[Povesti de fotografi] Bogdan Dincă: În fotografia documentară, nu cred că se poate vorbi de trucuri. Doar de răbdare și prezență

Am tot întrebat oamenii de unde și-au luat energia și optimismul de când a început criza. Pentru Bogdan Dincă, răspunsul a fost simplu: de la oamenii pe care i-a fotografiat în această perioadă, în general voluntari care au contribuit într-un fel sau altul la îmbunătățirea situației curente. Bogdan face parte acum din Documentaria. Cariera lui a început să prindă contur din 2010, când a renunțat la jobul din IT, și s-a ocupat fulltime de sesiuni foto de familie, evenimente, portrete de business sau editoriale. 

”Observ că mă întorc mereu la teme sociale: comunități vulnerabile, sărăcie, fotografiez mai degrabă lipsurile din sistem, locurile și oamenii pentru care sistemul eșuează.”

Bogdan amintește despre importanța atenției și a tăcerii, fotografului, ca lecții, inspirate după Alec Soth, fotograf Magnum, și completează că ar vrea să simtă o stare de nedescris în cuvinte, în fotografiile pe care le face.

În continuare, ne spune povestea fotografiilor sale preferate - printre care și una de la vizita papei în România, numește câteva dezechilibre care pot apărea în relația autor-public și salută curajul celor care fac fotografie documentară, deși este încă o nișă. 

Starea de spirit în izolare

Chiar la începutul crizei m-am întors dintr-o deplasare ratată în Turcia, unde am mers, împreună cu colegii de la Documentaria, să fotografiem încercările refugiaților de a intra în Europa prin granița cu Grecia, însă poliția turcă nu a permis deloc accesul mass-media în zonă. Apoi am stat cinci sau șase zile acasă, perioadă în care mintea mea a intrat în modul de panică. Îmi cheltuisem ultimii bani pe deplasare, toate joburile comerciale mi se anulaseră, iar atmosfera generală de teamă și incertitudine nu ajuta deloc.

Mi-a luat ceva timp să mă pun pe picioare, îndeajuns încât să încerc să fac ce pot în noile condiții. Am început să lucrez la o serie de fotoreportaje despre oamenii care ajută, apoi am tot alternat zilele de izolare cu terenul. Optimismul l-am împrumutat, cred, tocmai de la oamenii pe care i-am fotografiat, însă nu pot să spun că a fost o stare constantă de spirit.

În ultimele două luni, am vizitat multe extreme și am înțeles că nu pot să pun presiune să fiu doar optimist și creativ și că e ok să fiu și cu energia jos și să nu fac nimic. În același timp, însă, am fotografiat din proprie inițiativă mai mult decât în orice altă perioadă și am încercat să mă educ să aplic la orice bursă disponibilă. Au ajutat, într-o ordine aleatorie, terapia online, listele făcute dimineața la cafea, paharele de vin roșu și sesiunile de meditație pe care le-am făcut atunci când am simțit că am spațiu în mine pentru asta.

Fotografii în izolare

După cum spuneam, am lucrat la o serie de fotoreportaje despre oamenii și ONG-urile care au reacționat la criză, pe care le-am publicat la Decât o Revistă, Libertatea și pe Documentaria. Le sunt foarte recunoscător oamenilor pe care i-am fotografiat în perioada asta, pentru că mi-au “împrumutat”, fără să știe, din energia lor. Am fotografiat oameni care și-au transformat sufrageria în depozit pentru echipamente medicale, oameni care au mers zi de zi în sate, în comunități sărace și în ghetto-urile din București, oameni care au pus pe picioare organizații cu sute de voluntari în câteva zile sau care construiesc spitale modulare. Când am simțit energia copleșitoare a acestor oameni, a fost dificil să nu mă întreb ce pot să fac.

Resurse

Am observat că gândurile și preocupările mele sunt extrem de variate și se schimbă foarte des în perioada asta. Pot să citesc câteva ore fără întrerupere (cel mai des am vizitat “Memoriile” lui Eliade și “Insula” lui Huxley), și apoi să nu deschid o carte zile la rând și să petrec nopți întregi uitându-mă la seriale (“Killing Eve”, “Fleabag”, “The Boys”, “Westworld” și, bineînțeles, “Unorthodox”) sau la filme (“Capernaum” și “Thelma” mi-au rămas în minte), sau jucându-mă online.

Cel mai mult m-au ajutat însă plimbările lungi prin pădurile și câmpurile de lângă casă. Locuiesc într-un sat la 50 de kilometri de București și fiecare plimbare pe care am făcut-o a fost ca un pansament peste toate lucrurile nasoale care se aglomerau să îmi atragă atenția.

Recomandări

Trebuie să recunosc că nu am mai deschis un album tipărit de fotografie de ceva luni bune, așa că ar fi necinstit, cumva, să recomand unul. Însă pot recomanda seria “Bolivian Mennonites” a Lisei Wiltse, care, pentru mine, este și acum un reper vizual la care mă întorc când simt nevoia. Iar din ce a fost publicat în România în perioada asta, seriile de fotografii de pe Scena9, Centrul de Fotografie Documentară, și, bineînțeles, Documentaria.

Pasiunea pentru fotografie

Au trecut ceva mai mult de 15 ani de când mi-am cumpărat primul aparat de fotografiat și am început să pozez insecte și flori, în timpul liber pe care îl aveam la jobul IT de atunci. Am început însă să iubesc fotografia cu adevărat după discuțiile cu Mihai Vasile, la vremea respectivă editor foto la Mediafax, care, cu răbdare și multă toleranță pentru ce fotografii îi arătam, m-a ajutat să înțeleg mai bine fotojurnalismul.

Primul aparat de fotografiat

Nu am nostalgii legate de primele fotografii. Ca să fiu sincer, nici nu le mai țin minte. Știu doar că mi-a fost dificil la început să fotografiez oameni. Iar aparatul a fost întotdeauna un instrument, nu m-am priceput la partea tehnică a fotografiei.

Mentori

Am învățat și învăț în continuare foarte mult pe teren. Pentru mine, fotografia este despre intuiție și practică și foarte puțin despre tehnică.

Acum 15 ani, îmi aduc aminte că am rămas cu gura căscată în fața fotografiilor lui Radu Suciu. Era în ele multă magie, o stare pe care nici acum nu știu să o pun în cuvinte, o aliniere perfect imperfectă a liniilor, curbelor, luminii, expresiilor. Apoi, am avut norocul să cunosc o mulțime de fotojurnaliști supertalentați din România. Cu o parte din ei sunt coleg la Documentaria: Andrei Pungovschi, Ioana Moldovan, Adrian Câtu și Mircea Reștea. George Popescu, prietenul care ne-a părăsit anul trecut, m-a inspirat cu energia lui și simțul umorului din fotografiile pe care le făcea.

Lecții învățate pe parcurs

Am văzut astăzi un citat din Alec Soth, fotograf Magnum, cu care rezonez: "I’ll never stop relearning the same lesson. A photograph doesn’t depict a thing; rather, it depicts light bouncing off of a thing. To absorb this lesson, it’s just a matter of quieting oneself and paying attention". Nu pot spune că am învățat încă lecția asta, a atenției și a tăcerii, dar înțeleg acum că este probabil cea mai importantă lecție pe care o pot învăța din fotografie.

Primii clienți

Primii bani cred că i-am câștigat la un concurs de fotografie organizat de National Geographic România, în urmă cu mulți ani. Apoi, am început să iau mai în serios scenariul în care demisionam de la jobul pe care îl aveam. Am început să fac din ce în ce mai multă fotografie comercială (sesiuni foto de familie, evenimente, portrete de business sau editoriale) și prin 2010 am devenit freelancer.

Tip de fotografii

Am balansat mereu între fotojurnalism/fotografie documentară și fotografia comercială. Din păcate, este extrem de dificil să poți plăti facturile din fotografia documentară. Sigur, există burse, colaborări cu agenții de presă, din când în când poți publica ceva care să fie plătit la un nivel decent, însă eu, cel puțin, nu am reușit niciodată să trăiesc doar din asta.

Așa că, dintre toate variantele pe care le-am luat în considerare, am hotărât să fac fotografie de familie (www.fotografiidefamilie.ro), decizie care mi-a adus multă bucurie de-a lungul timpului. Am fotografiat sute de familii, uneori de-a lungul a zece ani, am văzut copii crescând și fiecare revedere a fost un cadou. Rareori am simțit că “muncesc” în toată perioada asta. Alegerea asta a venit însă la pachet cu mult mai puțin timp și resurse de energie pentru proiecte documentare.

În fotografia documentară, observ că mă întorc mereu la teme sociale: comunități vulnerabile, sărăcie, fotografiez mai degrabă lipsurile din sistem, locurile și oamenii pentru care sistemul eșuează. Probabil că asta se întâmplă în strânsă legătură cu istoria mea personală.

Stilul tău

Încerc să găsesc un echilibru între importanța subiectului și reprezentarea lui vizuală, dar sunt încă pe drum, mai am mult de învățat. Aș vrea să simt, la un moment dat, în fotografiile pe care le fac, acea stare de nepus în cuvinte despre care spuneam mai sus.

Aparatul tău foto despre tine

Cred că ar spune să am mai multă grijă de el.

Trick-uri pentru relaxarea subiecților

În fotografia documentară, nu cred că se poate vorbi de trucuri. Doar de răbdare și prezență, pe care eu uneori le am, alteori nu. În fotografia comercială, lucrând cu foarte mulți copii, am învățat de la ei că joaca este relaxantă. Pentru ei, dar mai ales pentru mine.

3 fotografii preferate

Acum cinci ani, cu ajutorul unei burse, am petrecut două săptămâni în comunitatea de romi din Apața, Brașov, documentând viața și accesul la educație al copiilor de acolo. Din punct de vedere vizual, accesul într-o astfel de comunitate a fost un cadou pentru mine, pentru că îmi plac fotografiile aglomerate, încerc să găsesc o ordine în acel haos. Dar întreaga experiență a fost minunată, oamenii de acolo au fost deschiși și primitori.

Anul trecut am documentat subiectul sărăciei energetice în România, cu o bursă de la DoR și Ashoka România. Am mers în șapte sau opt județe, fotografiind oameni și comunități care nu au acces la curent electric sau care au dificultăți în a-și plăti facturile. Dincolo de fotografii, experiența documentării a fost minunată. De fapt, despre asta e de fiecare dată, așa cum vorbeam cu un prieten fotojurnalist, ne simțim în viață pe teren, apare acea trăire că suntem acolo unde trebuie să fim.

Tot din categoria experienței de documentare, proiectul de grup făcut anul trecut pentru Libertatea, vizita Papei Francisc, a fost o oportunitate fantastică (și, din păcate, atât de rară în România) de a lucra trei zile așa cum am vrea să o facem de fiecare dată, fotografiind multe ore pe zi și editând împreună la finalul zilei.

Relația autor-public

Nu știu despre alte tipuri de fotografie, însă în fotografia documentară nu sunt convins că această relație, între fotograf și public, există. Sau, dacă există, este o ecuație complicată, care pune laolaltă viața extrem de scurtă a majorității materialelor de presă, orientarea către spectaculos și deficitul de atenție pentru detalii, oportunitățile extrem de reduse de finanțare, lipsa editorilor foto și a unei piețe pentru acest tip de fotografie și mulți alți factori.

Oricum, nu știu dacă cea mai mare parte a publicului înțelege ce înseamnă fotografia documentară și de ce ar putea fi importantă. Și nu e nimic de blamat în asta, pur și simplu s-ar putea ca acest tip de fotografie să nu fie foarte adaptată timpurilor. Din ce îmi pot da eu seama, fotografia documentară supraviețuiește într-o bulă de dimensiuni relativ reduse.

Ghid personal de etică

În fotojurnalism există coduri bine definite de etică profesională, care vorbesc în primul rând despre onestitate, căutarea și reprezentarea cât mai obiectivă a adevărului. Un exemplu bun este codul de etică scris de The National Press Photographers Association. 

Trenduri în fotografie

Probabil că trendul principal este cel dictat de oportunitățile financiare. E mult mai sustenabil să faci acum fotografie comercială (advertising, evenimente, corporate, etc), decât fotografie de presă sau fotografie documentară. E aproape o dovadă de “nebunie” să alegi domeniul ăsta. Îmi vine în minte acum Cosmin Bumbuț, care a făcut cu mare curaj trecerea de la stabilitatea unei cariere de succes în fotografia comercială la fotografia documentară. Dar mai sunt, din fericire, mulți alți fotografi în România care continuă să investească timp și resurse în proiecte documentare.