Ca în fiecare an, am fost la TIFF și ca spectator, dar și ca om care lucrează zi de zi cu imaginea, din rolul de audiovisual producer la agenția de comunicare integrată pastel. Doar că anul acesta am ajuns la Cluj cu o mică îngrijorare. Mă așteptam să simt mai multă oboseală în industrie. Poate frustrare, poate dezamăgire, mai ales în contextul discuțiilor despre finanțarea cinematografiei, despre cultură în general și despre instabilitatea economică pe care o simțim cu toții.
Dar nu a fost deloc așa.
Am stat de vorbă cu oameni cu care mă reîntâlnesc mereu cu drag: producători, regizori, directori de imagine, actori, oameni din industrie cu care lucrez și pe proiectele video ale agenției pastel. Și, dincolo de discuțiile realiste, care nu au lipsit, am simțit foarte multă energie. Pasiune. Dorință de a spune povești. Poftă de a crea. Reziliență. Și o formă de speranță foarte sănătoasă, din aceea care nu neagă problemele, dar nici nu se lasă blocată de ele.
În cei aproape 20 de ani de viață profesională, am rămas aproape de cinematografia românească și internațională pentru că am avut șansa să lucrez cu producători, regizori și directori de imagine foarte buni, mulți dintre ei premiați internațional. Pentru mine, festivalurile de film nu sunt doar o pauză culturală sau o ocazie de văzut filme. Sunt și un exercițiu profesional. Mă ajută să-mi țin ochiul antrenat și să nu uit standardul cu care am pornit la drum.
Nu e vorba de rigiditate. Am prins destule schimbări în industrie, de la peliculă la digital, de la digital la AI, și cred că adaptarea face parte din meserie. Dar cred la fel de tare că rezultatul final are o responsabilitate mai mare decât aceea de a vinde un produs, un serviciu sau o idee. Imaginea, sunetul, ritmul, castingul, lumina, montajul, toate contează. Pot să transmită emoție, să creeze o stare, să schimbe o percepție sau chiar un comportament.
Cred foarte mult în lucrurile bine făcute. În calitate. În frumos, în toate formele lui. Și încerc să duc acest standard și în proiectele video pe care le lucrăm la pastel, împreună cu clienții noștri. Nu e mereu simplu. Bugetele sunt mai atente, timpul e mai scurt, presiunea e mai mare, iar conținutul pare să fie acceptat aproape în orice formă. Dar, până la urmă, calitatea costă bani. Indiferent despre ce industrie vorbim. Iar lipsa calității costă și ea, doar că uneori se vede mai târziu.
De aceea apreciez foarte mult felul în care lucrăm intern, între creație, client service și producție video. Încercăm să fim împreună încă din faza de idee, nu abia când trebuie „executat” ceva. Pentru că, în producție, multe lucruri se câștigă sau se pierd înainte să ajungi efectiv pe set. Dacă ideea nu e gândită realist, dacă nu știm ce putem produce bine, dacă nu avem un plan coerent, ajungi să peticești pe parcurs. Și asta se vede.
Nu cred că putem merge la nesfârșit pe ideea „lasă că merge și așa”. Sau „nu se observă”. Se observă. Poate nu întotdeauna conștient, poate nu în termeni tehnici, dar publicul simte când un lucru e făcut cu grijă și când e doar bifat.
Iar TIFF mi-a reamintit asta foarte clar.
Fie că vorbim despre TIFF sau despre orice alt festival de film, cred că e important să căutăm cât mai des experiența cinematografului. Da, în România nu mai avem atât de multe cinematografe de artă, dar încă există contexte și spații în care poți trăi un film împreună cu alți oameni. Să râzi, să oftezi, să te emoționezi în același timp cu o sală întreagă. Să rămâi până la finalul genericului. Să asculți o discuție cu echipa filmului sau să vorbești cu oamenii din jur despre ce tocmai ați văzut.
Pentru mine, asta este o formă de educație. Vizuală, emoțională, estetică. O educație pe care încerc să mi-o ofer constant.
Văd multe filme. Pe unele le întâlnesc încă din faza de scenariu, apoi le urmăresc în diferite etape de producție, până la premieră. Și mă fascinează de fiecare dată cât de mult insistă oamenii de film pe detalii. Pe nuanțe. Pe tăceri. Pe lumină. Pe ritm. Pe un gest mic, care poate schimba o scenă întreagă. E ceva ce încerc să aduc și în campaniile video pe care le lucrăm în agenție.
Nu cred în „lasă că nu se observă”. Cred mai degrabă în „trebuie să îmi placă în primul rând mie”. Nu din orgoliu, ci pentru că am încredere în experiența mea, în echipa mea și în instinctul pe care ți-l formezi după ani de lucru cu imaginea.
Sigur, în advertising provocarea este alta. De multe ori ai 20 de secunde să construiești o poveste, să transmiți o emoție, să clarifici un mesaj și să creezi un comportament. E mai greu, dar tocmai de aceea cred că imaginea și sunetul trebuie tratate cu și mai mult respect. Un film de campanie nu ar trebui privit ca o simplă execuție, ci ca o producție în care fiecare alegere contează.
După câteva zile de TIFF, cu filme, întâlniri și discuții lungi cu regizori, actori, producători români și străini, am plecat cu o idee și mai clară: problema nu este că avem prea mult content în jurul nostru. Problema este forma în care alegem să-l facem. Sau, mai bine zis, soluția pe care alegem să o construim.
De aceea cred că ar trebui să ne dorim, cu toții, să facem lucrurile mai bine decât data trecută. Să nu confundăm viteza cu eficiența. Să nu confundăm execuția cu producția. Să nu fentăm etapele de care are nevoie un film bun, mai ales atunci când ne dorim ca rezultatul să stea în picioare și după ce a trecut deadline-ul.
Pentru că rezultatul vorbește de la sine. Iar atunci când nu avem noi o cultură vizuală suficient de bogată, cred că e important să avem încredere în oamenii care sunt pregătiți pentru asta: oameni de creație, regizori, producători, directori de imagine, editori, sound designeri, toată echipa care știe cum se transformă o idee într-o poveste coerentă și bine făcută.
Cred mult în colaborarea dintre client și echipa de lucru. Cele mai bune rezultate apar când există dialog, încredere și implicare reală de ambele părți. Dar colaborarea nu ar trebui să devină micro-management, iar expertiza nu ar trebui înlocuită cu control la fiecare pas.
Am plecat de la TIFF cu speranța că publicul va ajunge tot mai repede la o saturație față de amatorism și că va alege să-și ofere timpul lucrurilor care merită. Iar pentru noi, cei care lucrăm cu imaginea, asta ar trebui să fie o responsabilitate, nu doar o ambiție.
TIFF mi-a reamintit, încă o dată, că imaginea are nevoie de timp, de grijă și de oameni care cred în ea. Iar când toate astea se întâlnesc, se simte.
_______________
Diana Gordon , Head of AV production @ pastel
