Lucia Mărneanu este artistă multidisciplinară, stabilită în Cluj, absolventă de grafică și actorie la Cluj. Este ceea ce s-ar putea numi ”freelancer artist”, deși nu-i place foarte mult termenul ăsta, poate din cauză că sună prea ademenitor & fancy. A lucrat mult cu ONG-uri culturale pentru proiecte colective, dar în ultimii 4 ani a început tot mai mult să lucreze individual, din dorința de a-și înțelege vocea. Lucia a jonglat cu scris, desen, ilustrație de carte, afișe, instalații, actorie, performance, scenografie, film pe alocuri, teatru radiofonic, pictură murală și se luptă cu propria curiozitate față de diferitele arte.
"Cel puțin în cercurile astea mai alternative în care mă învârt eu, cred că un ghid de supraviețuire al artistului/ artistei începe cu avertismentul că munca se întâmplă într-un context de gig economy: e flexibilă, e short-term și implică freelancing", spune Lucia.
Printre proiectele personale recente se numără ”Copilul tuturor” și ”Kill Your Darlings” – două one woman show-uri scrise, interpretate și regizate de ea. Dacă ar fi să se poziționeze într-un fel prin arta ei, lucrările ei așa-zis politice sunt de stânga. Își trage inspirația pentru a merge înainte dintr-un simț tot mai acut al vârstei pe care o are. Povestea ei, încă “in progress”, mai jos.
Primele experiențe artistice
Nu știu exact care e începutul: când am început să desenez, când am intrat la arte, când am avut primul show personal de teatru, nu știu. O să aleg mai bine un exemplu la care țin: când eram mică, cotrobăiam prin sertare și debarale și găseam obiecte sau haine care aveau ”ceva”. Și mă costumam cu ele: voiam să fiu țăran, atunci găseam o bâtă și o cușmă și-mi luam un mers apăsat. Voiam să fiu o doamnă impunătoare, găseam o pălărie de blană și mă făceam că fumez elegant. Voiam să fiu un șofer șmecher, găseam niște ochelari negri de soare, îmi puneam șapca invers și pozam lâng-o mașină... era greu să dai peste altceva decât Dacii.
Aveam un singur vecin care avea un Ford și mă duceam și pozam acolo. La propriu, adică tata îmi făcea poze pe capotă. Fără să știu, făceam un fel de teatru. Mai mult decât în desenele pe care le făceam cu maximă concentrare și în singurătate de când mă știu, în joaca asta de-a oamenii mă simțeam foarte bine fiind altcineva. I was funny, făcea sens și pentru alții care mă priveau. Era un fel foarte la îndemână de-a mă conecta cu mine și ceilalți.
Perspectiva asupra rolului de-a lungul vremii
Cred că schimbarea cea mai mare a avut loc imediat după terminarea facultăților. Am făcut două, pe rând: grafica, apoi actoria. Cam pe la finalul actoriei, începeau protestele pentru Roșia Montană, la care am participat și eu... am desenat bannere etc. Ăla cred că a fost un moment în care ideea de civism, de cauză politică a început să mă atragă foarte tare. Nu aveam nici perspective sau ambiții foarte mari să mă angajez la stat, așa că m-am orientat spre teatrul independent, unde practica artistică era în general mult mai asumată social și politic, mai riscantă.
Deci am început să mă poziționez cumva în lumea concretă în care trăiesc, dincolo de a cunoaște foarte bine o tehnică artistică sau alta. Sunt și alte evenimente sau proiecte care m-au facut să gândesc și să regândesc arta, eu nu fac strict artă angajată, parcursul e lung și complex, cu descurajări, cu lansări bruște și spectaculoase, cu pauze... nu știu cum l-aș putea esențializa aici.
Dar ca un arc în timp, dacă ar fi să vorbesc despre ultima mare schimbare legată de cum mă percep ca artistă, aș vorbi despre ideea de privilegiu. Mare parte din motivul pentru care eu pot să fac artă, dincolo de insistența mea, e pentru că nu trebuie să plătesc chirie. Stau într-un apartament primit de la ai mei. Mi-ar fi foarte greu altfel. Iar profesia, per se, e cât se poate de mișto. Cei mai mulți oameni au job-uri alienante, se chinuie să trăiască pur și simplu. Mie jobul meu îmi aduce foarte mult sens, am marele lux de a chestiona și filtra constant realitatea în care trăiesc și fac asta jucându-mă.
Un artist interdisciplinar în 2026
Hm... eu cred că sunt mai degrabă o artistă multidisciplinară, decât interdisciplinară. Adică fac multe lucrușoare separate ca mediu, de la postcarduri, la artă video, obiecte, am încercat și scenografia, am jucat, am performat, m-am auto-regizat etc. Dar în general mă cam chinui să combin desenul cu arta performativă - cele două mari direcții ale mele... n-am stat niciodată să cercetez exact cum ar putea fuziona profund și organic. Am avut din când în când proiecte vizuale care cumva au virat spre performativ, dar fără să-mi zic programat ”o să cercetez cum se combină cutare cu cutare”.
De exemplu, am avut recent o expoziție personală la Reactor de creație și experiment, un spațiu cultural independent din Cluj. Se numea ”Salutări din România”, toate desenele erau despre locul ăsta, într-o notă foarte ironică... nu știu, orice-ți poți imagina de la statuile din Cluj caricaturizate - pentru că nu există nicio personalitate feminină în peisajul statuar din Cluj, la un smurf albastru sub care scrie ”un dac adevărat”, la un clop cu panglică în culorile steagului lgbtq în loc de tricolor, la o pancartă de protest pe care scrie ”#credință în știință”, un bătător de covoare rezemat de o bară pe care stă un covor tricolor etc. După ce s-a încheiat expoziția, am dus toate lucrările și le-am vândut la piața de vechituri în Cluj.
Am făcut event pentru asta pe facebook, am pus story-uri, am invitat lumea, am scris text curatorial, tot. Voiam să văd ce se întâmplă cu o expoziție odată ce-o scoți din spațiul safe al unei galerii, adică din bulă, și o arăți unui public care nu consumă (tipul ăsta de) artă de-obicei. Gestul meu a devenit deci performativ, în sensul în care nu mai erau importante obiectele expoziției în sine, ci reacția publicului din piață la ele. A fost juicy. S-a strigat ”Artă aveeeem, artăăăă, 20 de lei bucataaaa!”. Am filmat tot și ar trebui să scot un foarte scurt documentar într-un viitor apropiat. Deci așa merg lucrurile, dintr-o disciplină în alta, cumva.
Cum începe un ghid de supraviețuire al unui creativ în prezent
Cel puțin în cercurile astea mai alternative în care mă învârt eu, cred că un ghid de supraviețuire al artistului/ artistei începe cu avertismentul că munca se întâmplă într-un context de gig economy: e flexibilă, e short-term și implică freelancing. Lucrezi pe proiecte punctuale, câteodată intens timp de 2 luni, câteodată deloc altele 2 sau 3 , sau chiar mai mult. Și-n funcție de asta ai sau n-ai bani în anumite perioade.
Trebuie cumva să te adaptezi și să înveți să faci câte un pic din fiecare, dincolo de practica artistică. Mai scrii un proiect ca să obții o finanțare, ești cu ochii-n 4 la oportunități de rezidențe, te promovezi singur pe social media, mai speli podeaua galeriei sau teatrului etc., mai bați un cui, mai vorbești cu lumea ca să întreții niște rețele profesionale, vezi tu. Basically trebuie să fii conștient/ă că e mult imprevizibil la mijloc, de multe ori multă auto-exploatare și multă precaritate. Deci cred că dacă chiar vrei să faci chestia asta a la long și să și rămâi cumva consecvent cu practica ta artistică, adică să nu te pierzi mulându-te mereu pe atâtea și atâtea contexte de lucru, ai nevoie de o plasă de siguranță, o bază. Nu știu, ai nevoie de o moștenire. Sună ca o glumă, dar din păcate nu e.
Statutul de artist freelancer
Nu știu de ce nu-mi place termenul ăsta de freelancer. Poate pentru că sună cumva fancy sau prea ademenitor, nu știu... pare că ești free, dar nu ești de fapt, depinzi și faci multă muncă invizibilă neremunerată. La fel ca povestea cu artistul independent. Se tot întreabă lumea ”independent de ce”? Că de multe ori, ca să obții un proiect, îți adaptezi arta ca să răspunzi unor criterii foarte specifice de finanțare. Și finanțarea vine și de la stat câteodată, deci independent de stat nu ești etc. Nu știu ce cuvânt ar putea acoperi exact realitatea mea economică. Libertatea e mai mult un deziderat, un proces, o căutare, decât un fapt în sine. Aspir permanent la autonomie... eu m-aș autodenumi ”artistă in progress”, ca work in progress, nu știu, dacă chiar ar trebui să-mi dau o definiție.
Proiectele artistice importante
În ordine invers cronologică, ultimul meu one-woman show, ”Kill your Darlings” (2026). Fiindcă în el m-am apropiat cel mai mult de ce fel de artistă vreau să fiu, mă simt literally mai împlinită cu el și-a fost și un proces de lucru foarte distractiv. Apoi ”Miracolul de la Cluj” (2017, regia David Schwartz) în care am jucat. E un spectacol de teatru documentar despre schema piramidală Caritas din anii ’90, ale cărei efecte se resimt și azi la nivelul pieței imobiliare din Cluj.
A fost mindblowing să înțeleg, prin lupa fenomenului ăsta micro, cum funcționează încă politica românească, macro... și capitalismul, în general. Partea mișto e că spectacolul s-a transformat apoi într-un proiect expozițional. La invitația Reactorului - care a produs spectacolul - am conceput 40 de desene și texte explicative care să rezume fenomenul Caritas. Din nou a fost un proces foarte satisfăcător, intelectual. Iar ultimul e ”Parallel” (2013, regia Sinkó Ferenc, Leta Popescu), un spectacol de teatru performativ în care am jucat imediat după facultate, produs de GroundFloor Group și comisionat de Temps d’Images.
Spectacolul care și-a pus amprenta definitiv pe ceea ce ești acum
Da, e clar ”Parallel”. Era despre mine și partenera mea de joc, Kata Bodoki-Halmen și cum ne negociem identitățile queer într-un spațiu profund conservator, cum e cel românesc. Sună de-a dreptul militant, dar nu ăsta era resortul principal... era o nevoie profundă de a vorbi despre o anumită inadecvare, era subtil, era poetic, era existențial, era funny... foarte mult despre corp, despre prezență. Și să-ți asumi orientarea public în 2013 era ceva foarte curajos.
Mi-a deschis mintea vizavi de puterea politică a autobiografiei, de performativitate... și mi-a deschis și niște porți foarte concrete, profesional vorbind: a fost premiat de Uniter, a călătorit printr-o grămadă de festivaluri în România și Europa, l-am băgat în portofoliul cu care am aplicat la masterul de theatre making din Amsterdam... cred c-a cântărit mult când am intrat acolo. Și în general, spectacolul ăsta m-a pus pe niște șine foarte clare, am înțeles destul de repede că dacă vreau să mai fac chestii similare, pot s-o fac mai ales în teatrul independent. Așa că de-atunci m-am poziționat acolo. Parcursul meu ar fi arătat cu totul altfel dacă nu era spectacolul ăsta.
Militantism și teme recurente
Eu mă duc uneori și în zone pur estetice sau pur formale sau caut și chestii mai light. Nu fac doar artă angajată. Iar când o fac, deși e într-adevăr preponderentă în practica mea, nu știu dacă ce fac eu se cheamă militantism. Cred că sunt forme artistice infinit mai asumate și radicale de a afecta societatea decât cele pe care le practic eu... mai degrabă cercetez niște evenimente trecute care sunt relevante pentru prezent, sau comentez pe marginea realității politice actuale, nu intervin direct în ea.
Dar da, ca poziționare, lucrările mele așa-zis politice sunt de stânga, simplu spus. Din punctul ăsta de vedere, orice intră în malaxorul ăsta (de la gentrificare, la misoginie, la criza climatică) e o potențială temă de lucru. Nu știu. Critica zice că orice artă e politică de fapt, chiar dacă nu se prezintă ca atare, gen un tablou cu flori e politic prin însuși refuzul de a fi și a participa politic. Nu prea am cum să neg asta, la fel cum tăcerea vizavi de o nedreptate e o formă de complicitate.
La ce întrebare te întorci mereu în munca ta
Mă-ntreb des dacă face sens și pentru privitori. Simt o nevoie foarte mare, în orice mediu aș lucra, să ajung la public. Cred foarte tare în laboratoare interne și în procese de lucru, le discut des cu colegii/ colegele mele fiindcă mă ajută foarte mult, dar eu nu țin neapărat să le împărtășesc ca atare publicului decât dacă ar putea fi într-un fel sau altul meaningful pentru el. Altfel, nu-mi place arta prea criptică, mi se pare elitistă, un lux, o aroganță. Poate sunt prea dintr-o bucată în sensul ăsta și-mi lipsește sofisticarea, dar mă gândesc des la o lucrare ca la un banc. Oricât de lung ar fi, oricâte twisturi narative ar avea sau oricât de sec ar fi, importantă e poanta din final.
Lumea artei de la noi în 2026
Nu știu s-o esențializez, pentru că e foarte complexă și adevărul e că e destul de misterioasă pentru mine, nu prea mă pricep să-i descifrez mecanismele, nu-mi dau seama exact cum funcționează pentru că nu cred că sunt realmente integrată în ea... Dar pot să zic că cultura în general în România e pe butuci. Bugetul dedicat culturii acum reprezintă puțin peste 0,07% din PIB. Asta aș schimba în primul rând.
Inspirația pentru a merge înainte
Îmi trag inspirația pentru a merge înainte dintr-un simț tot mai acut al vârstei pe care o am. Am pierdut foarte mult timp ruminând și așteptând să se aranjeze astrele în așa fel încât să pot concepe ceva cu adevărat oau... E o capcană. Lucrurile se fac mai degrabă din mers, dintr-un fel de-a ști să fiu într-un proces creativ perpetuu, cu o deschidere spre joacă, spre experiment, spre trial & error. Timpul trece foarte repede, lumea merge așa cum merge și e foarte posibil ca din cauza situației politice actuale și imediat viitoare, unele proiecte artistice pur și simplu să nu mai poată avea loc. Așa că profit acum și văd unde duce.
Trenduri
Poate trebuie să știe să-și împacheteze procesele și lucrările pe social media într-un fel atractiv și profi în același timp, poate trebuie să știe foarte bine să separe rezidențele cu adevărat valoroase de foarte multele rezidențe care nu aduc de fapt beneficii reale, poate trebuie să facă networking de fiecare dată când are ocazia, să cunoască curatori, galerii... sau poate la sfârșitul zilei nu e vorba de altceva mai mult decât de șansă.
Nu știu sincer, și eu mă întreb același lucru, fiindcă eu nu simt că fac parte din povestea asta. Sunt mai degrabă incognito. Dar se pune întrebarea asta: e mai important să ai un proces autentic și coerent cu tine însuți sau să vrei să fii remarcat? Întrebarea asta țintește de fapt spre motivul esențial pentru care cineva face artă în primul rând. Nu știu, e sensibil subiectul ăsta, pentru mine e un mers zilnic pe sârmă între a fi atentă la mine vs. a fi atentă la validare. E o artă în sine felul în care jonglezi cu astea două lucruri, pentru că e sigur că ai nevoie de amândouă ca să-ți păstrezi echilibrul mental.
Eșec și succes
Mi-a luat mult să mă împac cu eșecul, fiindcă am o tendință naturală spre fatalism și perfecționism. Deci pentru mine succesul e chiar ideea de a nu mă mai speria de eșec. Pot să fac asta de vreo 4 ani încoace, eu lucrând de vreo 13 ani. O dramaturgă în care am încredere, Maria Manolescu, căreia i-am cerut la un moment dat un feedback pe un text de-al meu, mi-a zis: ”fă ce ți pare ție fun, urgent și necesar”. Mi s-a părut foarte tare și relatable. Deci succesul pentru mine e să reușesc să fac asta și e să reușesc să rămân în proces, să nu mă descurajez, să mă refac constant, să fac pur și simplu ideile pe care le am, să văd ce se întâmplă fără să teoretizez prea mult.
De ce obiceiuri ai vrea să te dezveți
Aș vrea să mă las de fumat. Din păcate mă ajută, sau cred că mă ajută să gândesc.
Ce nu știe încă publicul despre ”Copilul tuturor” și ”Kill Your Darlings”
Aș vrea să știe că sunt foarte tari, fără falsă modestie. Chiar cred că merită văzute, pentru că sunt foarte relatable, emoționante și funny. ”Copilul tuturor” e despre relația pe care o avem cu mamele noastre, despre răni - deși îmi pare rău că e atât de abuzată expresia asta - și despre ce înseamnă de fapt să te desprinzi de figura maternă ca să te asumi ca individ adult autonom. E conceput ca o serie de 33 de momente foarte scurte de 2-3 minute pe tema asta, deci e satisfying de privit, ca și cum ai schimba canalele unui televizor. Iar ”Kill Your Darlings” e despre cum gestionăm problema asta e separării operei de artist... te mai uiți sau nu te mai uiți la desenele unui artist despre care știi că e un abuzator? Cam despre asta e. Par teme grele ambele, dar umorul chiar le salvează.
Prezent & viitor
Deocamdată mă pregătesc pentru admiterea la un master interdisciplinar în Cluj, la Litere. Se numește ”Istoria ideilor și imaginilor”. Mi-e dor de școală, altă explicație n-am. Și aștept rezultatele unui call local de rezidențe la care am aplicat. Dacă-l iau, aș avea 3 luni să cercetez teoretic și practic exact interdisciplinaritatea de care m-ai întrebat. Vreau să văd cum se poate întrepătrunde organic teatrul cu arta vizuală la nivel de practică, dincolo de, să zicem, o proiecție video într-un spectacol de teatru sau o scenografie.
Cea mai mare frică ca artistă
Mi-e frică de polarizare și efectele pe care ea le are asupra contextelor artistice - ca spații de dialog. Nu prea mai poți să-ți asumi nicio poziție politică, de exemplu un discurs artistic critic la adresa capitalismului, fără să fii aruncat instant într-o tabără sau alta. Ești clar comunist, sexomarxist sau mai știu eu ce și discuția e încheiată. Suntem tot mai instransigenți unii cu alții, tot mai despărțiți în bulele noastre, iar asta mi se pare extrem de grav pentru sănătatea democratică a unei țări. Și mi-e foarte frică că o să se învârtă roata politică în direcția în care n-o să mai existe finanțări pentru proiecte asumate de stânga.
De descoperit. Artiști locali și internaționali
Local: Tavi Voina, actor la Cluj, îmbină critica socială cu clovneria stradală, ceva foarte nou și edgy și curajos. Benedek Levente, artist vizual stabilit la Cluj, are o gândire ingenioasă de om de publicitate de top, dar o folosește în afișe, colaje și instalații foarte subversive. Sevan Székely, pictor la Cluj, e super cool, pictează poetic și oniric și pop, toate în același tablou. Dragos Mușoiu, regizor de teatru stabilit la Timișoara, foarte to the point cu spectacolele lui funny, intense și relevante politic. Internațional: Saul Steinberg, ilustrator, nu mai trăiește, dar cred c-ar trebui să fie mult, mult, mult mai cunoscut în România, evreu-american de origine română, autorul a zeci de ilustrații și coperți pentru The New Yorker și multe altele. Și totodată subiectul principal al spectacolului ”Kill Your Darlings”, haha.
