Au fost șase luni în care am trăit cu mintea în priză și corpul încordat. Șase luni în care am vorbit mult despre alegeri, ne-am luptat, individual și colectiv, cu frica, cu furia, cu nesiguranța, cu neîncrederea, cu lipsa de speranță. Au fost șase luni în care am fost mai conectați ca oricând, și totuși, mulți dintre noi au fost însingurați în toată perioada asta.
Ne-am simțit agitați, epuizați, în pragul deznădejdii uneori, am fost prinși în activism fără odihnă. Am stat cu sistemul nervos în alertă continuă și ne-am trăit viața cu breaking news în fundal. A fost o jumătate de an care a lăsat urme în felul în care funcționăm, mai ales ca societate.
Alături de psihoterapeuta Diana Vijulie, am vrut să ne uităm mai atent la ce am trăit, la ce ne-a luat și ce ne-a adus perioada asta. Și ce putem învăța din ultimele șase luni.
Diana spune că o stare de stres care durează perioade lungi de timp vine cu repercusiuni asupra psihicului și fizicului, și că revenirea la normal poate fi un proces care necesită timp, la nivel individual și la nivel de comunitate.
„Când o societate e tensionată, fragmentată, obosită emoțional, speranța este ceea ce ne permite să nu ne închidem complet în cinism sau apatie. Este contraponderea la deznădejde și la sentimentul că „nu mai are rost”. Psihologic vorbind, speranța ține deschis canalul către acțiune”.
Diana Vijulie este unul dintre specialiștii în sănătate mintală care în perioada alegerilor prezidențiale a fost și o voce activă online.
Ce am trăit în contextul prelungit al alegerilor prezidențiale, din perspectivă psihologică
În ultimele șase luni, pe fondul campaniei electorale și al haosului informațional, am trăit cu toții – într-o formă sau alta – o stare prelungită de hipervigilență. Sistemul nostru nervos a fost menținut în alertă constantă. Am consumat știri compulsiv, am urmărit reacțiile celorlalți, am oscilat între speranță și frică, între furie și dezamăgire.
Această activare continuă a sistemului de stres ne-a afectat nu doar psihicul, ci corpul cu totul. Mulți au resimțit oboseală, iritabilitate, tulburări de somn sau digestie, episoade de anxietate sau apatie. Alții s-au retras emoțional, au simțit o neputință greu de pus în cuvinte. Toate aceste manifestări sunt firești într-un context de incertitudine continuă și suprastimulare emoțională.
Mintea noastră a fost prinsă într-un joc de anticipări, analize, scenarii și reacții rapide, fără să mai aibă loc pentru reflecție sau odihnă. În același timp, relațiile noastre – inclusiv cele cu autoritatea, cu grupul sau cu cei care gândesc diferit – au fost tensionate, uneori chiar rupte. Am fost forțați, ca societate, să ne uităm în față la frici colective nerezolvate: frica de abandon, de trădare, de lipsă de protecție, dificultatea de a rămâne în relație în situații dificile.
Cele mai frecvente probleme cu care au venit oamenii în terapie
În cabinet, în toată această perioadă tensionată, am simțit cum toată incertitudinea, frica și polarizarea din spațiul public au reactivat și amplificat vulnerabilități deja existente. Mulți clienți au venit cu o neliniște greu de numit, dar omniprezentă: o senzație că „nu sunt în siguranță”, că „ceva rău se întâmplă” și scapă de sub control. Pentru unii, asta a declanșat anxietăți mai vechi legate de abandon, de lipsa protecției sau de încrederea trădată de figuri de autoritate. Pentru alții, a fost o perioadă în care mecanismele de apărare s-au intensificat: perfecționismul, nevoia de control, supraproductivitatea sau, la polul opus, retragerea, oboseala profundă, chiar apatia.
Ce am observat frecvent este că presiunea din exterior a activat în interior niște povești vechi, învățate în copilărie – ceea ce în psihoterapie numim scenarii de viață: convingeri inconștiente despre cum trebuie să fim ca să fim acceptați, iubiți, în siguranță. De exemplu, „trebuie să mă descurc singur(ă)”, „nu pot avea încredere în nimeni”, „dacă simt frică sau furie, sunt slab(ă)”. Aceste mesaje vechi, odată activate, influențează foarte tare felul în care oamenii gândesc, simt și se comportă în prezent, mai ales în contexte de stres major cum a fost acesta.
S-au acutizat conflictele în cupluri, în relațiile cu copiii sau cu părinții, pe fondul unei stări de suprasaturație emoțională. Am văzut mai des izbucniri de furie, dificultăți în reglarea emoțională, dar și forme de epuizare silențioasă – oameni care nu mai știau dacă sunt triști, blazați sau pur și simplu în pragul colapsului. În grupurile terapeutice a crescut nevoia de repere clare, de sens și de apartenență autentică, dar și frica de a nu fi judecați sau excluși pentru ce simt sau gândesc.
Cum au traversat copiii această perioadă
Nici copiii nu au traversat această perioadă liniștiți. Dimpotrivă, au fost profund afectați, chiar dacă expresia impactului a fost diferită de cea a adulților. Mulți dintre ei au absorbit tensiunea din jur ca un burete – fără filtre, fără distanță critică, fără protecție. S-au trezit într-o lume în care adulții din jur erau neliniștiți, agitați, adesea furioși sau obosiți, iar această atmosferă a fost percepută ca o amenințare reală, chiar dacă nu întotdeauna înțeleasă.
În cabinet, aproape toți copiii cu care am lucrat au adus tema alegerilor. Au analizat cine cu cine votează în familie, au întrebat dacă eu – ca terapeut – sunt „de partea lor”, dacă votez „bine”, dacă e ok ce cred părinții. Uneori întrebările păreau jucăușe, dar în spatele lor era o neliniște reală, o confuzie legată de loialitate, de adevăr, de siguranță. Și tot acolo am regăsit și o frică mult mai profundă: frica de haos, de pierdere a reperelor, de ruptură în familia lor sau în lumea pe care o cunosc. Iar dacă nu sunt sprijiniți emoțional să navigheze acest haos, copiii riscă să tragă singuri concluzii, să-și formeze convingeri rigide despre putere, despre relații, despre apartenență – toate componente esențiale ale unui scenariu de viață în formare.
Cum ne afectează incertitudinea prelungită
Incertitudinea prelungită este una dintre cele mai insidioase și epuizante forme de stres psihologic. Atunci când trăim prea mult timp într-o stare de „nu știm ce urmează”, sistemul nostru nervos începe să funcționeze pe un fundal constant de alertă, iar creierul intră într-un mod de funcționare reactiv și defensiv. Asta înseamnă că începem să luăm decizii nu dintr-un loc de claritate, ci dintr-un loc de evitare, frică sau nevoie de control. Nu mai alegem cu adevărat, ci încercăm să ne protejăm.
În plan relațional, incertitudinea slăbește încrederea. Atunci când totul pare instabil în jur, devine mai greu să ne bazăm pe ceilalți, să ne deschidem sau să cooperăm. Se activează suspiciunea, neîncrederea, impulsul de a ne izola sau de a controla.
Iar în ceea ce privește viitorul — când prezentul este ambiguu și amenințător, devine aproape imposibil să ne imaginăm un mâine cu sens. Viitorul nu mai apare ca un spațiu de posibilitate, ci ca o necunoscută prea mare. Și în loc de speranță, se instalează un fel de oboseală existențială, pentru că asta se petrece în psihicul uman atunci când dispare sau se disipă sensul.
În astfel de perioade, una dintre cele mai importante forme de reziliență nu este „găsirea unui răspuns”, ci construirea unor ancore interioare și relaționale: spații de claritate, ritualuri mici, oameni de încredere, pauze reale de la zgomotul lumii. Pentru că în absența siguranței externe, corpul și psihicul nostru caută cu disperare o formă de structură. Dacă nu o găsesc, o vor inventa – uneori în forme rigide, radicale sau disfuncționale.
Rolul speranței într-o societate încordată
Ce bine că ai adus speranța în prim plan! Pentru că speranța, mai ales într-o societate încordată, nu e un moft, ci e o resursă existențială, aș putea spune, care ne ține ancorați în ideea că schimbarea e posibilă, chiar și când totul pare blocat. E puntea psihologică dintre prezentul greu și un viitor care încă merită imaginat și la care încă se poate lucra.
Când o societate e tensionată, fragmentată, obosită emoțional, speranța este ceea ce ne permite să nu ne închidem complet în cinism sau apatie. Este contraponderea la deznădejde și la sentimentul că „nu mai are rost”.
Psihologic vorbind, speranța ține deschis canalul către acțiune. Când oamenii încă speră, pot încă să se mobilizeze, să creeze, să voteze, să iasă în stradă, să ajute un vecin, să scrie o carte sau să construiască o comunitate. Fără speranță, ne rămâne doar supraviețuirea, iar de acolo încolo, relațiile se degradează, empatia dispare, iar ideea de viitor devine un concept abstract dureros.
În terapie, speranța nu înseamnă „va fi bine”, ci „poate fi altfel”. Și cred că societatea noastră are nevoie, mai mult ca oricând, de această formă matură de speranță.
Comportamente pe care le-ai observat în spațiul public
La politicieni, am observat foarte clar triunghiul dramei în acțiune: poziții alternante de victimă („suntem atacați”), persecutor („ei sunt răul”) și salvator („doar noi vă putem apăra”). Dar dincolo de acest joc relațional clasic, ce a fost cu adevărat pregnant a fost disperarea de a conserva un status quo fragil, chiar și cu prețul manipulării continue. S-au folosit intens tehnici de influențare emoțională: inducerea fricii prin scenarii apocaliptice, limbaj sugestiv aproape hipnotic, repetiție obsesivă a mesajelor-cheie, construcția artificială a unor dușmani comuni, inducerea confuziei prin narațiuni contradictorii. Totul pentru a reduce gândirea critică și a capta fidelitate emoțională. A fost o perioadă de saturație cognitivă – în care oamenii au fost bombardați nu doar cu informație, ci cu afect.
Dacă ne uităm la formatorii de opinie, am observat cum unii dintre ei (într-o mare măsură) și-au asumat rolul de lideri autentici într-un spațiu public fragil: au vorbit clar despre valorile lor, și-au luat poziția cu riscuri reale – de imagine, de pierdere de audiență, de expunere personală – și au ales să contribuie, chiar și atunci când era mult mai comod să tacă. Au înțeles că vocea publică vine cu o responsabilitate morală, nu doar cu influență.
În același timp, am văzut și figuri cunoscute care au ales tăcerea strategică – nu din reflecție, ci din teamă sau din calcule proprii. Unii dintre ei au ales să se protejeze de violența virtuală și din teama de repercusiuni fizice, și este de înțeles. Alții au evitat orice poziționare clară pentru a-și proteja imaginea, într-un moment în care publicul avea nevoie nu de neutralitate, ci de claritate și curaj. Iar această evitare, oricât de elegant ar fi fost ambalată, a fost resimțită. Pentru mulți dintre noi, tăcerea lor a fost un mesaj în sine.
Ce a lipsit în întreaga societate a fost reglajul – acea capacitate de a crea spațiu între impuls și reacție, între emoție și acțiune. S-au văzut foarte rar voci capabile să metabolizeze tensiunea fără să o arunce înapoi în spațiu public sub formă de furie, sarcasm sau panică. Din punct de vedere psihologic, în ultimele 6 luni am fost martorii unui sistem colectiv care a funcționat mai degrabă pe impulsuri primitive decât pe procese reflexive.
Păstrarea discernământului, în avalanșa informațională
Este foarte greu și de-asta cred că trebuie să începem cu acest adevăr incomod: nu putem să fim lucizi tot timpul. Nimeni nu poate. Mai ales când suntem constant expuși la mesaje care nu doar ne informează, ci vor să ne miște emoțional, să ne activeze impulsurile, să ne ceară reacții rapide.
Primul pas e tocmai ăsta – să ne dăm voie să recunoaștem când suntem obosiți, confuzi sau reactivați. Adică să ne observăm nu doar gândurile, ci și stările corporale: când simt că „trebuie neapărat să dau share”, când simt furia care clocotește, când mă simt prins între tabere, e semn că am intrat într-o stare de activare care cere mai întâi reglaj, nu răspuns.
Discernământul nu vine din „a ști mai multe”, ci din a putea crea un spațiu între impuls și acțiune. Asta înseamnă să ne luăm pauze intenționate de la consumul de informație, timp de liniște (nu scroll), să ne adresăm întrebări reale și să fim în contact cu oameni care gândesc altfel, dar ne pot conține.
După 18 mai, oamenii au trăit un soi de doliu. Cum se explică?
Da, am observat și eu asta. Că în spațiul public și în cel interior, al multora dintre noi, s-a instalat o stare greu de definit – nu o simplă dezamăgire, nici liniște, ci mai degrabă un fel de doliu difuz, un gol emoțional apărut în locul acelei intensități care ne ținuse conectați luni întregi. Nu vorbim doar despre pierderea unui candidat sau despre rezultatul în sine, ci despre sfârșitul unei perioade în care emoția colectivă fusese canalizată cu o forță rar întâlnită, iar fiecare zi părea să aibă o miză personală și istorică în același timp.
Odată cu încheierea acestui ciclu, s-a prăbușit și cortina care susținea, pentru mulți, iluzia că trăim într-un moment cu sens clar, în care totul se leagă, în care fiecare postare, fiecare argument, fiecare emoție conta în economia unui viitor mai bun. Iar sistemul nostru nervos, obișnuit de luni întregi să funcționeze în stare de hipervigilență, să consume știri, dezbateri, reacții și speranțe, s-a trezit fără un fir roșu, fără direcție, fără combustibil pentru acel „ce urmează?” care ne ținuse în mișcare.
Paradoxal, și cei care au „câștigat”, și cei care au „pierdut” au resimțit acest gol – pentru că, emoțional vorbind, am fost parte din același proces de activare colectivă, din același val de adrenalină și polarizare, din aceeași dramă cu actori diferiți, dar cu același scenariu de fundal. Iar ”pierzătorii oficiali” ai acestor alegeri – cei care au refuzat rezultatul, care au rămas ancorați în confruntare, care au continuat să alimenteze suspiciunea, frustrarea și ideea de trădare – au avut un rol major în menținerea acestei stări de tensiune emoțională, într-un efort aproape disperat de a păstra în viață sensul pe care conflictul îl crease.
Mecanismele psihologice care intră în actiune pentru revenire după un stres îndelungat
După o perioadă de stres prelungit, corpul și psihicul nostru nu revin pur și simplu la "normal" ca și cum ai apăsa un buton de reset – ele intră într-un proces complex de recalibrare, uneori lent, adesea inconfortabil. Pentru că în starea de stres cronic, sistemul nervos a fost antrenat să funcționeze pe mod supraviețuire: alertă crescută, reactivitate emoțională, hipervigilență, oboseală care nu trece nici după odihnă.
Imediat după ce sursa principală de stres dispare sau se reduce, mulți oameni experimentează ceea ce pare paradoxal: în loc de ușurare, apare oboseala extremă, lipsa de motivație, sentimentul de gol. Asta se întâmplă pentru că organismul a funcționat pe cortizol și adrenalină luni de zile, iar acum, în lipsa acestei „benzine” toxice dar eficiente, intră într-un soi de prăbușire temporară – un fel de epuizare post-criză.
Procesul de readaptare sănătoasă înseamnă că sistemul nervos începe, treptat, să-și recapete flexibilitatea – capacitatea de a reveni dintr-o stare activată într-una de calm. Asta nu vine doar cu „odihnă”, ci mai ales cu experiențe regulate de siguranță: relații calme, predictibilitate, contact cu corpul, somn profund, natură, expresie emoțională fără presiune. Corpul are nevoie să simtă că nu mai e în pericol, nu doar să i se spună.
Cum se reglează emoțional o comunitate după o perioadă de conflict social intens
E o întrebare foarte bună, pentru că reglajul nu vine automat, ci e un proces colectiv, fragil și adesea inconfortabil, care presupune că membrii acelei comunități încep, treptat, să tolereze din nou diferența, să aibă spațiu pentru gândire, nu doar pentru reacție, și să regăsească un sentiment de apartenență care nu e construit pe adversitate.
După un conflict social intens, comunitatea rămâne adesea într-o stare de tensiune latentă – ca după o ceartă uriașă într-o familie (au fost chiar și multe din acestea în contextul campaniei electorale): tăcerea nu e liniște reală, ci o încercare de a evita confruntarea. Pentru ca reglajul să aibă loc cu adevărat, e nevoie ca oamenii să simtă din nou siguranță relațională. Asta înseamnă să poată vorbi fără frica de a fi anulați. Să poată asculta fără impulsul de a demonta. Să fie expuși din nou la nuanțe, fără să le simtă ca pe o amenințare.
Emoțional, o comunitate se reglează prin prezența unor voci care pot susține complexitatea. Nu prin „să fim cu toții de acord”, ci prin „să putem sta împreună, chiar dacă vedem lucrurile diferit”. Avem nevoie de spații intermediare – nici radicale, nici anesteziate – în care să putem simți, procesa, articula ce s-a întâmplat. Avem nevoie de figuri simbolice care să nu escaladeze, dar nici să minimalizeze. De ritmuri mai lente. De recunoaștere a rănilor, fără a transforma totul în vină. Și asta cere timp și disponibilitate din partea tuturor părților implicate.
Cum ți-ai folosit tu vocea în perioada alegerilor
Am ales să fiu una dintre vocile care s-au implicat în mod deschis în perioada alegerilor. Nu a fost neapărat un gest reactiv sau spontan, ci mai degrabă o decizie conștientă, luată în punctul în care mi-a devenit clar că a rămâne neutră în fața unor procese colective atât de importante ar fi însemnat, de fapt, să accept ca normalitate un tip de discurs public care îmi contrazice valorile de bază.
Am vorbit atât din poziția de specialist în sănătate mintală, cât și din cea de om – pentru că trăiesc în aceeași societate ca toți ceilalți și nu cred că expertiza profesională trebuie să se oprească la ușa cabinetului, mai ales când realitatea psihologi că a unei comunități este puternic influențată de dinamica politică și socială.
În ultimele luni, am observat cum frica, furia și nesiguranța au fost transformate în strategii de manipulare emoțională, cum discursul public a fost centrat pe polarizare și escaladare, nu pe responsabilitate. Într-un astfel de climat, pe care eu l-am perceput foarte diferit de toate celelalte campanii electorale pe care le-am trăit în viața mea, am simțit că pot aduce ceva valoros – am vrut să fiuu o voce care pune întrebări, care explică mecanisme, care creează spațiu de reflecție, dar nu cu intenția să alimenteze conflictul.
A fost o experiență intensă și pentru mine, dar nu una pe care o regret sau o simt ca pe o ieșire din rolul profesional. Dimpotrivă, cred că a fost o extindere firească a lui – pentru că sănătatea mintală nu este doar o chestiune individuală, ci și una de igienă colectivă. Iar uneori, după cum înțeleg eu poziția mea etică, rolul nostru ca specialiști este să traducem complexitatea în mijlocul agitației. Și am de gând să o fac și în continuare. Sper să fie de folos.
Din perspectivă psiho-emoțională, ce ar trebui să facem în perioade de criză ca să rămânem în echilibru
Acest echilibru este mai puțin o stare de stabilitate constantă și mai mult capacitatea sistemului nervos de a tolera activarea fără a rămâne blocat în ea. E vorba despre a putea observa ce se întâmplă în interiorul nostru – gânduri, emoții, impulsuri – fără a fi complet absorbiți de ele, și despre a avea acces la mecanisme de autoreglare suficient de flexibile pentru a reveni, treptat, într-o zonă de funcționare optimă.
Iar această capacitate de reglare nu este exclusiv individuală – ea se dezvoltă și se susține în relație. Avem nevoie de contexte relaționale care nu amplifică anxietatea, ci care oferă co-reglare: adică prezența unor oameni în fața cărora ne putem permite să fim vulnerabili, fără teama de invalidare sau de escaladare conflictuală. În perioade de tensiune colectivă, sistemul nervos caută în mod natural siguranță, iar dacă nu o găsește în interior, o caută într-un alt sistem nervos mai bine reglat – în contactul uman, în ritmul altcuiva, în reglajul oferit de relație.
