[Book Feed] Ioan Mihalcea: Sunt destul de deschis în a încerca diferite genuri literare. E exact ca la mâncare, dacă nu guşti, nu ai de unde să ştii dacă îţi place sau nu

Voi ce credeți, românii citesc îndeajuns de mult sau suntem ultimii din Europa și la capitolul ăsta? Cu alte cuvinte, ar trebui să mergem pe mâna statisticilor care anunță manelizarea țării sau mai degrabă pe mâna booktube-erilor, care au contact real cu lectura și cititorii? Ioan Mihalcea, vlogger literar, e de părere că dacă îţi doreşti să citeşti o poţi face fără să cumperi cărţi în format fizic. Le poţi împrumuta de la bibliotecă, le poţi găsi în format ebook, poţi opta pentru varianta audio, toate forme valide de lectură. El spune că de când a început proiectul a descoperit comunităţi foarte mari de cititori, unul din grupurile de Facebook depăşind recent 50 de mii de membri.

Ioan spune că există mereu riscul să trăieşti mai mult pe internet decât în viaţa reală şi asta te poate afecta destul de grav dacă nu ştii să gestionezi situaţiile. Iar dacă se pierde din plăcerea de a face episoadele, se transmite imediat și pe sticlă. Până la urmă, suntem ceea ce citim, crede Ioan, iar ca să afli cărțile care l-au marcat pe el, te invităm la lectură până la capăt. Cu încredere maximă către literatură și scriitori contemporani, cu care poți interacționa acum mai ușor ca niciodată. Ce zici, dăm o carte?!

Istoria personală în capitole

Sunt Ioan Mihalcea, am 36 de ani şi mă consider un suflet care încă îşi caută drumul. De când eram foarte mic am avut o atracţie pentru latura asta umanistă, doar că, din păcate nu am avut pe nimeni inspirat prin preajmă care să mă îndemne nici pe mine, nici pe părinţii mei să aleg să merg din prima pe drumul acesta. Tata venea mereu cu exemplul personal, cum citea el la lumina becului de la stâlp în copilărie şi cât de importantă e cartea, dar asta mai mult ca să mă responsabilizeze să învăţ. El şi-a dorit mult să-i calc pe urme, adică să devin ofiţer în armată, însă viaţa m-a dus pe alte drumuri.

Am făcut un liceu cu profil mate-info, m-am străduit să-mi placă matematica, dar ei nu prea i-a plăcut de mine, aşa că limba şi literatura română împreună cu limba şi literatura engleză m-au primit cu braţele deschise. Mă puteam lăuda cu faptul că eram printre cei mai buni din clasă la aceste discipline. Apoi, când a venit timpul să merg la facultate, am ales Litere şi m-am tot ţinut de drumul acesta. Am făcut şi master şi doctorat. Următorul pas ar fi fost rămânerea în Universitate sau intrarea în învăţământul preuniversitar. Am fugit de amândouă pentru că nu eram pregătit pentru toată birocraţia din învăţământ şi am ales o experienţă în zona privată.

M-am angajat la o firmă mică din Iaşi, ca project manager pe zona de traduceri, unde am lucrat vreo 6 ani. Apoi am decis să-mi dau demisia, să învăţ şi să mă pregătesc pentru admiterea în învăţământ. Azi, iată că am terminat al doilea meu an şcolar, de această dată ca profesor.

Vlogul de literatură. Gândul iniţial

Ideea creării unui canal de booktube a apărut dintr-o joacă. Aveam pasiunea asta pentru lectură de foarte mult timp, iar cum o parte din colegii şi colegele la vechiul job erau la rândul lor abosolvenţi de Litere sau Filologie, obişnuiam să discutăm despre ce cărţi am mai citit, descoperit, mai împărtăşeam impresii de lectură şamd. Într-o zi, am întrebat-o pe una dintre colege dacă m-ar urmări pe YouTube în cazul în care mi-aş face un canal. I-a surâs ideea instant şi m-a încurajat s-o fac, chiar dacă eu lansasem ideea mai mult în glumă. Abia mai târziu am realizat că, de fapt, partea creativă din mine tânjea să facă asta pentru că aveam nevoie să ies din rutina de la muncă. În acelaşi timp, am crezut cu tărie că pot transmite mai departe plăcerea mea pentru lectură şi altora. Aşa că pe 19 martie 2022 am creat canalul, iar pe 20 martie am postat primul videoclip. A fost destul de cringe, dar trebuia să încep de undeva.

Cum schimbă internetul relaţia noastră cu lectura

Cred cu tărie că internetul nu doar facilitează accesul la lectură, ci ajută la crearea unor comunităţi de cititori, unele dintre ele chiar foarte mari. Lectura devine mai interesantă atunci când e împărtăşită şi cu alţii. Odată cu începerea acestui proiect am descoperit nu doar ce înseamnă booktubing, ci şi faptul că în România există o comunitate solidă de cititori, peste tot pe reţelele sociale. Trebuie doar să ai deschiderea să le cauţi şi să li te alături.

Peisajul literaturii pe net în 2026

Mi se pare că atât autorii români, cât şi editurile româneşti au înţeles cât de importantă e astăzi prezenţa în online. Se fac în continuare prezentări de carte cu prezenţă fizică, ceea ce e foarte util, mai ales că cititorii au ocazia de a se întâlni şi discuta cu autorii preferaţi sau, de ce nu, de a-i descoperi pe unii dintre ei, însă adevărata diseminare se face tot online. Îmi place că există oameni pasionaţi de lectură, care se adună în grupuri de Facebook şi discută despre cărţile pe care le citesc.

Îmi place că există cluburi de lectură online, îmi place aproape tot ce se întâmplă pe zona de booktubing, în special interacţiunea cu comunitatea. Ce nu-mi place e hate-ul gratuit, care, din păcate, e inevitabil. N-am o problemă cu faptul că nu-ţi place o carte pe care eu o consider foarte bună, câtă vreme vii cu argumente, dar când îţi verşi frustrările prin intermediul înjurăturilor în comentarii, deja e prea mult.

FOMO și cititul

Cât despre FOMO în ceea ce priveşte cititul online, nu ştiu ce să spun pentru că eu, unul, nu l-am experimentat. Nu sunt genul de cititor care să plece pe hype. De exemplu, în cazul meu pot trece şi doi-trei ani până să ajung să citesc o carte super-ultra-mega lăudată şi apreciată. În general, dacă ajung să citesc o carte de genul acesta fix atunci când apare înseamnă că acea carte are ceva care mă intrigă şi mă obligă cumva să o citesc fix în momentul acela.

Cum te-ai apucat de citit

Cum aminteam deja, am început să citesc la îndemnul tatălui meu, dar şi încurajat de învăţătoarea din clasele primare. De atunci am prins gustul. Am citit în gimnaziu şi liceu, dar mai mult forţat de programa de la şcoală şi de examenele naţionale. Cred că adevărata „foame” de literatură a venit atunci când am început facultatea şi de atunci nu m-am mai putut opri. Din momentul acela, literatura a devenit o parte importantă din viaţa mea.

Cum au evoluat obiceiurile tale de lectură

Treaba asta cu mult, puţin e relativă şi în acelaşi timp un pic lipsită de relevanţă. Pentru mine contează mai mult calitatea şi cu ce rămân, decât cantitatea. De obicei, încerc să citesc cu o carte mai mult decât în anul precedent. Uneori îmi iese, alteori nu. Dar nu pun niciun fel de presiune pe mine pentru că atunci dispare plăcerea şi totul se transformă în „durere”. :)) Cât despre organizarea lecturii, iarăşi, nu ţin să am o organizare strictă. Citesc ce-mi vine la mână, ce simt că am nevoie într-un moment sau altul. Citesc de obicei seara, uneori câte o oră, alteori mă lungesc şi târziu în noapte. Depinde de câte cărţi citesc în acelaşi timp şi de cât de tare mă prind.

Citeşti mai multe cărţi în acelaşi timp?

Acum sunt în punctul în care citesc şi câte 4-5 cărţi în acelaşi timp. Am descoperit relativ recent că nu mai primesc suficientă dopamină citind o singură carte. Am început să combin ficţiune cu non-ficţiune, uneori chiar şi cărţi de specialitate sau de popularizare a ştiinţei.

În general, încerc să dau şanse cărţilor pe care le încep şi mă străduiesc să le termin, dar am şi cărţi pe care fie le-am abandonat, fie le-am amânat pentru că mi-am dat seama că încă nu e timpul lor. În ceea ce priveşte cumpăratul de cărţi, da, cumpăr destul de multe. Nu foarte des, dar şi când dau comandă… Chiar recent a trebuit să mai achiziţionez un corp de bibliotecă ca să o pot aerisi pe cea existentă.

Unde şi cum se citeşte cel mai bine o carte

Eu cred că odată ce capeţi experienţă ajungi să citeşti bine o carte oriunde te-ai afla. Locul nu contează, câtă vreme nu sunt distras. Contextul ideal pentru mine este cât mai departe de telefon şi alte surse care pot distrage şi neapărat cu un creion aproape. Notiţele, observaţiile trecute pe marginea paginilor au devenit foarte importante pentru mine chiar şi când citesc ficţiune, pentru că mă ajută să-mi scriu materialul pentru viitoarele episoade.

Cum diferă selecţia pentru conţinutul online

Încerc să alternez şi să diversific mereu, însă cel mai important e să-mi placă ceea ce citesc. Când vine vorba de ficţiune încerc să alternez ficţiune românească contemporană cu universală, uneori şi clasică. Când nu am foarte mult timp să scriu sau să filmez, mai diversific cu episoade de tip book haul sau mai fac experimente, mai ales când se întâmplă să fie ocazii speciale, cum a fost, de exemplu, în perioada Halloween-ului. Sunt destul de deschis în a încerca diferite genuri literare. E exact ca la mâncare, dacă nu guşti, nu ai de unde să ştii dacă îţi place sau nu. Asta încerc să fac şi pe YouTube.

Cărţi pe care le-ai apreciat ca cititor, dar care nu funcţionează ca recomandare online

Da, cred că există şi astfel de cărţi. Spre exemplu, cărţile de specialitate nu prea funcţionează ca recomandare online. Să zicem că, pe lângă pasiunea lecturii în general, sunt foarte interesat de frazeologie. Evident că o carte de specialitate în acest domeniu nu va funcţiona ca recomandare online pentru că e foarte nişată. Nu zic, poate că din urmăritorii existenţi vor fi doi-trei care împărtăşesc aceeaşi pasiune, dar îi pierd pe ceilalţi.

Presiunea online-ului

Am momente când simt presiune, nu neapărat generată de algoritm, ci de faptul că oamenii care mă urmăresc aşteaptă conţinut de la mine. Mă simt dator, uneori chiar vinovat când iau pauze mai lungi de la postat episoade. Ideea e că aceste pauze fie sunt forţate de programul încărcat, fie sunt extrem de necesare pentru sănătatea mintală. Există mereu riscul să trăieşti mai mult pe internet decât în viaţa reală şi asta te poate afecta destul de grav dacă nu ştii să gestionezi situaţiile. În plus, atunci când alunec prea tare în online simt că se pierde şi din plăcerea cu care fac episoadele şi nu îmi doresc asta, pentru că lucrul acesta se transmite şi pe „sticlă” şi oamenii simt.

Ce subiecte legate de lectură sunt discutate prea puţin

Mi se pare că în online se merge foarte mult pe „ce citesc”, „cât citesc” şi mai puţin pe „cum citesc” sau „de ce citesc ceea ce citesc”. E foarte ok că există topuri, că se fac fel de fel de provocări, liste cu ce urmează să citească fiecare, dar mi-ar plăcea să se meargă şi mai adânc şi să ne folosim mai mult spiritul critic atunci când vorbim despre o carte pe care am citit-o. Cu atât mai mult cu cât eu cred că sunt foarte multe lucruri de învăţat din ceea ce citim. Mi-aş dori să vorbim mai mult despre: cu ce am rămas după ce am citit o carte, decât despre ce e acea carte sau cât de mult am citit într-o lună sau într-un an.

Cât despre interacţiunea cu comunitatea, în mare parte oamenii lasă comentarii dacă au citit cărţile pe care le prezint sau dacă i-a prins prezentarea şi îşi doresc să le citească. Cărţile mai grele generează discuţii interesante. Spre exemplu, nu demult, am vorbit pe canal despre „O viaţă măruntă” a Hanyei Yanaghihara, care a suscitat discuţii interesante în comentarii, legate atât de dimensiunea romanului, cât şi de tema şi emoţiile stârnite în urma lecturii. Există şi episoade care au avut un „revival” la un moment dat şi au generat discuţii. Făcusem acum ceva timp un episod despre piesa „Rinocerii” a lui Eugene Ionesco, care a trecut pe sub radar, să zic aşa, şi care a reintrat în atenţia publicului odată cu lansarea piesei „Când rinocerii” a trupei Taxi. Cei care nu ştiau despre ce e metafora, au cerut ajutorul Google şi au dat peste videoclipul meu. Au putut afla astfel că în spatele epidemiei de rinocerită există un eveniment real: experienţa scriitorului Denis de Rougemont, cu care Ionesco făcea schimb de idei, şi care îi povesteşte ce a trăit în 1938, pe când era la Nurnberg, în momentul unei manifestaţii naziste.

Care sunt autorii tăi preferaţi

Sunt mulţi autori care îmi plac. Câteva nume care îmi vin acum în minte sunt: Steinbeck, Marquez, Murakami, Huxley, Rushdie, Asturias, Marin Preda, Vasile Voiculescu, Ion D. Sîrbu (pe zona de ficţiune), Eckhart Tolle, Joe Dispenza pe zona de non-ficţiune. Dacă ar fi să adaug în listă şi ceva autori români contemporani, aş zice: Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie, Florin Iaru, Cosmin Perţa, Marius-Albert Neguţ, Cristina Chira, Cezar Amariei, Iulia Gherasim şi lista poate continua.

Cred că fiecare carte citită şi-a pus amprenta asupra a ceea ce sunt în prezent. Clişeul acela cu „suntem suma oamenilor pe care îi întâlnim” se poate adapta şi în privinţa lecturii. Ajungem să fim ceea ce citim. Aş putea să menţionez, totuşi, două cărţi care mi-au schimbat perspectiva asupra a ceea ce sunt şi m-au ajutat să evoluez: „Mindset” de Carol Dweck şi „Supranatural” de Joe Dispenza. Cartea lui Carol Dweck m-a ajutat să-mi dau seama cam cât de rigid eram şi să conştientizez că mentalitatea chiar poate fi schimbată, iar lucrarea lui Dispenza m-a introdus în lumea fascinantă a creierului şi mi-a deschis şi mai mult mintea.

Ce cărţi nu ai reuşit să termini

Dintre cele mai cunoscute, romanul „Idiotul” al lui Dostoievski, l-am început acum mai bine de 10 ani, dar cu siguranţă n-a fost timpul lui atunci. E o carte pe care îmi doresc s-o citesc cât mai curând. Cred că am mai prins ceva experienţă şi de data asta o să o dau gata. Dintre cele mai recente, „Gândirea mileniului trei” de Saul Perlmutter, John Campbell şi Robert MacCoun.

Cea mai virală carte în 2026

Cum aminteam deja, nu prea sunt cu hype-ul şi nici nu urmăresc trendurile. Există totuşi o carte pe care am văzut-o menţionată peste tot prin online şi la care poate voi ajunge şi eu la un moment dat: „Alchemised” de SenLinYu, o poveste dark fantasy care a ajuns locul 1 în topul bestseller-urilor New York Times, cu peste 100 000 de ratinguri pe Goodreads. La cum mă ştiu, e genul de carte pe care e posibil să o citesc şi eu peste vreo doi-trei ani! :))

Cartea care te-a surprins cel mai mult în 2026. Sau cea care te-a frustrat

Revelaţia anului 2026 în materie de literatură română contemporană este romanul de debut al lui Cezar Amariei, „Zilele noastre mărunte” (la care eu abia acum am ajuns :)) ). E savuros, îl recomand tuturor. Tot anul acesta l-am descoperit pe Vladimir Sorokin, prin romanul „Gheaţa”, care mi-a dat universul peste cap. Am şi o carte care m-a frustrat, ceea ce nu mi se întâmplă des. Romanul lui Maggie O'Farrell, „Hamnet”, care nu oferă ceea ce promite, cel puţin prin titlu. M-am consolat cu faptul că ecranizarea are tot ce-i lipseşte cărţii. Prin urmare, dacă vă bate gândul să citiţi cartea, e musai să vedeţi apoi şi filmul.

Ce ai descoperit despre literatură şi oameni

Am descoperit că există mulţi oameni pasionaţi de lectură în România, doar că nu sunt foarte vizibili. Îi descoperi doar dacă intri în lumea lor. Am descoperit că avem literatură română contemporană foarte bună. Trebuie doar să avem suficientă deschidere s-o încercăm. Online-ul ne oferă posibilitatea extraordinară de a interacţiona cu autorii contemporani şi de a discuta pe marginea cărţilor lor. Eu, cel puţin, am reuşit să descopăr nu doar nişte autori foarte buni, ci şi nişte oameni foarte faini. De asemenea, după ce am dat drumul la proiect am descoperit cât de mult îmi place să scriu despre ceea ce citesc şi cât de mult îmi place partea de editare video. Mi-ar plăcea ca la un moment dat proiectul acesta să devină suficient de mare încât să-mi dea posibilitatea să-mi câştig existenţa doar din asta.

Cine este publicul tău

Cei care mă urmăresc sunt în mare parte de vârsta mea, deşi recunosc că mi-aş dori să ajung şi la publicul mai tânăr. Datele furnizate de YouTube zic că publicul care mă urmăreşte constant se situează între 25 şi 65 de ani, cu o mare pondere pe intervalul de vârstă 35-44. Prin urmare, n-aş putea să mă laud că publicul meu e „bookstagram generation”, ci mai degrabă un public de cititori maturi, pasionaţi, cu propria bibliotecă deja formată, care poposesc pe canal nu neapărat să afle ce e cu o carte sau alta, ci mai degrabă să-şi împărtăşească propria experienţă de lectură, ceea ce nu poate decât să mă bucure. Am observat că o parte semnificativă vine şi din diaspora, oameni care îşi doresc să nu piardă legătura cu literatura română/ cititul în limba română. 

Subsolul meu e ca un fel de sufragerie în care se întâlnesc prieteni vechi, un spaţiu de conversaţie civilizată între cititori maturi. Există şi un nucleu de fani recurenţi (în general sunt oameni care-mi sunt foarte apropiaţi şi în viaţa reală şi care susţin proiectul), dezacorduri rare, dar de calitate, şi o cantitate neobişnuit de mare de recunoştinţă reală, pe care mi-o doresc peste tot în online-ul românesc. E o anomalie pozitivă faţă de cum funcţionează de obicei comentariile pe YouTube. Au existat cazuri de înjurături şi comentarii foarte urâte fără niciun fel de legătură cu specificul episoadelor, generate de frustrări personale, pe care evident le-am şters, pentru că, nu-i aşa, în sufragerie trebuie menţinută curăţenia.

Lectura și followerii

Publicul care mă urmăreşte citeşte ce-şi doreşte. Eu mă bucur de momentele în care ne intersectăm şi reuşim să ne influenţăm reciproc în materie de lectură. Spre deosebire de mine, care sunt un pic mai conservator, cei care mă urmăresc alternează lectura cărţilor fizice cu ebooks şi chiar audiobooks. Din acest punct de vedere, ei câştigă la capitolul cantitate şi cred că reuşesc să-şi valorifice timpul mult mai bine decât o fac eu. Un obicei pe care chiar l-am remarcat în comentarii se leagă de faptul că unii urmăritori preferă o lectură mai lentă, cu mai multă răbdare. Aceştia sunt cititori care acumulează, revin, combină suporturi şi acceptă să lase o carte „pentru când îi vine timpul", în loc să o termine cu forţa.

Cele mai mari mituri vizavi de cititori în 2026

Mă deranjează generalizarea. Se tot rostogoleşte pe la TV ideea că în România oamenii nu mai citesc. E drept că poate nu citesc cât ar trebui sau că ar putea exista mai mulţi oameni care să-şi formeze acest obicei, însă de multe ori când se fac statistici se amestecă lucrurile. Se crede că numărul slab de achiziţie de carte este echivalent cu faptul că oamenii nu citesc. Sunt de părere că dacă îţi doreşti să citeşti o poţi face fără să cumperi cărţi în format fizic. Le poţi împrumuta de la bibliotecă, le poţi găsi în format ebook, poţi opta pentru varianta audio. Toate sunt forme valide de lectură. De când am început proiectul am descoperit comunităţi foarte mari de cititori. Chiar sunt membru pe un grup de Facebook care a depăşit recent 50 de mii de membri. Hai să ne imaginăm Stadionul Arena Naţională plin de oameni care citesc. O fi mult, o fi puţin?!

Cultura listelor de tip "50 de cărţi pe an"

Nu sunt mare fan şi nu le practic. O singură dată am făcut conţinut de tipul acesta, un episod de tip tag (Mid-year book tag) în care am împărtăşit cu comunitatea câte cărţi reuşisem să citesc până la mijlocul anului. Am făcut acel episod şi pentru că era perioada în care mă pregăteam pentru admiterea în învăţământul preuniversitar şi reuşisem să recitesc mai toate cărţile din literatura română clasică pe care cu toţii le-am avut de citit în liceu. În rest, nu mă prea preocupă tipul acesta de conţinut. Chiar şi aşa, nu am nicio problemă cu cei care practică astfel de provocări, se ghidează după astfel de liste. Mi se pare că sunt într-o oarecare măsură utile întrucât pot crea o disciplină şi pot încuraja comunitatea să urmeze exemplul. La mine nu prea funcţionează pentru că îmi place să experimentez mult şi să citesc tot felul de ciudăţenii.

Literatura română contemporană: ce titlu de vlog i-ai da?

Cred că un titlu bun ar fi: „Literatura română are puls”. Spun asta pentru că există ideea că scriitorul e asociat cu o poză într-un manual, o figură într-un tablou, ceva vechi, ponosit, mort de multă vreme şi care e recunoscut doar dacă a intrat în canonul literar. Dimpotrivă, există foarte mulţi scriitori contemporani vii (pun intended), cu care putem sta de vorbă, atât fizic, cât şi online (cel puţin cu unii dintre ei). Trebuie doar să fim deschişi să-i descoperim. Ştiu sigur că oricine scrie se bucură că e citit. Puntea e una singură: cartea.

Ce ai citit până acum din aceasta zonă

Îmi place foarte mult să citesc proză scurtă, dar asta şi pentru că îmi doresc să scriu astfel de proză şi atunci o citesc nu doar de plăcere, ci şi cu scop didactic. Am citit toate volumele din Antologia „Kiwi”, editată de Marius Chivu, câteva numere din revista „Iocan” (recent am reuşit să întregesc colecţia), Antologia „Cicada”. Îmi plac foarte mult cărţile din colecţia „Biografii romanţate” a celor de la Polirom, am citit biografiile lui Caragiale, Steinhardt, Enescu, Brâncuşi, Cioran, Marin Preda, iar celelalte mă aşteaptă cuminţi în bibliotecă. Romanul „Theodoros” al lui Cărtărescu mi-a plăcut foarte mult, romanele lui Cosmin Perţa m-au fascinat („Dispariţia”, „Ca să nu se aleagă praful de toate”, „Un loc îndepărtat, numai al lor”). Prozele Cristinei Chira şi ale Iuliei Gherasim m-au surprins şi mi se pare că au adus cu un suflu proaspăt şi binevenit în literatura română contemporană.

„Cerberus”, romanul lui Marius Albert Neguţ mi s-a părut un thriller foarte bun, cum o poveste excelentă mi s-a părut şi „Silex”-ul lui George Cornilă. Iulian Tănase îmi place iar foarte mult cum scrie. Am devorat „Teoria fricii” şi m-am amuzat copios în acelaşi timp. De asemenea, mi-am făcut un obicei din a citi cărţile câştigătorilor concursului de debut al editurii Polirom, ultimele două lecturate fiind „Chiorpangiu” a lui Florin Duţu şi „Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă”, romanul lui Alex Olteanu. Andrei Crăciun, Marian Coman, Remus Boldea, Cezar Amariei, Robert Cos sunt alte nume de scriitori contemporani a căror proză am încercat-o şi mi-a plăcut. Lista rămâne în continuare deschisă. Timp şi sănătate să fie.

Ce carte ai recomanda cuiva care spune că nu mai are răbdare să citească

Sunt un tip foarte răbdător, aşa că întrebarea această mă pune un pic în dificultate. Cuiva care nu mai are răbdare să citească i-aş recomanda în primul rând o pauză de la citit. Cred că o pauză poate ajuta la recăpătarea răbdării şi a poftei. Iar dacă ar fi să recomand o carte, aş zice să încerce ceva subţire, o poveste scurtă, dar profundă, care să te prindă. O cărticică precum „Oscar şi Tanti Roz” de Eric-Emmanuel Schmitt sau, de ce nu, un volum de proză scurtă sau chiar microproză: „Pălăria albastră şi alte povestiri” de Andrei Crăciun sau „Imperiul pisicilor” de Alex Tocilescu.