[Press Room] Codruța Simina: Ca jurnalist, cred că ai și azi în România exact atâta libertate câtă ești dispus să îți iei

De-a lungul vremii am auzit tot felul de formule despre ce înseamnă cu adevărat presa - e câinele de pază al democrației, e a patra putere în stat etc. Știrea? Poate, în prezent, e atunci când un agent AI mușcă un câine. Au dispărut ziare printate, televiziuni, radiouri, s-au schimbat redacții, suntem zilnic invadați de inovații, dar presa rezistă. Jurnalista Codruța Simina crede că diferența fundamentală dintre un jurnalist și oricine altcineva care pretinde că “informează” oameni vine din trei direcții: interesul public, rigoarea în documentare și grija pentru oameni.

"Informația publică e foarte greu de obținut, chiar pe lege. Reportajul moare, dar apare specia asta hibridă de știre scrisă cu roboțelul. Text sintetic. Nu cred că avem încă o înțelegere a ce înseamnă asta", spune Codruța.

E nevoie de o supraviețuire a presei? Și dacă da, cine e responsabil de asta? Nu e neapărat să supraviețuiască, spune Codruța, iar dacă se va întâmpla să fie distrusă de adevăr, așa să fie. Ce o face pe ea să continue în meseria asta? Credința că aduce și un plus de bine umanității, inspirația adusă de unii oameni din domeniu și poveștile de viață extraordinare.

Jurnalismul în 2026. O definiție actualizată

Efortul de a aduce în fața publicului informații relevante pentru viața lui, pe care nu le știe. Uneori (tot mai des) nici nu vrea să le știe. De foarte multe ori, nu mai crede în autenticitatea lor. Ca atare, meseria asta are acum și o valență de curatoriat: nu mai e destul să-i spui publicului ce fapt s-a întâmplat, ci și “de ce să ai încredere că așa s-a întâmplat”. Valența asta mi se pare esențială în 2026, când publicul ajunge mai degrabă la falsuri (sintetice sau man-made) decât la informațiile autentice.

O să încerc și o situare filosofică: jurnalismul azi trăiește într-o ruptură. Între semnul care pretinde adevăr și adevărul care nu mai are cum să se semnaleze singur, pentru că semnalul a devenit falsificabil de oricine, oricând.

Metaforic, e ca o luptă cu un monstru invizibil. Jurnalismul în 2026 a pierdut monopolul pe fapt, în sine. Îi (mai) rămâne autoritatea de a trasa linia auxiliară: să spună "aici, nu acolo, e locul de unde pornim ca să înțelegem sau să demonstrăm ceva".

În realitate, experiența mea personală îmi spune că suntem norocoși. Am avut și am multă libertate în meseria asta, în România. Ca jurnalist, cred că ai și azi în România exact atâta libertate câtă ești dispus să îți iei.

Cum începe ghidul de supraviețuire al unui jurnalist în 2026

Dimineți fără rețele sociale, ci focus pe ce vrei să faci bun în ziua aia.

Mai puțină cafea, mai mult mic dejun, mai puțin carbohidrați, mai mult proteine. To do lists, cu deadline-uri, actualizate săptămânal.

Dar și stand-up comedy. Sorin Pârcălab probabil nu știe câtă sănătate mintală face cu poveștile lui despre vizite în instituții publice. Și seri de bere cu colegii, discuțiile alea interminabile: cum să apuc subiectul ăsta? E subiect? De aici vin cele mai bune povești.

Câțiva prieteni foarte buni care suportă orice fel de conversație, chiar și alea critice, fără să-și ia jucăriile și să plece. Să fii și tu un prieten din ăsta pentru câțiva oameni. Să construiești pe încredere și valori, nu pe audiențe și șmecherii de comunicare.

Să accepți să fii nevăzut uneori. Să accepți că nu poți să schimbi (tot) ce vrei. Să te uiți în tine cu onestitate și curiozitate. Să îți diversifici lecturile. La mine, merge bine cu doza de poezie. Să nu pierzi contactul cu lumea ideilor.

Să accepți cu bucurie diferența. Dacă toți am gândi și am simți la fel, ar fi un fel de iad.

Într-o viitoare istorie a presei, ce ai scrie despre capitolul prezent?

Poate că titlu ar fi “Anii în care am fost naivi”. Aș scrie despre cum am hrănit cu conținut rețelele sociale, neînțelegând că hrănim sisteme incompatibile cu democrația. Probabil aș scrie despre motivele serioase pentru care am pierdut, într-o măsură, încrederea publicului. Despre felul în care am epuizat niște cuvinte și asta s-a întors împotriva noastră. Despre felul în care am abandonat comunitățile și problemele oamenilor, în avantajul fenomenelor și a declarațiilor politice. Sunt anii în care am pierdut mult din substanță, pentru formă. Anii marilor nevroze.

Aș scrie și despre cei câțiva care s-au încăpățânat și nu au lăsat jos principiile care fac din meseria asta una din cele mai frumoase forme de grijă publică. Don Quijote ftw!

Cum s-a schimbat procesul jurnalistic în ultimii ani?

Lucrez în presă din 2005. De atunci, cred că suntem la a patra sau a cincea iterație a acestei meserii, dacă e să mă gândesc la “cum s-a schimbat”. Ultimii ani sunt “la grande vitesse”. Totul vine la tavă cu o lipsă tot mai mare de încredere din partea publicului. Acum 10 ani, simțeai că lucrezi pentru public. Azi simți, de multe ori, că publicul percepe că lucrezi împotriva lui.

O schimbare fundamentală pe care o văd e că ai un segment de public care crede că personajele lui politice preferate sunt de nechestionat. E oarecum ironic și fascinant să vezi televiziuni plătite de partide din bani publici că acuză redacții că sunt “plătite din afară”, și un cor de public repetă asta fără cea mai mică urmă de raționalizare.

Informația publică e foarte greu de obținut, chiar pe lege. Reportajul moare, dar apare specia asta hibridă de știre scrisă cu roboțelul. Text sintetic. Nu cred că avem încă o înțelegere a ce înseamnă asta.

Dar avem oaze de înțelegere și lumină. Avertizori de integritate care decid să îți trimită foldere de documente într-o noapte, colegi care lasă deoparte competiția și fac tot ce le stă în putere să te ajute. Am văzut în ultimii ani o solidaritate între jurnaliști care nu părea posibilă când am intrat în meseria asta. E emoționant :)

În ce stadiu se află presa în momentul de față

Văd foarte des la mine că sunt înecată în ceea ce citesc. Funcționăm într-o industrie a pesimismului. E greu, din interior, să vezi ce e bun și luminos, când greblezi toată ziua eșecuri. Presa nu mai vede puterea pe care o are, de fapt.

Și puterea asta există. Găsim ceea ce căutăm. Poate nu ne-ar strica niște umor din ăla bun și să nu ne mai limităm singuri la vânturat pesimismul.

Unul din primele subiecte pe care le-am făcut când am intrat în presă, la 21 de ani, era pe un pont venit de la o sursă, care spunea că au dispărut două pistoale din safe-ul Direcției Silvice din Cluj. M-am dus acolo și am făcut suficient scandal până mi s-a deschis safe-ul în față și fotograful a luat instantaneu. Directorul de atunci era un domn masiv, despre care toată lumea știa că e uns cu toate alifiile. Și a deschis safe-ul pentru o jurnalistă de 21 de ani, cu vreo 3 luni de experiență la activ.

Încă țin minte fotografia de pe prima pagină a ziarului. Asta e puterea jurnalismului. Dispare doar dacă noi renunțăm la ea.

Principalele probleme cu care se confruntă presa

Poate principala problemă e asta, că te confrunți non stop cu ceva rău. În timp, ajungi să vezi așa lumea. Să te antrenezi că e așa. Găsești ce cauți.

Doar că aici pierdem complexitatea lumii și a oamenilor. Nu e nimeni doar rău. Nu e nicio situație doar apocaliptică și dramatică. E și mult umor, e și multă viață. Mai avem de exersat la umor și la viață.

Cred că avem percepția asta, că lumea în care jurnalismul funcționa a dispărut. Scriam mai sus de Don Quijote, și cred că e bine să ne încăpățânăm pe (câteva) principii.

Dar e bine și să ne mai uităm din exterior la noi. Suntem cam ciufuți. Ne luăm prea în serios.

Unde simți că jurnalismul a cedat cel mai mult în ultimii ani?

La atenția pentru cei neajutorați și dezavantajați. Poveștile lor nu mai apar către public, spuse de ei, ci mediate de viziuni academice ideologizate sau prin prisma curentelor politice. Serios - când ați citit ultima dată un reportaj consistent dintr-o comunitate dezavantajată, în care să fie poveștile oamenilor? Un editorial emoționant și uman? :)

Dar o declarație politică?

Următoarea mare dispariție din mass-media. Și ce va rămâne

Nu va dispărea niciodată nevoia publicului de a ști ce se întâmplă în spatele unor uși închise, de a afla ceea ce puterea nu vrea să afle. Dacă jurnalismul va continua să facă asta, să pună lumină pe ceea ce orice putere nu vrea să fie aflat, stăm bine.

N-aș spune că am asistat la dispariția aproape totală a presei scrise. Da, în România, a dispărut aproape cu totul print-ul. Dar aș vedea asta ca parte a unui fenomen mai mare, suntem și țara din UE cu cea mai mică piață de carte. Mai mică decât Ungaria, care are jumătate din populația noastră (more or less).

În online, în proporția cea mai mare, e tot presă scrisă, doar că pe suport electronic.

Cât contează formatul în supraviețuirea profesiei

The medium is the message :) Odată ce interiorizăm asta, cred că rezolvăm și întrebarea.

Cum influențează noile medii jurnalistice funcția de bază a jurnalismului

Întrebările astea sunt subiecte de doctorate, nu știu să răspund complex. Dar cred că e un lucru bun că pun jurnaliștii (și jurnalismul) să se mai primenească. Obiceiurile publicului s-au schimbat profund în ultimii ani. Nu zic că trebuie să se schimbe fundamental și jurnalismul, dar dacă nu mai ajunge la public, atunci cui îi folosește?

Simți presiunea algoritmilor?

Presiunea nu, dar prezența da.

Cauți formule de a duce materialele tale în feed?

Uneori da. Dar la Misreport ne-am făcut regula asta, încercăm să depindem cât mai puțin de rețele sociale. Mi se pare de viitor :)

Rețelele sociale au creat iluzia că oricine poate fi jurnalist. Ce înseamnă, de fapt, să fii jurnalist?

Cred că diferența fundamentală dintre un jurnalist și oricine altcineva care pretinde că “informează” oameni vine din trei direcții: interesul public, rigoarea în documentare și grija pentru oameni.

Plus că mai sunt câteva reguli pe care ne străduim să le urmăm cu sfințenie. Recunoașteți un material făcut de un jurnalist atunci când se vede că a luat legătura cu cei pe care îi acuză de ceva anume, cu dovezi.

Vă invit să căutați asta la influencerii care vă spun “cum stau lucrurile cu X politician sau Y situație”. Au vorbit și cu X? Nu?

Noi vorbim. Încercăm să înțelegem. Asta înseamnă, de fapt, să fii jurnalist.

Ce principii de bază ale jurnalismului sunt amenințate

În general, mă irită teribil când vrei să vorbești, ca jurnalist, cu un politician, și refuză pe motiv că “presa minte”. Sau refuză pur și simplu. Îți dă cu “seen”. Serios? Eu, în locul publicului, aș avea o problemă cu politicienii ăștia. Pentru că nu atacă un principiu al jurnalismului, ci unul al democrației - puterea trebuie să accepte să fie chestionată. Ăsta e jocul.

Iar podcast-urile în care vedeți politicieni sau oameni de afaceri pe umărul cărora plânge băiatul de la microfon, alea nu sunt chestionarea puterii. Sunt chiar spălarea ei.

Ce nu simt că e amenințat e nervul ăsta, pe care îl văd la unii colegi. “Mor cu voi de gât!” “Mă leg de catarg!” “Nu mă las!”

Din exterior, poate părea nebunie. Din interior, e personal. “Dacă mă scoți pe ușă, intru pe geam”! “Te prind și te spun!”

Suntem niște pârâcioși :)

În multe domenii observăm o tendință de temperare a vitezei. Crezi că vom avea parte și de slow journalism?

Cred că am avut slow journalism și s-a terminat undeva prin 2019, cel puțin dacă ne gândim la cel scris. Sunt exemple de tradiție care rezistă, dar asta și pentru că asta au oferit de la început publicului (mă gândesc la The Atlantic, Aeon sau The New Yorker).

Nu cred în revenirea acestui model ca trend. Cred, în schimb, în formule care să curețe textul jurnalistic (chiar și cel citit în video-uri) de zgura limbajului prețios. Mă refer, de pildă, la ce face Axios. Jurnalismul așa cum îl știam noi are nevoie de “traducători” pentru oameni, de comunicatori.

Care au fost primele tale impresii și reacții când ai testat AI

Nu știu dacă e relevant, am avut niște discuții intense despre poezie, până când AI-ul (un ChatGPT public) a refuzat să mai răspundă. Mi s-a părut amuzant. Dar mi s-a părut și de speriat, pentru că am realizat cât de slab e ancorată, în fond, capacitatea lui de a produce inferențe valoroase. Sau idei curajoase.

Care e relația ta cu AI în momentul acesta?

Îl folosesc pentru tradus unele fragmente, pentru găsit surse din biblioteci sau studii, pentru curiozitatea personală. De pildă, ultima dată am căutat toate versetele din Biblie care fac referire la profetul Isaia.

Cred că e un instrument bun de săpat în arhive, dacă îi ceri mereu sursa și poți să o verifici. E și un organizator foarte bun de informație și program.

Uneori mă verific ca editor și îi cer variante de titluri pentru materiale. Ale mele sunt în continuare mai bune. Bravo, omuleț!

Cum schimbă AI-ul peisajul mass-media?

Mă tem că are capacitatea să ne schimbe peisajul mental, și atunci schimbă lumea, nu doar jurnalismul. Mă bucur că (deocamdată) e doar în device-uri de la care te poți deconecta.

Săptămânile trecute, traficul pe internet făcut de boți l-a depășit pe cel uman. Văd tot mai des site-uri scrise ca să fie citite de AI, nu de oameni. Un eseu pe care l-am citit în The Guardian spune că vom ajunge să gândim cu cuvintele pe care le folosește tehnologia asta. Să ne “edităm” discursul interior în funcție de ea.

Le fel ca la algoritmi, asta înseamnă o funcție de niște reguli pe care nu le cunoaștem. Naivitatea continuă.

Campaniile de propagandă făcute cu tehnologia asta au explodat. Tehnologia asta creează, alături de algoritmi, un peisaj virtual sintetic pe care noi îl confundăm de multe ori cu realitatea. E nevoie de mulți filosofi aici, să descoasă.

Ce ai observat până acum și ce valuri de schimbări crezi că vor urma

Nu știu. Sunt un ghicitor prost de viitor. Dar cred că dacă nu ascultăm și respectăm umanitatea din noi, cu părțile ei luminoase și cu părțile ei întunecate și misterioase, se vor întoarce să ne bântuie realitatea.

Câteva cărți sau documentare despre jurnalism

Aș recomanda în primul rând un serial, The Newsroom. Eu n-am apucat să lucrez în televiziune, dar cele câteva redacții de presă scrisă și online prin care am trecut mai păstrau ceva din spiritul acela.

Veronica Guerin (2003, Joel Schumacher) e iar un film care spune multe despre cum arată meseria asta. Nu e deloc optimist.

20 de zile în Mariupol.

Poate cel mai mult aș recomanda Republica lui Platon. Orice se poate citi despre comunicarea din ultimul secol ca inginerie a dorinței. Cărțile bune despre cum se naște dorința.

Ultimele nu sunt despre jurnalism. Mi se par mai relevante în contextul de azi.

Informații, canale și încredere

Pentru a face Misreport, în general parcurg săptămânal între câteva sute către 1000 de materiale, presă și studii. Citesc constant câteva ziare internaționale foarte puține naționale. Găsesc foarte rar oameni în carne și oase în presa noastră.

Citesc vreo 5-6 newslettere internaționale săptămânal. Citesc ori de câte ori apuc News and Spice, făcut de Bianca Oanea.

De obicei, dacă am o curiozitate, mă informez specific. Mi-am setat browser-ul să funcționeze în modul vechi, fără rezumate AI, și încă mă distrez documentând chestii pe internet. Nu am o rețetă pentru “informare corectă”, doar sunt curioasă.

Cum poate supraviețui jurnalismul

Iartă-mă, dar mă atacă la ficați felul ăsta de a pune problema, ca și cum ar fi musai neapărat să supraviețuiască și noi umblăm pe lângă el ca preoții sau bocitoarele, vaidemineee!, moare jurnalismul! O să folosesc o parafrazare la Carl Sagan: if it can be destroyed by the truth, it deserves to be destroyed by the truth.

Să sperăm că nu va merita niciodată.

Ce te motiveaza să duci profesia aceasta mai departe

Credința că în forma lui conectată la umanitatea din noi, aduce niște potențial de bine pe pământ :) Câțiva oameni din domeniul ăsta pe care îi admir și munca lor funcționează ca inspirație. Unele schimbări mici pe care le produce. Poveștile de viață extraordinare pe care le găsesc uneori în presă.

Credința că poți pune luminițe mici în Lumea asta, așa cum e ea, prin ceea ce scrii și ceea ce cauți să spui. Simt că mai am ceva de spus.