[Era Nesiguranței] Sebastian Zachmann: Am văzut cum ura a crescut în societate ca un copil bine hrănit, dar tăcut. Iată-l acum, pe picioarele sale, devenit major, cu drept de vot, cu glas, încercând să strângă în jurul său o majoritate

Să nu confundăm educația politică cu propaganda politică, zice jurnalistul Sebastian Zachmann, care atrage atenția că tot mai mulți tineri ajung să voteze fără a avea cunoștințe despre puterile statului și despre atribuțiile asociate funcțiilor publice în stat. Așa se strecoară cu ușurință în peisajul politic figuri mesianice, care câștigă capital politic uriaș în foarte scurtă vreme.

Suntem aproape de o răscruce importantă în România și există o singură cale de a ne apăra democrația: prin vot. De fapt, păstrarea democrației este acum o mare încercare pentru întreaga Europă, fiindcă sistemele totalistariste nu au fost învinse odată cu încheierea anilor grei de comunism.

"Vedem azi cum un nou „ism” bântuie Europa: îl numim suveranism. Desigur, curentul are și alte declinări politice, dar cu același sufix: naționalism, extremism, în funcție de cât de intransigenți vrem să fim. În definitiv, vorbim de radicalism, iar acest cuvânt n-a prevestit niciodată, absolut niciodată, o lume mai bună", spune Sebastian.

Vorbim în continuare cu jurnalistul Sebastian Zachmann despre provocările prin care trecem în lumea de azi și despre cum ne-am putea salva colectiv, în niciun caz așteptând salvarea de la un politician anume, așa cum am făcut-o în ultimii 35 de ani.

Ultimii ani pentru tine

În ultimii ani, am trecut de la presă scrisă la televiziune, o schimbare blândă în aparență, dar mult mai radicală în esență. Procesul de tranziție, cel puțin mental, încă nu s-a încheiat. Ce nu s-a schimbat - și sper să nu se schimbe vreodată - e pasiunea pentru politică, pe care mi-o manifest la televizor, pe rețelele sociale, în podcasturi, la radio, în metrou, la piață și, neapărat, la mesele din familie. Apropo de familie, la începutul acestui an mi-am pierdut tatăl. Exact o lună mai târziu, mi-am pierdut și toți banii din cont, ca urmare a unei scheme ingenioase de fraudare. Așadar, anul 2025 a început ca un cutremur emoțional. Sau poate e doar un antrenament pentru alegerile prezidențiale din luna mai, care ar putea însemna un șoc istoric pentru noi, ca țară.

Cum ai descrie vremurile pe care le trăim acum

Sunt vremuri în care ura pare singurul tovarăș de nădejde. Am văzut în ultimii ani cum ura a crescut în societate ca un copil bine hrănit, dar tăcut. Iată-l acum, pe picioarele sale, devenit major, cu drept de vot, cu glas, încercând să strângă în jurul său o majoritate. Peste opțiunile politice, care divizau în mod tradițional societatea, o dată la cinci, la alegerile prezidențiale, s-au mai adăugat pandemia și războiul, care n-au omorât doar oameni, ci și țesutul social. Cei care s-au vaccinat îi detestă și astăzi pe cei care nu s-au vaccinat și viceversa. Zelesnki e ori erou, ori actoraș ratat, o cale de mijloc nefiind posibilă. Fanii lui Trump îi batjocoresc pe cei care critică modul eminamente tranzacționsit în care liderul lumii libere înțelege politica. Apostolii lui Călin Georgescu predică o ură aparte, învelită în pace. Și dacă toate aceste personaje pe care le-am pomenit ar dispărea mâine, am găsi rapid altceva care să ne dezbine. Ne urâm mult și o facem temeinic! E singurul proiect de țară pe care l-am construit.

Cele mai mari provocări cu care se confruntă lumea noastră în acest moment

Menținerea democrației e cea mai mare provocare a Europei, deci și a României. Am crezut că după anii negri de comunism, recâștigarea democrației, cu mari sacrificii, va fi pentru totdeauna. Am crezut că totalitarismele au fost învinse pentru totdeauna. Am fost naiv. Vedem azi cum un nou „ism” bântuie Europa: îl numim suveranism. Desigur, curentul are și alte declinări politice, dar cu același sufix: naționalism, extremism, în funcție de cât de intransigenți vrem să fim. În definitiv, vorbim de radicalism, iar acest cuvânt n-a prevestit niciodată, absolut niciodată, o lume mai bună, indiferent de secolul căruia i-a dat târcoale.

Ce ne ajută să navigăm prezentul

Eu mă număr printre cei care navighează prezentul încercând să înțeleagă ambele tabere politice și să le apropie. Nu-i desconsider pe suveraniști, cum nu-i supra-apreciez pe pro-europeni, unii dintre ei fiind doar niște lupi naționaliști îmbrăcați în blănuri occidentale. Din încleștarea acestor două tabere îmi extrag argumentele pro și contra pentru analizele politice care mă preocupă. Însă, recunosc, în ultima vreme, discuțiile cu liderii politici, dar și cu adepții lor, indiferent de doctrină, îmi alimentează tot mai mult sentimentul de panică, scriu tot mai des cu goluri în stomac.

Importanța informării. La ce să ne uităm când ne alegem sursele de informare

A fi informat, a ști pe ce lume trăiești, a fost la fel de important indiferent de secol, doar mijloacele s-au schimbat. Ce mai numim astăzi informare? Faptul că o persoană petrece ore bune în fața unui ecran, iar prin fața ochilor i se preling informații din toate colțurile lumii, e o dovadă de informare? Teoretic, ar trebui să fie. Pentru că mai multă informație înseamnă, de fapt, mai multă putere.

În realitate, la finalul zilei, aceeași persoană conectată imediat la actualitatea mondială riscă să fie mai dezinformată ca niciodată, pentru că ce primește de-a valma nu e în niciun caz informație, e doar manipulare. Unele persoane au senzația că citesc știri, dar sunt îndopate cu propagandă. Și nu vorbesc doar de mijlocele clasice de informare, ci de social-media și de formatori de opinie. Cea mai sigură metodă de a ne informa corect este să verificăm o informație din mai multe surse. Desigur, e un ritual cronofag, poate chiar anost, însă e colacul care ne menține deasupra oceanului de dezinformare.

Ziarele cu tradiție și jurnaliștii care și-au construit cariera pe criterii morale sunt, pentru mine, principalele surse de informare. Să le dăm mai mult credit jurnaliștilor, vorbesc de jurnaliștii care își fac meseria corect, nu de uzurpatori, decât unor părerologi sau influenceri pricepuți la vorbe, dar goi de conținut.

Fascinația românilor pentru personajele extremiste

Fascinația românilor pentru asemena personaje vine din lipsa educației politice, dar și din toate neajunsurile sociale puse laolaltă. Am trecut de la un sistem comunist în care tinerii erau îndopați cu informații despre marxism-leninism la sistemul de educație capitalist în care școala dă pagina peste lecțiile esențiale de cultură civică, democratică, politică. Să nu confundăm educația politică cu propaganda politică! Faptul că cei mai mult tineri ajung la vârsta de vot fără a avea cunoștințe minime despre Parlament, Guvern, Președinte, Justiție deschide larg ușa către politicieni mesianici, deci către adorație. Când lipsa educației politice se suprapune cu lipsa unui trai decent, soluția politică devine, iremediabil, extremismul. Există o singură cale de a ne apăra democrația: prin vot. Opțiunea este simplă: fie păstrăm România pe drumul occidental, fie ne întoarcem cu fața către Răsăritul rusesc, care înseamnă, de fapt, beznă.

Polarizarea societății

Ce lipsește foarte mult în societatea noastră este cultura dialogului. Sărim mereu cu sfaturi, deși nu ni le cere nimeni, avem opinii ferme despre orice, dar nu suntem niciodată dispuși să-i ascultăm pe cei cu opinii diferite. Iar politicenii sapă și mai adânc această prăpastie socială dintr-un interes pur electoral. Spre exemplu, toți candidații la prezidențiale pleacă de la premisa că pot câștiga alegerile doar prin polarizare. Ostilizezi deci câștigi! Asta a fost rețeta succesului până acum și, cu atât mai mult, o vom vedea aplicată la scrutinul din luna mai.

Unul dintre momentele politice pe care le detest cel mai mult e discursul pe care îl susține câștigătorul în noaptea alegerilor prezidențiale, mai exact când spune, inevitabil, că va fi președintele tuturor românilor. Așadar, după ce a generat valuri de ură pentru a-și adjudeca victoria, brusc se transformă în liant social. Aștept candidatul care va prefera să piardă deci să alimenteze războiul româno-român. Desigur, aștept în zadar.

Gândirea critică. Cum ne-o formăm

Dacă nu am dobândit gândirea critică până la maturitate, e o cauză pierdută. Și privind la tabloul politic actual, vedem multă emoție și foarte puțină gândire critică, foarte puțină rațiune în general. Miza ar trebui să fie noile generații. În primul rând, un sistem de educație care să încurajeze gândirea critică încă din clasele primare, apoi, treptat, exerciții, poate chiar întreceri de dezbateri publice bazate pe argumente și contra-argumente. În paralel, verificarea informațiilor și, neapărat, antrenamentul de asculta și partea adversă. Altfel spus, să învingem lenea de a lua totul de-a gata. Nu întâmplător am ales ca sloganul emisiunii mele să fie: Gândește cu mintea ta! Gabriel Liiceanu a exprimat această idee și mai frumos: nebunia de a gândi cu mintea ta! Pe scurt, nu lăsa pe altcineva să gândească pentru tine.

Întrebările pe care ți le pui pentru a-ți forma o opinie corectă despre un candidat politic

Mai întâi, mă întreb de unde a apărut acest candidat și de ce tocmai acum. Ce realizări a avut până să intre în politică și dacă înainte să salveze țara, deci implicit pe mine, a fost în stare să-și salveze propria persoană, propria familie, propria afacere. Apoi, ce-l califică pentru funcție? Un candidat puternic nu se bazează doar prin bunele intenții manifestate în campania electorală, ci pe o cultură generală vastă, care să-i permită să scoată România din zona marginală în care se zbate și să o așeze pe harta relevanței. Prefer candidații care ies printre oameni, fără a se scălda în băi de mulțime. Apreciez capacitatea de a livra idei, mai ales după un președinte care a tăcut inutil timp de 10 ani. În final, mă uit cine sunt oamenii care i-au stat aproape în trecut pentru a putea intui viitorul. Un candidat flancat de lichele, păpușat de oameni de afaceri sau manevrat de serviciile secrete nu poate fi o opțiune de vot.

Cum îți cultivi reziliența

În primul rând, încerc să tratez nebunia politică cu umor. Apoi, reziliență mentală o întremez cu lecturi și cu plimbări pe malul Mării Mediterane alături de Ruxandra. În al treilea rând, trăiesc cu speranța că România nu poate arunca la coșul de gunoi al istoriei tot ce a construit, cu greu, în acești 35 de ani de democrație.

Cum rămâi aproape de optimism

La alegerile prezidențiale din noiembrie, anulate de CCR din motive încă neconfirmate, a funcționat spirala tăcerii, echivalentă cu o matrioșcă rusească. Ca număr de voturi, au fost mai mulți cei care își doresc o Românie cu un accent naționalist mai puternic. Trebuie să respectăm aceste voturi, dar la următoarele alegeri aștept ca spirala occidentală să triumfe. O spirală a rațiunii, a democrației, care nu exclude și accentele unui naționalism luminat.

Salvarea României

Să nu așteptăm salvarea de la un politician anume. E greșeala pe care am repetat-o în ultimii 35 de ani. Să-l lăsăm pe Mesia în Biblie și în cartea de istorie, nu avem nevoie de un salvator la Palatul Cotroceni. Avem nevoie de o salvare colectivă, democratică, prin vot. Să înțelegem calea corectă, să ne unim ca societate și să instalăm în funcția de președinte un lider, nu un șef. După un președinte-jucător și unul călător, sper că va urma un președinte-unificator.

Kit-uri de supraviețuire - cărți, podcasturi, surse de informare

Mă rezum la cărți. Am citit de curând memoriile lui Alexei Navalnîi. Poate cineva de la Casa Albă îi va citi câteva pagini lui Donald Trump înainte de negocierile cu Putin pentru împărțirea Ucrainei. Aș mai aminti cartea scrisă de Cătălin Ranco Pițu, procurorul care a semnat rechizitoriul din dosarul Revoluției din 1989. Dacă n-avem parte de dreptate, măcar să avem parte de lectură. Și cartea mea preferată din acest an, ca poveste și stil: „Singură împotriva tuturor. Viața Prințesei Martha Bibescu”.