Sa vezi cum trec copiii prin razboi este cel mai dureros. O spun cei care sunt la granite sau dincolo de ele, in teatrul de razboi, o simtim si noi, cei din fata ecranelor. Insa, in toata tragedia razboiului, copiii sunt tot ce avem mai luminos. Sunt promisiunea unei lumi mai bune, pacifiste.
Cristian Delcea, reporter Recorder, a fost impreuna cu colegul sau Alex Varninschi in Ucraina, pentru a documenta conflictul. A descoperit ca nu are frica de razboi si ca isi poate face meseria in orice conditii, insa cel mai tare l-a marcat universul copiilor din buncare, pe care l-a redat intr-unul din reportajele realizate. Cand s-a intors in tara, a intalnit un alt fenomen, despre care spune ca merita documentat:
"Avem deja un razboi pe teritoriul Romaniei, numai ca nu e atat de vizibil, nu e cu tancuri si avioane, e cu linii de cod si cu armate de troli. Poate ca ar trebui sa aratam si razboiul asta inainte sa ne ducem in prima linie a frontului."
Urmariti povestea acestui efort jurnalistic, de la luarea deciziei in redactie, pana la realitatea de pe teren si deplasarea in Kiev.
Decizia plecarii
La Recorder suntem 12 reporteri si ne asteptam cumva sa vina ziua in care sa luam hotararea asta, daca mergem sau nu acolo, pentru ca erau toate premisele ca se va intampla invazia, si cumva, ne setasem in minte ca s-ar putea ca cineva dintre noi sa mearga intr-o zona de conflict, desi nu ne-am mai intalnit niciodata cu o astfel de situatie.
Am decis sa mergem acolo pentru ca ne-am dat seama ca e cel mai important eveniment al deceniului poate, si nu putem sa trecem pe langa subiect.
Ne-am hotarat chiar in dimineata in care a inceput conflictul. Prima idee a fost sa mergem la granita, pentru ca am anticipat valul de refugiati; ne-am facut bagajele spre Siret, sa vedem ce se intampla acolo si sa vorbim cu oamenii care vin din Ucraina. Dar ulterior, am ajuns pana in Kiev.
A fost o decizie pe care am luat-o in echipa, ne-am gandit la oamenii cu familii din redactie, care au mai multe responsabilitati; eu si colegul meu Alex Varninschi cu care am fost acolo, nu suntem casatoriti, nu avem copii, ne-a fost usor sa zicem ca mergem noi. Am simtit ca am fi cei mai potriviti sa facem deplasarea asta.
Traseul
Initial ne-am gandit ca o sa mergem pana la vama, apoi ne-am dat seama ca un subiect poate fi si cu romanii din Cernauti, si am avansat asa, pas cu pas, mergand pana spre epicentrul evenimentului, la Kiev. Nu ne-am imaginat ca o sa stam 8 zile in Ucraina, ne-am hotarat pe teren, mergand si vazand.
Am facut urmatorii pasi din sentimentul ca povestea e mai mare decat cea pe care o vedeam pe teritoriul Romaniei. Ne-am dat seama ca sunt niste vorbitori de limba romana in Ucraina, aproape 500.000; sa vorbesti despre razboi cu niste oameni in limba romana este important, am simtit ca te curenteaza cand cineva iti spune in limba ta ca se teme de bombardamente sau bombe nucleare.
Apoi, am gasit un personaj pe care ne-am dat seama ca ar fi bine sa-l urmarim pana la Kiev. E vorba de un ucrainean care si-a adus familia in Bucuresti si s-a intors cu echipament de protectie – casti, veste antiglont - pentru prietenii lui care ajuta armata ucraineana in rezistenta de la Kiev.
Am facut practic povestea lui - un tanar antreprenor care n-are nicio pregatire militara, dar a simtit nevoia sa se faca util in conflictul asta. Am considerat ca merita sa ne asumam riscul de a merge pana la Kiev impreuna cu el.
Acolo am stat 2 zile si ne-am dat seama ca devine mult prea periculos si ca deja nu ne mai puteam face meseria, nevorbind limba si neavand un fixer care sa ne ajute, asa ca am luat decizia de a ne retrage intr-o zona la 30-40 km in afara orasului.
Provocarile pe teren
Cea mai mare problema a fost ca nu vorbim nici ucraineana, nici rusa, iar pe drum am intalnit foarte multe checkpointuri formate din militari si civili, depinde de marimea localitatii traversate, si era destul de greu sa te intelegi cu ei pentru ca majoritatea ucrainienilor nu stiu limbi de circulatie internationala si acum sunt foarte suspiciosi cand vad o masina cu numere straine.
Asa era la Revolutie, in marile orase din Romania, erau opriti oamenii pe strada, controlati in portbagaje, pentru ca si romanii de atunci, si ucrainienii de acum, sunt pusi in garda cu privire la posibilii spioni care se infiltreaza in localitati, si fie demasca niste puncte strategice ale armatei ucrainiene, fie plaseaza explozibili in apropierea unor cladiri importante, fie fotografiaza sau filmeaza, lucruri pe care la fac spionii, in general.
Noi fiind plini de aparatura de filmat, drone si tot felul de echipamente jurnalistice, paream destul de suspiciosi. Ne-am pus in geam o hartie pe care am scris ‘presa’, de asemenea vesti antiglont si casti inscriptionate, dar era destul de greu sa comunicam cu oamenii astia si sa ne facem meseria.
Exista riscul sa fii impuscat de ucrainieni, nu neaparat de rusi, care traind intr-un stres si o presiune permanenta, pot sa nu faca diferenta intre inamic si jurnalisti.
Daca ai un vorbitor de limba ucraineana cu tine, e mult mai usor, dar am invatat si noi niste lectii din deplasarea asta, si anume ca trebuie sa-ti programezi oameni care sa te ajute pe teren – fixeri – oameni care au un background solid in tara in care te deplasezi si care te ajuta sa depistezi povesti, te ajuta cu traduceri, te ajuta sa iei legatura cu autoritatile.
Ce te-a marcat cel mai mult
M-au marcat dramele oamenilor simpli, nu neaparat oameni cu case bombardate, ci si un adolescent care se desparte de fata pe care o iubeste, este o drama si o poveste foarte trista. Si am intalnit multe astfel de povesti acolo.
Si m-a marcat traiul zilnic al copiiilor in adaposturi. Am fost in Vasilkiv, langa Kiev, unde copiii stateau in permanenta in subteran si isi creasera o lume proprie. E foarte miscator sa vezi cum se adapteaza si cum incearca sa-si gaseasca bucurii acolo unde e mult intuneric, fara nicio legatura cu bucuria copilariei – copii care merg cu tricicleta intr-un buncar. Asta e cel mai miscator, sa vezi cum trec copiii prin razboi.
Cum ai rezistat
Atunci cand sunt pe teren, in general, la marile evenimente pe care le-am trait ca jurnalist, ma decuplez de la latura emotionala si incerc sa-mi fac cat mai bine meseria. N-am avut momente de cadere, in care sa imi pierd luciditatea sau in care sa imi fie foarte teama.
Te descoperi si pe tine in astfel de momente. Eu mi-am dat seama ca n-am teama aceea de razboi, care sa ma impietreasca. Pot sa rationez in continuare, si sa-mi fac meseria chiar si atunci cand explodeaza lucruri in jurul meu sau cand aud sunete de mitraliera.
Nu e ceva cu care sa ma laud, ci pur si simplu o chestie pentru care nu am niciun merit; am alte temeri, dar nu de razboi.
Rolul reportajelor tale
M-am intrebat si ma intreb in continuare, care e rolul jurnalistului roman intr-un astfel de conflict. Cand trebuie sa pleci la razboi si cand trebuie sa te intorci?
Noi la Recorder am incercat mereu sa facem un jurnalism care sa umple un gol din societate, am simtit ca jurnalismul de investigatie e destul de slab reprezentat in Romania si ne-am axat mai mult pe asta in ultimii ani.
Aici, insa, n-am simtit ca umplem un gol. Ma uit acum la ce fac BBC si CNN si mi se pare ca fac lucrul asta foarte bine. Inca incerc sa imi dau seama care este rolul nostru intr-un astfel de conflict si unde ar trebui sa punem degetul mai repede.
Ma uitam pe comentariile de la materialele noastre si m-am luat cu mainile de cap cand am vazut ce se intampla acolo. Sunt sute de comentarii care neaga realitatea, neaga razboiul si ne-am dat seama ca poate inainte sa mergem in Ucraina, sa avem grija, caci avem deja un razboi pe teritoriul Romaniei, numai ca nu e atat de vizibil, nu e cu tancuri si avioane, e cu linii de cod si cu armate de troli. Poate ca ar trebui sa aratam si razboiul asta inainte sa ne ducem in prima linie a frontului.
Simt ca sunt foarte multi reporteri de razboi care-si fac meseria exemplar si care relateaza foarte bine din Ucraina, si mai simt ca e acest razboi in Romania pe care nu il acopera nimeni, al propagandei ascunse si a deturnarii mintii romanilor intr-o realitate falsa.
Sunt o gramada de narative - despre cum in Ucraina nu e razboi sau ca nu e o tara suverana – care zburda acum in spatiul nostru si carora nimeni nu le ia urma, nimeni nu le investigheaza, dar efectele le vom vedea cu siguranta.
Joaca de-a razboiul
Imi provoaca o repulsie jurnalistii care se afiseaza in fotografii cu veste anti-glont si casca de razboi, in posturi glorificatoare, printre ruine. Sunt atatia jurnalisti romani care se joaca de-a razboiul acolo, e pur si simplu o lipsa de decenta sa apari asa pe Instagram. Mi se pare total nepotrivit.
