individuale – stătea cam două zile în Bucureşti şi făcea câte trei sau patru şedinţe pe zi.

Terapia a avut un efect puternic asupra tuturor. Unul dintre ¨personaje¨, după prima şedinţă, a decis, de exemplu, să divorţeze, lucru pe care şi-l dorea de mai bine de 10 ani. A reuşit în sfârşit să meargă acasă şi să îi spună partenerului că îşi doreşte acest lucru. 

Ce are (pentru tine) documentarul special 

Eu sunt în primul rând ataşată de ficţiune şi lucrul ăsta nu îl pot schimba. Insă documentarul mi-a dat o lecţie care m-a transformat profund. Unul dintre cele mai preţioase lucruri pe care le-am învăţat este că e nevoie de un echilibru între controlul pe care îl poţi exercita ca regizor şi acceptarea imprevizibilului. Este esenţial să accepţi faptul că nu controlăm, în ultimă instanţă decât - în cel mai bun caz - felul în care alegem să reacţionăm la ceea ce ni se întâmplă.

Industria filmului documentar în Ro

În mod clar, industria filmului din România, inclusiv cea de documentar ar avea nevoie de mai mult spriijn din partea statului. Şi nu doar financiar. E nevoie de un sistem de distribuție mult mai susținut.

Cred că e incredibil pentru o ţară atât de mică să vezi câte filme bune, premiate, apreciate internaţional avem. Poate că lipseşte însă un dialog mai puternic între membrii acestei comunităţi. Pe mine, de exemplu, ca regizor debutant, cu siguranţă m-ar fi ajutat enorm să existe o uşă deschisă la CNC, un loc unde să ştiu că pot merge să pun întrebări şi să pot înţelege cum funcţionează lucrurile.

Două recomandări

Aş menţiona mai întâi două filme de ficțiune pe care le-am văzut la TIFF şi care m-au emoționat. Primul e Întregalde, filmul lui Radu Muntean, un film de care m-am ataşat, pentru că abordează teme care mă urmăresc – ce înseamnă să ai compasiune şi până unde eşti dispus să ai? Cei mai mulţi dintre noi renunţăm să ajutăm în clipa în care asta ne creează un minim inconfort, sau cel puţin un inconfort suficient încât empatia să fie primul lucru de care ne putem lipsi. Apoi, pentru mine e un film despre faptul că demnitatea umană nu se opreşte (sau nu ar trebui sa se oprească) acolo unde se opreşte sănătatea mintală. Există o scenă în acest film în care bătrânul cu minţile rătăcite, dezbrăcat, dar în picioare, este spălat de o vecină. E o scenă care m-a emoționat profund. Privirea acelui om în care pare că încă mai bântuie conştiinţa, mă urmăreşte în continuare la deja o lună de când am văzut filmul. Demnitatea umană nu se opreşte acolo unde se opreşte sănătatea mintală. Sună banal. Însă câţi dintre noi suntem capabili, în viaţa de zi cu zi, să ne păstrăm compasiunea şi respectul pentru cei care nu mai sunt în putere sau în toate minţile?

Al doilea este un film catalan, The Belly of the Sea, al regizorului Agusti Villaronga, un film curajos şi dur, extraordinar de emoţionant.

În ceea ce priveşte documentarele, am revăzut recent Urgences, al lui Raymond Depardon, unul din filmele mele de referinţă şi Chronique d'un été, un film de Jean Rouch si Edgar Morin. Le recomand pe amândouă.