Ce e succesul și ce e eșecul pentru un actor? București sau scena din Cluj? Teatru independent sau de stat? Film sau teatru? Doar câteva din salturile pe care le-am făcut în viața și cariera actriței clujene Andrada Balea. În prezent lucrează într-un teatru independent din Cluj-Napoca, Reactor de creație și experiment, dar colaborează și cu Teatrul Metropolis din București sau cu Stația Teatru Muzical, tot din Cluj.
"Cred că un actor trebuie să aibă o etică a muncii, să-și respecte meseria şi colegii, dar să aibă în gând şi spectatorii care vin să îl vadă. Să aibă curajul să spună când ceva nu este în regulă", spune Andrada.
Înainte să fie actriță a fost educatoare timp de 3 ani, o meserie la care va reveni la un moment dat, spune ea. Dar a lucrat și ca babysitter, într-o benzinărie sau în restaurante. A jucat în Dracula lui Jude, film cu care a fost la Locarno, dar și într-un documentar, #ULTRA, în regia Milei Aung-Thwin. Povestea ei, de la culesul fânului la covorul roșu, mai jos.
Primele experiențe legate de actorie
Ha ha, eu încă simt că sunt la început pe acest „tărâm artistic”. Momentan țin minte tot - ce bine, nu?
Când mă gândesc la începuturi, inevitabil îmi vine în minte facultatea. Acolo am avut primele experiențe legate de actorie, care, acum că lucrez în domeniu, îmi dau seama că nu au avut legătură doar cu meseria, ci mai degrabă cu un soi de supunere și misticism care mie nu îmi plac, mai ales când merg împreună.
Consider că facultatea a fost un mediu destul de toxic, unde profesorii nu se concentrau doar pe a-ți preda actorie, ci mai degrabă pe a te face să crezi ca ei, să fii ca ei, să faci ce fac ei. E un mediu unde în continuare se comit abuzuri, unde profesorii profită de entuziasmul și naivitatea studentelor și studenților.
Eu sunt bucuroasă că m-am trezit destul de devreme și sunt ca mine și fac ca mine.
Bineînțeles, e un subiect complex, și în teatru e inerent un fel de ierarhie, dar dacă toți cei implicați își practică meseria curat și onest, pot exista diferențe de opinie fără a fi la mijloc vreun abuz.
Cum s-a schimbat perspectiva asupra rolului
Dacă ne referim la rolul de a fi om, pe care îl avem cu toții :)), s-a schimbat faptul că cei pe care i-am întâlnit m-au ajutat foarte mult în dezvoltarea mea, m-au ajutat (poate fără să știe) prin puterea exemplului să fiu mai empatică, mai răbdătoare, mai înțelegătoare.
Cred că oamenii cu care alegem sau nu să ne înconjurăm fac diferența.
Cu vârsta, cred că vine și un tip de înțelepciune și de deschidere spre a lua în considerare și nevoile altor oameni, nu doar pe ale tale. M-a dezvoltat foarte mult contactul cu oamenii de la Reactor de creație și experiment, care educă blând și consecvent și unde am întâlnit prima oară un discurs artistic legat de lucrurile cu care se confruntă diferite minorități în România. Cred că asta mi-a adus o percepție mai bună a realități și o dorință de a mă implica mai mult în anumite probleme ale societății noastre.
Misiunea unui actor în 2026
Nu cred că misiunea unui actor s-a schimbat prea mult acum față de alte epoci. Cred că un actor trebuie să aibă o etică a muncii, să-și respecte meseria şi colegii, dar să aibă în gând şi spectatorii care vin să îl vadă. Să aibă curajul să spună când ceva nu este în regulă. Dacă e cunoscut și are vizibilitate, cred că ar trebui să o folosească pentru a-i ajuta pe cei care nu au o voce la fel de puternică.
Teatru independent vs teatru de stat
Tu, ca actor într-un teatru independent, faci aproape tot: de la dat cu mopul în sală, la strâns dudele din curte (în curtea Reactorului avem un dud care face muuulte dude zemoase), la aranjat decorul. Apoi treci la încălzirea propriului corp și, hop, intră publicul și începi să joci.
Și e fain. Îmi place. Cred că pregătirea sălii mă ajută și pe mine, actrița. Mai cred că, într-un teatru independent, ai o libertate mai mare în ceea ce privește proiectele pe care vrei să le faci - asta dacă luam AFCN-urile.
Pe de altă parte, într-un teatru de stat știu că există mai mult sprijin. E plăcut să ai costumul gata spălat și călcat și să nu fie nevoie să cari decorul. Să ai asigurare de sănătate, să știi că vei avea o pensie - cred că și asta m-ar putea ajuta pe mine, actrița.
Dar cred că e bine să existe tot felul de teatre și ca toate să fie susținute!
Pulsul Clujului față de București
La București sunt mai multe castinguri, sunt mai multe teatre - se întâmplă mai multe lucruri acolo, iar viața culturală e mai bogată. Dacă îți dorești foarte tare să faci și film, cred că la București ai, poate, mai multe șanse.
Dar, deși multă lume m-a îndemnat să plec la București, toate oportunitățile care s-au împlinit acolo mi-au fost oferite la Cluj - aici am pus bazele tuturor colaborărilor care s-au fructificat acolo.
Sau, cum spunea buna, când la o pită-s 50 de oameni, mai repede prinzi un colț decât dacă-s 100 de oameni.
Trecerea de la învățământ la actorie
Nu am simțit-o ca pe o trecere, ci mai degrabă ca pe o ruptură. M-am rupt de ce făceam și de orașul în care locuiam ca să vin la Cluj să mă fac actriță. Așa am simțit atunci.
Îmi foloseam latura ludică și când lucram în învățământ, ca educatoare. Făceam „ca toate alea” pentru a distra copiii și a-i face să uite că sunt într-un loc străin, fără părinți. Cumva, asta mă apropia de ei.
Și în actorie ești câteodată nevoit să faci „ca toate alea” ca să distrezi publicul, da' mie îmi place. Îmi place mult.
Experiența Dracula
M-am bucurat enorm și doar să particip la casting-ul cu Radu Jude, darămite să și joc în film. Cel mai mare cadou al acestui proiect a fost întâlnirea cu el - e un regizor cu principii, cu viziune, care nu se teme să includă în arta lui comentariu social tăios și extrem de amuzant. Filmează foarte concis, știe ce vrea, eficiența e maximă la el pe platou. Simți că munca ta e respectată când lucrezi astfel.
Iar Locarno - a fost copleșitor. Când m-au sunat să mă cheme la festival eram cu mama la fân - iar când am ajuns pe covorul roșu, mi-am dorit ca mama să mă vadă pe un ecran de cinema, dar să știe că mereu mă voi întoarce să adunăm fânul împreună.
Se mai poate artă fără social media în 2026?
Așa e. Postez și pe Instagram. Postam și înainte, doar că pe story, la Close Friends. Și, într-o zi, am zis: „Ia să postez și public”. :))
Cred că se poate face artă fără social media - se și face. Dar de social media ai nevoie ca să promovezi arta pe care o faci. Uneori se promovează și prin viu grai, de către cei care vin la spectacole și spun mai departe despre ele. Dar adevărul e că petrecem mult timp pe rețelele sociale, deci cred că e un mijloc bun să-ți promovezi munca. (Urmăriți-mă! @andradabalea)
La ce întrebare te întorci mereu în munca ta
Nu cred că mă întorc la o întrebare, dar îmi spun frecvent că e o meserie ca oricare alta și că trebuie să îmi fac treaba cât de bine pot. Fără a mă lua prea în serios - nu fac operație pe creier.
Ce te inspiră și ce te face să mergi mai departe
Mă inspiră locul de unde vin, satul meu, colegii de la Reactor, sportul, muzica, gătitul, să citesc textul pe care urmează să-l joc, felul de a fi al copiilor, libertatea cu care ei zic lucrurile, bunătatea bunicii mele - ea nu mai e, dar bunătatea a rămas.
Dacă ai fi pusă să alegi între teatru și film…
Nu pot face o alegere, sunt diferite și aici e frumusețea. Îmi place mult perioada de repetiții la spectacole și faptul că am ocazia să descopăr lucruri noi și nuanțe ale personajului cu cât joc mai mult spectacolul. Dar și spontaneitatea filmului mă provoacă. Auzi „S-a tras!” și știi că e ceva definitiv - oricât ți-ai dori să „revizuiești” o scenă, să schimbi lucruri, trebuie să ai încredere în ochiul exterior.
Cine pe întuneric la Reactor
Cina pe întuneric a rezultat în urma unei rezidențe la Reactor a lui Cosmin Stănilă. El a propus conceptul prin care oamenii își acoperă ochii și le servim mâncarea în timp ce ascultă textele rostite de noi. E o experiență senzorială în care mănânci fără a-ți folosi simțul văzului și texturile mâncării, dar și ale textului, capătă o nouă dimensiune. Pentru mine, e ceva foarte frumos de privit.
Eșec și succes
Cum spuneam, nu vreau să mă iau foarte în serios și nici nu vreau să dramatizez eșecurile mele - când nu iau un casting sau când nu mi-a ieșit o improvizație la repetiții. Încerc să văd dacă e ceva de reparat, sau să accept că n-a fost să fie.
Sincer, (pe lângă să apar la un Protevelion) succesul pentru mine este să joc, să repet, să lucrez cu mulți regizori, să îmi fac practic meseria în continuare. Succesul pentru mine nu se măsoară în premii, ci în experiențe la scenă.
