Emilian Avramescu s-a apucat mai serios de fotografie în urmă cu mai bine de 13 ani, în Constanța, când s-a înscris la un curs de artă fotografică. În 2020 a avut o expoziție personală în același oraș, numită PhozEme, un joc de cuvinte între poeme și fotografie.
Este atehnic și mărturisește că revoluția digitală îi vine mănușă, pentru că rezolvă multe din problemele analog.
"Ceea ce mă preocupă acum este să încerc să nu ratez, pe cât posibil, clipa; adică acea fracțiune de secundă în care, dintre zeci de întâmplări care se derulează în jurul meu, eu extrag una singură: pe aceea ce va fi să devină o fotografie", spune Emilian.
Nu are teme predilecte pe care merge și se bazează mult pe telefon. Cea mai bună fotografie? Tot timpul, următoarea. Crede că educația vizuală ar trebui abordată cu mai multă seriozitate în școli, unde nu este încurajat mai deloc simțul estetic. Un sfat pentu cei tineri? Să nu pună presiune pe a-și cumpăra un aparat scump, ci mai degrabă pe cursuri și cărți de fotografie.
Etape importante în evoluția ta ca fotograf
Am început să aprofundez fotografia în anul 2012, când m-am înscris la cursul de artă fotografică organizat de Centrul Cultural Județean Constanța. Împlinisem deja 38 de ani. După absolvire, în 2014, am primit, să zicem, și o primă confirmare - locul 1 la Festivalul Internațional de Arte Vizuale Vama sub Lumini de Oscar (Photo Trends Festival by VSLO). Au urmat alte ateliere foto, expoziții și proiecte colective și acceptarea fotografiilor mele în diferite galerii online. În 2020, la Muzeul de Artă Constanța, am prezentat o parte a lucrărilor mele într-o expoziție personală, intitulată PhozEme (o serie eclectică și retrospectivă, un fel de poetică vizuală a vieții cotidiene).
Declicul care te-a îndreptat spre fotografie
Știu că poate suna ca un clișeu, dar încă din copilărie, am fost fascinat de aparatul foto, care mi se părea o adevărată cutie magică. Doar că atunci și chiar în adolescență și în prima mea tinerețe, pur și simplu, nu mi-am permis, din punct de vedere strict financiar, să-mi cumpăr un aparat foto. Pentru mine, pasiunea pentru fotografie a fost o stare latentă. E prozaic, dar m-am apucat de fotografie, atunci când timpul și bugetul mi-au permis.
Cum priveai fotografia la început și care e perspectiva acum?
O priveam oarecum încrâncenat. Începutul a fost frustrant și eram destul de tensionat, pentru că avem mereu impresia că trebuie să primesc repede și în mod concret o validare a muncii mele. Mi se părea că trebuie să fac lucrurile doar într-un anume fel pentru a putea părea că sunt fotograf. Credeam, ca mulți alți începători, că o cameră foto voluminoasă și scumpă te face un fotograf veritabil. A fost un chin compensat doar de pasiune, pentru că eu m-am născut și rămân un atehnic.
Mi-a luat mult timp până să ajung să pricep câte ceva din tot ceea ce înseamnă tehnica fotografică și setările aparatului. Nu am reușit pe deplin nici până în ziua de azi. În prezent, cred că relația mea cu fotografia a devenit foarte relaxată. Am mai spus-o și cu alte ocazii și cred că e corect să fiu sincer și consecvent, chiar dacă mă repet: ceea ce mă preocupă acum este să încerc să nu ratez, pe cât posibil, clipa; adică acea fracțiune de secundă în care, dintre zeci de întâmplări care se derulează în jurul meu, eu extrag una singură: pe aceea ce va fi să devină o fotografie. Pentru mine, fotografia nu (mai) este un scop în sine, ci, mai curând, o cale, o continuă trecere, un drum în toate sensurile, nu mai contează dacă am în mână un telefon sau un super aparat foto. Nu mai caut fotografia perfectă, pentru că, evident, fotografia perfectă nu există. Se spune că fotografia perfectă este întotdeauna aceea care încă nu a fost făcută.
Amprenta ta
Nu știu dacă se poate vorbi despre amprenta mea în fotografie. Dar m-aș bucura ca, într-un fel sau altul, să poată fi identificată o asemenea urmă. Așa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, la început, făceam un fel de fotografie cu de toate. De la poze cu peisaje până la portrete. Toate, obligatoriu, în cantități mari. Cu timpul, am reușit, în primul rând, să-mi temperez reflexul de a fotografia tot ce îmi apărea în cale, am devenit, practic, tot mai calculat, iar zona mea fotografică s-a restrâns, oarecum, la ceea ce aș numi un fel de fotografie contemplativă.
În general, rămân la distanță de subiect, observ oarecum meditativ ceea ce se întâmplă în jurul meu și, în consecință, în cadrul fotografic. Și am constatat că, în cele mai multe situații cotidiene, telefonul din buzunar este singurul și cel mai bun aparat foto pe care îl ai la dispoziție.
Temele care te obsedează
Nu am obsesii fotografice. Și nici teme predilecte. Nu cred că sunt, cel puțin deocamdată, un fotograf de proiect. Nu în sensul consacrat al ideii de proiect fotografic. Unii ar spune că ăsta ar putea fi un mare defect și, probabil, au dreptate.
Locul 1 la Best Phone Photographer la Romanian Visual Awards
Acest premiu m-a onorat. Dar nu mă împăunez. Se putea, la fel de bine, să nu câștig nimic. Pentru că în concurs au fost înscrise lucrări foarte bune ale unor fotografi consacrați și mult mai experimentați decât mine. Pe de altă parte, aș minți dacă aș spune că nu m-am bucurat. Dar în chestiunea concursurilor de fotografie, ca și în alte domenii, există o butadă celebră, pe care o citez, cu aproximație: Cum câștigi un concurs de fotografie? Participi la următorul concurs, unde juriul este altul. Ceva de genul ăsta...
Conceptul de phozemă
E prea mult spus că PhozEme ar reprezenta un concept. Pe fond, nu e nimic nou în ceea ce eu numesc PhozEme. E o simplă idee care trimite la legătura dintre fotografie și poezie, o similitudine pe care au observat-o și au dezvoltat-o și alții de-a lungul timpului; după apariția fotografiei și, mai ales, în cadrul dezbaterilor, nici astăzi încheiate, despre recunoașterea fotografiei ca fiind o artă în sine. Mie mi se pare că prea des, prea confortabil și prea facil se vorbește despre povestea pe care trebuie să o spună o fotografie (e un șablon des întâlnit prin și la cursurile de inițiere în fotografie). Și tot văd și aud că se caută fire narative și se construiesc scenarii alternative în jurul fotografiilor.
Eu cred că fotografia este, mai curând, poezie decât poveste. Nu îți poți explica de ce îți rămâne în minte o anumită fotografie sau imagine, după cum nu îți poți explica de ce rezonezi cu înșiruirea de cuvinte dintr-un poem. Așa cum am mai spus, poezia și fotografia se pot confunda la un moment dat, pentru că și una, și alta, pot fi percepute cu un fel de al șaselea simț. Să încerci să le explici, să le povestești înseamnă să le distrugi pe amândouă. A căuta și a găsi, cu orice preț, fire narative într-o fotografie înseamnă, după părerea mea, a-i distruge procesul de creație și percepție. Ce este o PhozEmă? Așa cum am mai spus, este o poză imperfectă (trasă de cele mai multe ori cu telefonul din buzunar) a miilor de poeme perfecte pe care le-am văzut și le văd cu ochii minții, dar pe care n-am reușit și nu voi reuși să le scriu vreodată. Spun asta și pentru că a fost o vreme, undeva în studenție, când am scris tot cu un fel de imagini, cochetând oarecum cu poezia. Așadar, având în vedere și antecedentele mele așa-zis poetice, s-a născut ideea PhozEmelor - acele imagini prin care încerc să sugerez relația dintre fotografie și poezie ca stări inefabile ce țin, mai degrabă, de zona subliminală. Imaginea fotografică nu se află, de fapt, în aparatul cu care lucrezi, ci, undeva, mult înaintea momentului declanșării, în mintea ta, dar și într-o zonă pe care, în mare măsură, nu o poți controla; pentru că e în subconștient.
O fotografie preferată din 2025
Fotografia mea preferată este următoarea, cea care nu a fost încă făcută. Încerc să nu mă atașez de nicio fotografie, tocmai pentru a nu exista riscul de a mă opri în a o căuta pe următoarea.
Cum simți tu prezentul digital, în care toată lumea face poze?
Pentru un atehnic, ca mine, tehnologia digitală este o șansă, o mare oportunitate. Asta îmi permite să mă concentrez mai puțin pe partea tehnică (pentru că digitalul rezolvă multe dintre problemele pe care le ridica, inițial, fotografia analog) și mai mult pe partea creativă. Însă fotografia clasică, pe film, revine în forță și pare că își recâștigă locul. E spațiu suficient pentru ambele medii de exprimare, atâta vreme cât primează creativitatea. Cât despre avalanșa de imagini din mediul online, da aceasta, poate deveni obositoare, dacă o privești din perspectiva fotografului cu ochi critic. De aceea, cred că educația vizuală ar trebui abordată cu mai multă seriozitate în învățământul din România. Sistemul nostru educațional nu dezvoltă mai deloc simțul estetic.
Un sfat pentru cei care abia acum se apucă de această artă
Le-aș recomanda ca, în prima etapă, să nu investească foarte mult în aparatură foto sofisticată, ci în cursuri, ateliere și cărți despre fotografie. Întâi de toate, cred că este nevoie să înțeleagă ce este fotografia și, mai apoi, cum se face fotografia. Dimensiunea și gradul de sofisticare ale aparatului reprezintă, probabil, clasica eroare de percepție a începătorului. Dar este drumul inițiatic pe care o apucă cei mai mulți dintre pasionații de fotografie.
De unde-ți iei inspirația?
Răspund în directă legătură cu întrebarea anterioară. În ceea ce mă privește, cel mai mult am învățat din cărțile despre fotografie care nu conțin fotografii. Urmăresc mai multe site-uri și galerii online, cum ar fi 1x.com, artlimited, dar și o serie de fotografi și grupuri fotografice de pe rețelele sociale. Învăț în fiecare zi, din fiecare imagine care mă atinge în vreun fel, indiferent cine îi este autorul.
Ce urmează
Încerc să schițez, măcar în minte, un album de PhozEme, o combinație de poeme și fotografii. Iar în luna iunie, la București, voi fi prezent cu o lucrare, într-o expoziție care concretizează proiectul fotografic colectiv denumit Telefonul fără fir 2.0. Trebuie să participi la vernisaj pentru a afla despre ce este vorba.
