![[Natia ciorbei] Cum ne vindem hrana](https://media.iqads.ro/2021/10/nc1-cover-850.jpg?v=202110081200)
In 2018, incepeam, impreuna cu antropoloaga Irina Dobrita, sociologul Henry Rammelt si cu fotojurnalistul Bogdan Dinca, de la Documentaria, proiectul numit Natia Ciorbei.
Ideea venise in gluma. Aveam acest loc in centrul Bucurestiului, ramasita din perioada comunista, unde mancam periodic ciorba cu prietenii. Ne asezam la masa “noastra” si ne uitam la stirile de la TV-ul de multe ori uitat pe mute. Uneori, aveam vedere spre bucataria unde fierbeau cazanele cu ciorba. Intr-o zi, m-am uitat in jur, la celelalte mese prietene: toata lumea manca ciorba!
“Natia Ciorbei”, am zis. “Ha, ha, suna a injuratura!”, mi s-a raspuns.
“Ce-ar fi sa facem un documentar despre asta? Fictiune s-a tot facut :))”
Asa am inceput sa documentam acest element important al “patrimoniului cultural imaterial”. Aveam multe intrebari. E ciorba romaneasca? Se mananca la fel in toate regiunile? Ce influente istorice exista in spatiul asta si cum au influentat ele ce si cum mancam? Cum e ciorba in bucataria etnica? Cum o mananca hipsterii? Care sunt “frontierele fantoma” ale ciorbei si cu cine le impartim?
Din lipsa de resurse, dar si pentru o pre-documentare necesara, am demarat proiectul online. Am facut o pagina pe Facebook, un grup asociat, un cont de Instagram dedicat ciorbei si am rugat oamenii sa ne trimita povestile lor. Am primit sute de retete diverse, si povesti despre retete mostenite de la mame, bunici, vecini; de la rusi, austro-ungari sau turci. Povesti despre saracia din comunism si retete cu ingrediente putine, inventate din nevoie. Povesti despre ritualuri etnice pastrate timp de secole. Povesti despre modul in care ne imprietenim cu natura si ii intelegem ierburile si culegem ofrandele sezonale ale pamantului. Dar, principala descoperire a acestui proiect a fost sentimentul de apartenenta. La familie, la sat, la o comunitate si, in cele din urma, la o tara - oricat de artificial ar putea fi conceptul de natiune.
