În cultura românească persistă un obicei straniu cu o regularitate dezarmantă: la orice eveniment cultural semnificativ, locurile din primul rând sunt ocupate de reprezentanți ai autorităților. Persoane gătite de gală, veniți „să fie văzuți”. Nu ca să asculte, nu ca să înțeleagă, ci ca să bifeze. Prin bizareria lui este de multe ori un spectacol paralel cu cel de pe scenă, iar uneori este chiar mai vizibil decât actul artistic în sine. Este o imagine care se repetă obsesiv și care dincolo de simbolistica alarmantă, devine deranjantă și chiar umilitoare.
Autoritățile și spectacolul prezenței: când forma golește fondul
Reprezentanții autorităților nu sunt publicul țintă, dar vor să fie în centrul atenției. Se prezintă adesea din obligație sau oportunism, dar ocupă aferați pozițiile de onoare din sală. De cele mai multe ori nu au citit programul, nu cunosc artiștii, nu sunt conectați la tematica evenimentului, și totuși sunt în față – literalmente și simbolic. Pentru poză, pentru PR, pentru bifă, pentru cine mai știe ce alt motiv.
De ce cred că este problematic acest fenomen? Pentru că mai degrabă este o demonstrație de putere și nu de respect. Pentru că transmite mesajul că banii publici vin cu pretenția de vizibilitate. Și probabil cel mai grav aspect este că îi face mai puțin vizibili exact pe cei care contează: artiștii, publicul, specialiștii.
Soluția este simplă: decența. Vrei să susții cultura? Perfect. Participă discret, cu interes real și lasă locul din față celor care înțeleg și susțin prin competență, nu prin funcție. Respectul față de cultură începe cu gesturi mici, dar sincere. Nu cu afișări forțate și reverențe goale.
Prezență fără participare
Majoritatea acestor figuri oficiale sunt acolo pentru că „se cade”, pentru că finanțarea acordată evenimentului le dă impresia că le aparține - evident cu excepția câtorva colegi din administrație care și-au validat competențele de însăși cariera lor culturală/artistică. Pesemne avem de a face cu o formă de colonizare simbolică a culturii: statul plătește, statul stă în față. Dar cultura nu e un eveniment corporatist, nu funcționează pe ierarhii de putere. Funcționează pe relevanță, autenticitate și legătură cu publicul. Mesajul e clar: „Noi am plătit, noi stăm în față.” Este o mentalitate de stăpân și nu de partener, este o formă de dominație simbolică care distruge tocmai ceea ce cultura are nevoie: libertate, respect și încredere în valoarea ei. Această prezență ostentativă produce disconfort. Publicul o simte, artiștii o simt, iar uneori, ea transformă evenimentul într-o formalitate. Emoția, conexiunea reală, sensul – toate se estompează în fața decorului oficial.
Absența reală a competenței
Ironia este că tocmai unii dintre acești reprezentanți sunt cei care gestionează fondurile publice pentru cultură. Așadar ar trebui să înțeleagă, să cunoască, să aprecieze fenomenul cultural în toate aspectele lui, în schimb aleg vizibilitatea în locul implicării. Asta alimentează cinismul și neîncrederea viscerală din sectorul cultural: banii vin de la cei care nu înțeleg și nu le pasă, dar vor respect și recunoștință. Nu... nu este vorba de excluderea autorităților de la evenimente culturale, din contră, este nevoie de prezența lor decentă, umană, interesată. O prezență care nu-și caută locul în primul rând, ci urmărește și servește sensul evenimentului, care nu vine cu fotograf și echipă de PR, ci cu deschidere, amabilitate și o minimă curiozitate. Este un semn de culturalitate civilizațională, ca cel care deține puterea să nu o afirme ostentativ ci să o exercite cu modestie și reale beneficii. Cultura nu are nevoie de gardieni vizibili, ci de parteneri competenți și discreți. Dacă vrem o relație sănătoasă între stat și cultură, trebuie să schimbăm atât paradigma politicilor specifice cât și simbolistica aferentă. Iar primul pas poate fi la fel de simplu ca un gest: cedarea locului din față celor care chiar știu de ce sunt acolo.
Dar pentru asta, trebuie mai întâi să recunoaștem un adevăr inconfortabil: în multe cazuri, lipsa de competență nu este un accident, ci o stare tolerată, chiar cultivată. Într-un sistem în care loialitatea politică cântărește mai mult decât priceperea, cultura devine doar un decor pentru ambițiile unora sau altora. Evenimentele se transformă într-un fundal pentru selfie-uri, în loc să fie spații de dialog și învățare. Este momentul să mutăm accentul de pe imagine pe substanță. Cultura nu este un instrument de campanie, ci un spațiu esențial pentru reflecție, memorie, creativitate, comunicare. Nu e doar „ceva frumos” cu care ne mândrim la bilanțuri, ci un sistem viu care are nevoie de grijă reală, de înțelegere și de timp pentru incubare.
Concluzia e clară: fără oameni competenți, cu vocație și responsabilitate, cultura rămâne la mila hazardului sau, mai grav, devine o mască pentru incompetență. Iar o societate care își tratează astfel cultura, își ignoră propriul viitor. Respectul real nu se cere. Se câștigă prin prezență autentică, prin susținere discretă, prin încrederea acordată celor care știu și pot. Adevărata reformă începe acolo unde vanitatea se oprește și începe înțelegerea. Așadar, poate cel mai mare semn de respect pe care autoritățile îl pot arăta culturii este să tacă mai des și să asculte mai mult. Să învețe, să sprijine și, uneori, pur și simplu, să facă un pas înapoi.
Cu toate că potrivit funcției mele publice mi se rezervă locul nominal în primul rând, prefer să stau în spate din considerentele etice prezentate în acest articol și din respectul admirativ/colegial pentru actul cultural... și apropos... din spate se vede și se aude mult mai bine.
-------
Attila Iuliu Weinberger este Vicepreședinte al ICR și are o activitate de peste 40 de ani în domeniul artistic, muzical și managerial cultural în Romania şi S.U.A. Consultanța artistică, consultanța de music business, organizarea de concerte/spectacole/turnee artistice, producția de emisiuni tv/radio, producțiile discografice și școală de chitară stau la baza experienței sale profesionale.
