Curaj. De a învăța, de a încerca mereu ceva nou, de a înota în ape adânci, departe de zona de confort, de a continua. Așa începe ghidul de supraviețuire al dramaturgului Peca Ștefan, cu răbdare și curaj.
Peca a urmat cursuri de scris dramatic la New York University şi a fost unul dintre rezidenţii programului internaţional de dramaturgie de la Royal Court Theatre, Londra, în 2005. Piesele sale au fost produse în România şi în peste 20 de țări din Europa, America de Nord și America de Sud. Între 2021 și 2023 a scris trilogia imersivă "Orașul Paralel" despre și în cartierele istorice ale Timișoarei. În 2024 a co-fondat Asociația Culturală Narative, împreună cu Cinty Ionescu și Laurențiu Bănescu.
Nouameapiesă?, cel mai recent proiect al lui, este roadtrip, performance, experiment, dialog, provocare. Ce încearcă să facă, prin acest turneu, în teatre și spații culturale alternative din 10 orașe din România, este să determine publicul să participe, să tranforme povestea, iar Nouameapiesă? să devină Noualorpiesă.
"Dincolo de iubire și moarte, două constante tematice, m-au intersat mereu teme care se leagă de identitate, de memorie, de pierdere. De cum ne raportăm la adevăr într-o lume supraîncărcată de informație. Și, bineînțeles, mă preocupă relația teatrului cu comunitatea – unde mai e publicul și cum poate fi recâștigat", spune Peca.
Povestim în continuare cu Peca despre artă și supraviețuire, despre cum se recâștigă publicul, despre relevanța teatrului în 2025, temeri, apatie și activismul de carton.
Cum ar începe un ghid de supraviețuire al unui dramaturg în 2025
„Nu te panica. Nu e ca și cum ai fi ales una dintre cele mai fragile meserii dintr-un sector subfinanțat, într-o societate polarizată, unde algoritmii decid ce merită atenția publicului.” Serios vorbind, un ghid de supraviețuire al unui dramaturg ar putea să includă:
1. Ai curajul să scrii ca tine. Poate părea cel mai clișeistic sfat, dar “vocea” unică e ceea ce se caută și se cumpără (la propriu și la figurat) în meseria asta. Merită să-ți cauți o perspectivă, un filtru propriu prin care abordezi poveștile, un stil al tău și numai al tău. În ce facem noi nu există „cel mai bun”, dar tu poți fi cel mai bun la ce scrii chiar tu. Idealul ar fi ca nimeni să nu poată scrie ca tine.
2. Aspiră să fii profesionist. Dramaturgia e o meserie. Nu e de ajuns să fii artist ci și bun meșteșugar. În engleză termenul folosit este playwright. Wright înseamnă constructor, făuritor, creator. Un constructor de texte pentru scenă are abilitatea să construiască la timp. Știe ce materiale să-și aleagă pentru fiecare proiect, e capabil să-și planifice construcția. Un constructor își poate adapta planul. Are capacitatea să lucreze conceptual, tematic și structural. Un constructor cunoaște regulile meseriei și știe apoi cum să le încalce. Și nu uita că un constructor trebuie să fie și remunerat pentru munca sa. Asta mă duce la următorul punct din ghid.
3. Acceptă că mereu ai ceva de învățat. Totul e proces, transformare, evoluție. Nu se oprește niciodată. Succesul sau insuccesul nu trebuie să influențeze procesul ăsta. Doar tu știi unde ești în propriul proces. Ai curajul să-l continui. Ridică-ți mereu nivelul. E bine să studiezi ce fac ceilalți, dar studiază-te și pe tine. De acolo vine cel mai important material cu care lucrezi.
4. Încearcă mereu ceva nou. Cu fiecare nou proiect pe care îl începi, mergi un pic mai departe de zona de confort. Înoată în ape mai adânci. Știu că sperie să nu mai atingi pământul cu picioarele, dar ajută mult să nu (te) plictisești.
5. Găsește-ți o comunitate. Dacă nu poți, creează una. Fie că lucrezi independent sau într-o instituție, ai nevoie de oameni care împărtășesc aceeași viziune și rezistență la condițiile dintr-o lume absurdă și nepăsătoare care mai e și ultrafragmentată și polarizată.
6. Ai răbdare cu sistemul, înțelege-l dincolo de emoție, nu te baza pe el. Finanțările sunt puține, publicul e imprevizibil, instituțiile pot fi corupte. Poveștile bune și bine spuse – în orice stil și gen ai alege - își găsesc mereu drumul spre lumină. Nu știu dacă neapărat în forma pe care o visezi:)
7. Fă tot ce poți să faci pentru tine ca să scrii în continuare. Dacă simți că drive-ul de a scrie dispare înseamnă că ceva e în neregulă. Oprește-te un pic și vezi de ce se întâmplă asta. E bine să ai un job care să îți ofere o siguranță pentru scris. Dar ideal e ca jobul care te plătește e să fie chiar scrisul. Dar… când scrisul ajunge o povară sau o temă pentru acasă, trebuie să îți dai un refresh. Plăcerea de a scrie e the Mojo!
Cum s-ar numi capitolele vieții tale
Titlu de lucru: Milenialul miop greșește în continuare
Născut în 13 august 82 (fix ca Sebastian Stan). Șapte ani în comunism. 18 ani în 2000. La primul meu vot am avut de ales între Iliescu și Vadim. La ultimul meu vot știm cu toții ce s-a întâmplat.
Capitolul 1: Șoim al Patriei târgoviștean[1]
Capitolul 2: Tataia Marinică[2] ne arată mie și lui Victor[3] unde l-au împușcat pe Ceaușescu
Capitolul 3: Puștiul Tranziției cu Andi[4], fetele și băieții de cartier (Caritas vs. MTV Pop Culture)
Capitolul 4: Cum m-am apucat să scriu teatru (Andreea[5] și O stație...)
Capitolul 5: Compania BLA și Laur(ențiu Bănescu)[6] (Melodia: Liceul nostru-i cel mai tare)
Capitolul 6: Cum n-am mai ajuns să-mi fac formație (Perioada Daniel Johnston[7])
Capitolul 7: Olimpicul pe țară chiulangiu[8]
Capitolul 8: Cum am picat cu brio la Științe Politice (și am aflat că am căzut de pe bloc la un an)
Capitolul 6: O seară în februarie 2002. dramAcum[9]
Capitolul 7: Voicu[10], Ana[11] și Green Hours
Capitolul 8: New York University[12] (2003, 2004)
Capitoul 9: Viața pe drumuri (TV, Festivaluri, Green Hours Golden Era)
Capitolul 10: Despre România, numai de bine[13]
Capitolul 11: A murit tata. Faliment.
Capitolul 12: New York Bis. PopUP Theatrics[14]
Capitolul 13: Anii dispăruți[15]
Capitolul 14: Neukölln, Berlin & France[16]
Capitolul 15: La capătul drumului ăstuia e un burnout
Capitolul 15: Lipsa de sens, pandemie și reinventări Online (începuturile nouameapiesă?)
Capitolul 15: Voicu pleacă în turneul cel mai lung
Capitolul 16: Suspect de Fabry (cu inima ruptă[17])
Capitolul 17: Limbo (între Orașul Paralel[18], terapii cronice, seriale și scenarii nematerializate)
Capitolul 18: Narative[19] și de la capăt (Neukölln Renaissance)
Capitolul 19: Back on Track
Cum a inceput relatia ta cu teatrul
Relația mea cu teatrul a început în 1988, când am jucat la Sala Sindicatelor din Târgoviște unul dintre pajii dintr-o adaptare după Înșir’te mărgărite de Victor Eftimiu. M-a fascinat tot ce-am trăit în timpul repetițiilor și în spectacolul propriu zis, scena în sine, culisele, toată cutia magică. Apoi prin clasa a treia sau a patra am scris un text numit Scufița Neagră pe care l-am pus în scenă în clasă cu colegii.
Apoi, mai târziu, pe la 12-13 ani am început să scriu proză scurtă și poezie care conțineau mult dialog. Tot pe-atunci m-am apucat să citesc Ionescu și apoi am ajuns la Ulise de James Joyce care mi-a deschis mult mintea înspre un alt nivel la care se poate scrie, inclusiv în genul dramatic. Pe de altă parte descopeream multă muzică și am făcut eu o legătură între ideea de concert și ideea de teatru, într-o formă pe care mi-o imaginam că mi-ar plăcea s-o văd. După care la 15 ani m-am îndrăgostit de Andreea și am scris prima mea piesă pentru ea, numită [O stație…] Apoi scrisul pentru teatru m-a prins ca un drog.
La noi în Târgoviște nu aveam în vremurile alea teatru și ce puteam vedea erau niște șușe overacted care nu mă satisfăceau. Am zis că pot să scriu ceva mult mai bun decât vedeam, ceva la care să vină și prietenii mei. Am făcut o trupă în liceu, la Ienăchiță Văcărescu, unde am reluat legătura cu fostul meu coleg de școală generală, Laurențiu Bănescu, care era un actor înăscut. Și așa s-a născut ce-am numit noi Compania BLA. Laur e în continuare un actor extraordinar, eu scriu și în ziua de azi. Ne-a prins bine experiența de atunci.
Cum priveai teatrul la început. Cum îl privești acum
Cred că de la bun început am avut înclinații artistice. Tot timpul am simțit nevoia să creez ceva. Teatrul m-a atras extrem de mult din cauza unui lucru care mi se pare și azi magic: oameni care se adună și trăiesc în același timp și spațiu, imaginându-și împreună o poveste plecând de la o convenție, de la un contract. Niciodată nu vei avea în teatru posibilitățile unui mediu vizual, cum e filmul sau televiziunea. Dar cu toate astea ora sau orele alea petrecute împreună, atât de efemere și irepetabile cred că oferă o experiență mai puternică decât găsești altundeva. Niciodată nu-i vei mai prinde pe actori atât de tineri și nici tu nu vei mai fi niciodată la fel ca spectator. Și faptul că toți participanții sunt acolo, vii, toată lumea poate reacționa la toată lumea e comuniune și comunitate.
Posibilitățile, potențialul teatrului - în contextul ăsta - mi s-au părut fantastice mereu. Acum, realitatea scenei teatrale românești, de exemplu, e o altă poveste. Încă de când habar n-aveam cu ce se mănâncă teatru am avut o relație critică cu ceea ce vedeam – iar nemulțumirea mea venea din faptul că simțeam că potențialul nu e nici la jumătate împlinit. Instinctiv mă prindeam când sunt păcălit, vedeam artificiul în loc de adevăr, vedeam falsul în interpretare. Dar puteam aprecia emoția, puteam aprecia un concept urmărit până la capăt sau o poveste bine spusă. Stau mult să mă gândesc acum dacă percepția mea în cazul ăsta chiar s-a schimbat fundamental și-mi dau seama că, deși am căpătat între timp o experiență considerabilă și în diferite culturi teatrale, potențialul ăsta tot mi se pare mai degrabă neîmplinit. Poate e și un defect al meu de percepție, poate e și un defect profesional.
Acum, lărgind un pic cadrul și la artă, în general, cred că cu toții ne dorim să obținem ceva cât mai autentic, cât mai real – o emoție reală, un demers personal cât de sincer posibil. Cred că atunci când ceva intervine în asta, când apare un element de politică a artei, de strategie, de negociere comercială, ceva se strică în autenticitate. N-avem atâta spațiu cât să intrăm în detalii, așa că prefer să mă opresc aici.
Ce a adus experiența
Experiența mi-a oferit răbdare, o expansiune a curiozității, o cunoaștere mai profundă a oamenilor și a procesului teatral. Dar și o cunoaștere a felurilor în care funcționez eu cel mai bine. M-a ajutat mult că am putut avea termeni de comparație – în diferite țări din Europa, în New York, în America de Sud. Am învățat că teatrul înseamnă întâlnire, risc, accident. Că cele mai bune momente vin uneori din greșeli. Am stat la multe repetiții, am furat cât am putut de la regizori, actori, scenografi, regizori tehnici. Am început să văd totul ca un proces și că asta e starea de care să te bucuri. Premierele sau textele finalizate sunt doar borne. Și mai cred că am învățat și cât de importată – și greu de obținut – e simplitatea în storytelling. Mai ales că eu am o minte extrem de întortochiată, mă duc mereu, natural, în Șeherezade.
Temele care te obsedează
Dincolo de iubire și moarte, două constante tematice, m-au intersat mereu teme care se leagă de identitate, de memorie, de pierdere. De cum ne raportăm la adevăr într-o lume supraîncărcată de informație. Mă obsedează ideea de „realitate fabricată” – cine o controlează, cum o consumăm, cum o putem chestiona prin teatru. În primii ani am explorat mult ipocrizia din spatele limbajului pe care-l folosim. Și, bineînțeles, mă preocupă relația teatrului cu comunitatea – unde mai e publicul și cum poate fi recâștigat. De aici s-a desprins și toată zona de teatru participativ și site-specific în care experimentez de prin 2010 încoace. Și nu numai teatru ci și diverse forme hibride.
Nouameapiesă? Povestea
Este o poveste lungă, dar din fericire chiar aici pe IQads, puteți găsi niște gânduri despre prima versiune a textului, cea online, care a ieșit în perioada pandemiei. E un text și un performance (deși eu îi spun antiperformance e totuși un performance) care încă din convenția lui își propune o transformare, o evoluție. E singurul text în care miza e să-l citesc chiar eu, persoana fizică, în relație cu publicul.
Sunt un introvertit, nu am studii de actorie, nu mi-am propus niciodată să ies neapărat la un public – situația asta performativă e periculoasă, inconfortabilă, sunt nevoit să operez în afara zonei de confort. Dar asta mă face viu, activ, prezent. Și mi-am descoperit un talent special de a comunica cu un public și de a crea împreună cu spectatorii acesta momente. În același timp am tot căutat formula perfectă în care interacțiunea asta să nu fie crispantă, nici pentru mine, nici pentru ei. Singura dată când am mai făcut asta a fost cu ocazia unui performance împreună cu Laurențiu Bănescu – vorbesc aici de Invent(-)ar – dar acolo nu aveam un text scris de mine, aveam doar o structură bine pusă la punct pentru improvizație.
Miza din Nouameapiesă? (eu cu voce tare îi zic așa: Noua mea piesă cu semnul întrebării) e ca, pur și simplu citind textul cuvânt cu cuvânt să mă pun pe mine la bătaie în timp ce pitchuiesc piese nescrise și creez din cuvinte un univers imagistic care ține locul unui spectacol. Nebunia mare e că lucrul ăsta funcționează și nu numai în română ci și în versiunea în engleză pe care am debutat-o la Berlin în 2024. Dar la finalul anului trecut și la începutul lui 2025 am simțit nevoia să transform textul mult mai mult, în lumina noilor realități dar și a istoriei mele personale din ultimii cinci ani.
De data asta am invitat-o și pe colega din Asociația Narative, artista video (și eu tot adaug: multidisciplinară) Cinty Ionescu, să participe la crearea acestei noi forme pe care am numit-o 2025: Nouameapiesă? Cred că întrebarea din titlu capătă acum valențe noi – un fel de mai are vreun sens să te apuci de o nouă piesă în 2025? Ba chiar și mai mult, mai merită să mergi la teatru în 2025? Mai are vreo relevanță teatrul în 2025? Și dacă da, cum ar putea să-și mențină această relevanță?
Credit Foto: David Grohe
Când te-ai gandit prima dată la acest proiect
A fost un moment la finalul anului 2018 când am intrat într-un burnout după ce am lucrat foarte mult în situații de comisionare. Am început să-mi pun întrebări cum ar fi una foarte importantă: de ce mai fac ceea ce fac? Am început să mă uit în jur la o lume teatrală în care rolul dramaturgului părea că e pus sub semnul întrebării în totalitate, în noi modele devised.
Am început să fac o cercetare despre diferitele războaie culturale și identitare începute în jur de 2015 – și care din păcate au ajuns iată să ne marcheze realitatea puternic odată cu Trump 2.0 și noile trenduri fasciste. Și de acolo a venit ideea pentru acest format de pseudo-prelegere. Tocmai când terminasem un first draft ne-a lovit pandemia și textul meu a evoluat într-o variantă de Zoom. Am făcut așa vreo 14 sau 15 NMP online.
Apoi după ce un Covid m-a marcat permanent cu o insuficiență cardiacă și tratament cronic, propriul meu text a început să capete alte zone de sens, alte valențe și mai personale. În momentul în care mi-am revenit fizic încât să-l pot aduce pe o scenă, offline s-a transformat mult mai mult decât mă așteptam. Oricum, ce e sigur e că textul ăsta care tot evoluează și se rescrie e una dintre cele mai mișto călătorii artistice de până acum.
Cea mai grea parte
Chestia e că proiectul mai mare, Narative și intersecții performative, co-finanțat de AFCN, are un scop mult mai larg decât doar prezentarea noii Nouameapiesă? Obiectivul e să documentăm spațiile, oamenii care fac teatru pe scene locale și încearcă să-l facă bine și altfel, să vedem cu ce vise pleacă la drum studenții din patru din cele mai relevante universități de teatru din țară, să vedem și ce imagine mai au adolescenții despre teatru în 2025.
Credit Foto: David Grohe
Temeri, speranțe, așteptări
Temerea e mereu aceeași – că va veni poate o seară în care să nu fiu în formă și că nu voi putea da totul. Nouameapiesă? e un text care mă pune la întrebuințare, trebuie să fac un tur de forță de fiecare dată ca să mă ridic eu ca performer la ce oferă textul. În același timp solicită foarte mult atenția și creativitatea în relație cu niște inputuri care vin de la public, pe moment. De data asta însă dincolo de această anxietate e și toată partea de documentare video pe care o fac împreună cu Cinty, de discuții cu publicul după spectacol, de ateliere cu studenți și adolescenți. E un efort imens de organizare.
Avem și un parteneriat cu TVR Cultural prin care putem transforma acest material de documentare într-o serie de emisiuni, din toamnă încolo. Speranța mea e să obținem o reprezentare cât mai bună a acestor oameni din diferite spații artistice ale țării. Asta e ce va rămâne – și ca arhivă și ca un instantaneu subiectiv al scenei din 2025. Încercarea mare va fi să capturăm cât mai autentic și sincer acest instantaneu.
Publicul de teatru din România
În ultimii ani cred că am mult mai mult experiența publicului din Timișoara, unde am făcut trilogia imersivă Orașul Paralel împreună cu Ana Mărgineanu. Am mai văzut însă și anumite spectacole în București și nu numai. Publicul e o categorie foarte diversă dar una care nu trebuie niciodată subestimată. Gusturile publicului chiar se pot educa și chiar putem descoperi unele pe care nici nu ne-am imagina că sunt deja acolo. Tendința noastră ca oameni e să ne obișnuim mereu cu opțiunile care ni se oferă.
Eu pot vorbi de ultimii 23 de ani în care am fost activ pe scena românească – concluzia e că opțiunile pe care le are un public sunt destul de reduse. Stilurile și genurile de spectacole din ofertă sunt limitate. Dar și constatatrea asta face parte din demersul Narative și intersecții performative.
Am plecat de la Barometrele de consum cultural care ne arată an de an un disconnect din ce în ce mai mare între instituțiile teatrale și publicurile lor. Știu, pare un pic absurd să spui asta, acum că sălile din marile orașe se umplu, chiar dacă costul teatrului a crescut. Dar teatrul e totuși într-o bulă - și la noi și la nivel european, chiar. În România, procentul celor care nu au văzut nici măcar o piesă de teatru în ultimul an a ajuns la 73%. Și el s-a tot mărit din 2014 încoace, dacă te uiți la statistici. Din cauza asta în discuțiile noastre post spectacol invit reprezentanții teatrului și publicul la o discuție-joc care are ca obiectiv reconfigurarea contractului nescris teatral care implică publicul, instituția și pe noi artiștii. Care sunt termenii contractului și cum poate fi el reînnoit? Unde se pierde legătura? Unde există ea? Ce soluții am găsi ca s-o îmbunătățim? Am putea să ne asumăm altfel felul în care dăm și primim unii față de ceilalți? Astea sunt doar câteva dintre temele și întrebările cu care ne vom juca într-un format de challenge-uri creative și live polling.
Provocarile & responsabilitățile unui creator în această perioadă tulburată
Provocarea principală e să nu cazi nici în extrema apatiei, nici în cea a activismului de carton. Ca artist, nu poți ignora lumea din jur, dar nici nu poți face teatru doar ca vehicul ideologic. Responsabilitatea unui dramaturg e să pună întrebări care incomodează, fără să ofere răspunsuri prefabricate. Eu mereu mi-am dorit să scriu pentru o experiență care ajută oamenii să gândească împreună, într-un spațiu și un timp pe care-l împart. Asta e partea magică a teatrului. Într-o lume dominată de extreme, teatrul ar trebui să fie unul dintre locurile unde mai putem gândi nuanțat.
Și cam tocmai asta e și esența din 2025: Nouameapiesă? Răspunsurile și mai ales întrebările mele care țin și de propria responsabilitate sunt toate acolo. Așa că vă invit să veniți la performance sau, dacă nu aveți cum, să ne urmăriți serialul online Narative în Km 2025, în care vor apărea perspectivele artiștilor din mai multe orașe din România, alături de ale mele și ale lui Cinty. Cred că va fi mai fun decât ce sunt în stare să răspund eu în acest interviu.
Program turneu
17.04 - Câmpulung Muscel (Convivial)
23.04 - București (Centrul de Teatru Educațional Replika)
09.05 - Târgu Mureș (3g HUB)
13.05 - Cluj (Reactor de Creație și Experiment)
21.05 - Satu Mare (Teatrul de Nord)
23.05 - Timișoara (AUĂLEU Teatru)
30.05 - Sfântu Gheorghe (TAM)
3.06 - Piatra Neamț (Teatrul Tineretului)
5.06 - Sibiu (Teatrul Gong)
9.06 - București (Teatrul Masca)
Note
[1] n-am mai ajuns pionier - în 89 eram doar în clasa I
[2] Tataia Marinică se pensionase în 88 de la unitatea militară unde a fost executat cuplul Ceaușescu. Unitatea militară era gard în gard cu grădinița mea, numărul 10
[3] fratele meu
[4] Andi era as pe istorie și în capitalele lumii, acum e șef de echipaj pe avioane
[5] cu toții avem o primă mare iubire
[6] îl știți din Umbre, Spy/Master, Boss, 6,9 pe Scara Richter
[7] l-am descoperit după vreun deceniu de făcut același lucru, muzică acasă pe casete - erou Lo-Fi
[8] Am fost olimpic pe țară la română, filosofie și engleză. Și am fost și un mare chiulangiu - ca să fac teatru.
[9] O să-i fiu mereu recunoscător prietenului meu Ștefan Caraman, dramaturg și el, care mi-a trimis textele la dramAcum. Câțiva ani mai târziu am ajuns și eu membru dramAcum. Google dramAcum!
[10] Voicu Rădescu, creatorul Green Hours și Teatrului LUNI de la Green Hours
[11] Ana Mărgineanu, regizoarea și prietena cu care lucrez din 2003 până în ziua de azi
[12] sunt și Sorosist, printre altele
[13] Proiectul făcut împreună cu Ana, timp de un deceniu, între 2008-2018 în orașe mai mici din România. A ieșit o serie de piese în care am putut să experimentez foarte mult.
[14] Companie de teatru participativ co-fondată de Ana și Tamilla Woodard (Yale) - sunt partener din 2015
[15] Titlul capitolului face referire și la trilogia Anul Dispărut (2015-1017), la care am lucrat tot împreună cu Ana
[16] France Damian, regizoare cu care am lucrat în Berlin
[17] inima ruptă la propriu, tratament cronic de atunci
[18] Trilogie de teatru imersiv, în trei din cartierele istorice ale Timișoarei orasulparalel.ro
[19] Asociația Narative - co-fondată cu Cinty Ionescu și Laurențiu Bănescu în martie 2024
