De cele mai multe ori, când vorbim despre accesibilitate, ne gândim doar la aspectele financiare. Dacă un produs, un serviciu, un loc este accesibil oricărui om. În aparență, pare că tindem spre incluziune, dar nu și pentru persoanele cu dizabilități. Pentru ele, accesibilitatea este un drept care nu ține cont de posibilitățile financiare, ci de cât de implicați sunt statul și societatea.
Cristina Căluianu este Coordonator Programe în cadrul CED România (Centrul de Excelență prin Diversitate) și unul dintre oamenii care vor să ofere persoanelor cu dizabilități accesul la o viață completă, fără discriminare și fără bariere. Însă normele pe care le impune cadrul legal, fie ele și respectate, nu sunt suficiente pentru a atinge un nivel firesc de incluziune. Poate că, în ceea ce privește educația, formarea profesională și ofertele de pe piața muncii, România pare să miște lucrurile într-o direcție bună; dar de viața socială și accesul la cultură nu prea ne-am ocupat.
De 12 ani, CED România își concentrează demersurile în direcția accesibilizării culturii pentru persoanele cu dizabilități, iar unul dintre proiectele care pune schimbarea în mișcare este Feel Brâncuși - o expoziție națională, găzduită în patru muzee din țară (Muzeul Național de Artă al României, Muzeul de Artă Craiova, Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare „Constantin Brâncuși” Târgu Jiu și Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”), care reproduce, într-un cadru multisenzorial, 25 dintre lucrările marelui sculptor. De ce e nevoie de un proiect ca Feel Brâncuși? Pentru că frumusețea culturii stă în felul în care fiecare dintre noi o interpretează. Prin propriile filtre; cu ochii, cu urechile, dar și cu mâinile.
Despre misiunile, proiectele și resursele asociației, dar și despre munca din spatele expoziției, vorbim cu Cristina, în rândurile de mai jos:
Misiunile și acțiunile CED România
CED România a adoptat accesibilitatea ca direcție strategică în 2014, odată ce am început să înțelegem mai bine nevoile persoanelor cu dizabilități și barierele pe care le întâmpină. Cadrul legal este fundamental, dar accesibilitatea nu se poate opri la respectarea unor norme. Persoanele cu dizabilități au dreptul să participe la viața socială, să călătorească, să se bucure de artă și cultură în toate formele lor și să aibă acces, fără discriminare, la educație, formare profesională și piața muncii.
În activitatea noastră avem câteva direcții principale: accesibilizarea patrimoniului cultural, informarea, educarea și creșterea gradului de conștientizare cu privire la nevoia de accesibilitate, precum și consultanță și asistență tehnică pentru accesibilitate fizică, digitală, informațională și de comunicare.
Echipa și resursele asociației
Echipa permanentă CED România are în prezent șase persoane, specialiști cu și fără dizabilități, cărora li se adaugă colaboratori cu expertize complementare. Avem competențe în accesibilitate fizică și digitală, turism accesibil, formare profesională, management de proiect și imprimare 3D, dar și experiența directă a unor realități foarte diferite: dizabilitate vizuală, auditivă sau locomotorie, neurodiversitate și maladie cronică.
Una dintre cele mai importante resurse de care avem nevoie este finanțarea funcționării organizației, nu doar a proiectelor pe care le dezvoltăm. În acest moment, managementul, comunicarea și atragerea de fonduri sunt făcute voluntar de membri ai CED, în timpul pe care îl pot aloca. Avem nevoie de resurse pentru spațiul din București, unde funcționează și atelierul nostru de imprimare 3D, pentru o echipă permanentă mai mare și pentru posturi specializate plătite.
Separat, avem nevoie de finanțare pentru inițiativele noastre permanente, cum este România Accesibilă, pentru proiecte și programe pe termen de unu până la trei ani, cum este „Brâncuși. Arta care se simte”, precum și de cofinanțare pentru proiectele câștigate la competiții naționale și internaționale.
Ce ați învățat despre nevoile persoanelor cu dizabilități
Învățăm continuu. Învățăm de la colegii noștri cu dizabilități, dar și de la fiecare persoană cu care intrăm în contact prin proiectele pe care le facem. Nevoile nu pot fi presupuse și nici reduse la o listă pe care o bifezi o dată și apoi consideri că știi ce ai de făcut.
Un lucru care ne spune foarte mult este entuziasmul cu care sunt primite proiectele de accesibilizare, mai ales cele dedicate patrimoniului cultural. Îl vedem foarte clar în comunitatea persoanelor nevăzătoare: simplul anunț că urmează să existe o nouă experiență accesibilă creează așteptare și mobilizare. L-am văzut și în etapa de vot comunitar pentru ACCES, un proiect pe care îl vom demara în septembrie, cu finanțare prin Raiffeisen Comunități.
Pentru noi, astfel de reacții sunt și un motiv în plus să continuăm să întrebăm, să testăm și să construim soluțiile împreună cu oamenii care le vor folosi.
Cele mai mari bariere pe care le întâlnesc încă persoanele cu dizabilități
Orice element care împiedică o persoană să participe deplin la viața societății este o barieră și trebuie eliminată. Poate fi o treaptă, un site pe care un cititor de ecran nu îl poate folosi, o informație care nu poate fi înțeleasă, lipsa interpretării în limba semnelor sau o atitudine care pornește de la presupuneri despre ce poate și ce nu poate face o persoană cu dizabilități.
Noi încercăm să lucrăm foarte concret: identificăm bariera, învățăm cum poate fi eliminată și punem în practică soluția. Iar toate aceste etape trebuie făcute împreună cu persoanele cu dizabilități care se lovesc efectiv de bariera respectivă.
Demersurile de a face arta accesibilă
Ideea nu a apărut inițial ca un proiect cultural, ci din munca noastră în turism accesibil, când ne-am dat seama că nu e de ajuns să intri, e nevoie ca și experiența culturală din interior să fie accesibilă unui public cât mai divers.
Am început prin a cartografia accesibilitatea acestor spații și, pentru că procesul presupunea foarte multă muncă de teren, am căutat o metodă mai eficientă și mai unitară de evaluare. Așa a apărut Audara, aplicația care ne ajută să facem auditurile de accesibilitate pentru clădiri, pe care am lansat-o în noiembrie 2022.
Pasul următor a venit firesc: dacă poți evalua cât de accesibil este un muzeu sau un spațiu cultural, trebuie să te uiți și la felul în care oamenii pot ajunge efectiv la conținut. Timișoara4All ne-a oferit ocazia să testăm soluții concrete, prin Feel the City: machete tactile 3D, hărți și materiale tactile și conținut digital accesibil.
Experiența ne-a arătat că putem merge mai departe și că aceleași principii pot fi aplicate și altor forme de patrimoniu și de expresie artistică. De aici a apărut firesc și ideea de a face sculptura accesibilă.
Arta accesibilă tuturor: e nevoie și de reinterpretare?
Nu este vorba despre o reinterpretare a operei, ci despre transpunerea informației în mai multe forme, astfel încât fiecare persoană să poată ajunge la ea.
În cazul unei sculpturi, de exemplu, forma, volumele și proporțiile pot fi explorate tactil. Informația despre operă poate fi oferită în Braille, cu caractere mărite sau într-un format ușor de înțeles, poate fi ascultată în mai multe limbi sau urmărită în Limba Semnelor Române și în Semne Internaționale. Contează și felul în care este amplasată macheta tactilă, astfel încât să poată fi explorată ușor de o persoană care folosește un scaun rulant, de un copil sau de o persoană de statură mică.
Nu există, de fapt, un singur format „accesibil tuturor”. Există mai multe modalități de acces, care se completează și îi permit fiecăruia să aleagă cum descoperă opera. Important este ca, prin această transpunere, să nu schimbi sensul operei, ci să faci posibil accesul la ea.
De ce Brâncuși pentru prima etapă a proiectului
De fapt, nu am pornit de la un program în care trebuia să alegem un artist pentru prima etapă. Brâncuși a apărut în poveste aproape întâmplător.
În 2023 lucram la Timișoara4All și la expoziția tactilă Feel the City, iar în aceeași perioadă, la Muzeul Național de Artă Timișoara, se deschidea expoziția „Brâncuși: surse românești și perspective universale”. Ne-am gândit atunci că ar fi extraordinar să putem aduce în aceeași experiență descoperirea tactilă a patrimoniului construit și a sculpturii.
Nu am reușit să facem asta atunci, dar ideea a rămas și am continuat să căutăm o posibilitate de a o pune în practică. Aceasta a apărut prin finanțarea acordată de Fundația Dacia pentru România proiectului Feel Brâncuși.
Abia ulterior, în jurul acestei prime experiențe, am construit programul mai amplu „Brâncuși. Arta care se simte”.
Cum ați tradus sculpturile în machete care pot fi citite cu mâinile?
Experiența Feel the City ne-a ajutat foarte mult. Acolo am învățat, împreună cu persoanele nevăzătoare cu care am lucrat, cum trebuie realizată o machetă pentru ca experiența tactilă să fie reală, relevantă și să aibă sens pentru persoana care o explorează, dar și ce tehnologie și ce materiale sunt cele mai potrivite pentru asta.
La Feel Brâncuși am adăugat o componentă esențială: validarea specialiștilor din muzeele partenere. Trebuia să găsim, pentru fiecare lucrare, echilibrul dintre ceea ce este relevant pentru explorarea tactilă și fidelitatea față de opera originală.
Am încercat să păstrăm forma generală, volumele, proporțiile și relația dintre părțile fiecărei sculpturi. Acolo unde dimensiunea originalului nu permitea explorarea tactilă, am schimbat scara. Este evident în cazul operelor monumentale de la Târgu Jiu, pe care trebuie să le reduci pentru a putea fi cuprinse și înțelese prin atingere.
Nu aș spune însă că am „renunțat” la anumite elemente ale operelor. Am luat, pentru fiecare dintre ele, decizii despre ce și cum poate fi transpus tactil, astfel încât macheta să ofere o experiență cu sens și, în același timp, să rămână fidelă operei originale.
Ce ați descoperit, astfel, despre operele lui Brâncuși
Pentru noi, proiectul a însemnat și să îl descoperim mai bine pe Brâncuși. Am pornit de la cele 25 de opere aflate în patru locuri din România: Muzeul Național de Artă al României, Muzeul de Artă Craiova, Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare „Constantin Brâncuși” Târgu Jiu și Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” și, lucrând cu fiecare dintre ele, am ajuns să înțelegem mai bine parcursul artistic și personal al lui Brâncuși.
Informațiile primite de la partenerii noștri au fost punctul de plecare, dar am căutat mult mai mult despre fiecare lucrare, despre momentul în care a fost creată, despre oamenii sau întâmplările din jurul ei și despre legăturile dintre opere.
Proiectul ne-a făcut să cercetăm fiecare lucrare mai atent și, prin asta, să îl descoperim noi înșine mai bine pe Brâncuși.
Echipa care a contribuit la reproducerea lucrărilor
Feel Brâncuși este rezultatul unei munci foarte interdisciplinare. Eu m-am ocupat de concept, coordonarea proiectului, relația cu partenerii și relațiile media. Un coleg a realizat modelarea prin fotogrammetrie și a coordonat imprimarea și finisarea machetelor. În paralel, cu „pălăria” de avocat, s-a ocupat de componenta juridică a proiectului, de la obținerea drepturilor de autor de la moștenitori până la acordurile de parteneriat și celelalte aspecte juridice necesare.
În echipă avem colegi cu și fără dizabilități, cu roluri profesionale foarte diferite. Validarea tactilă a machetelor și a panotajului Braille, realizarea textelor Braille, înregistrarea și masterizarea materialelor audio în limba română, lucrul în procesul de imprimare 3D, construirea site-ului și comunicarea online, verificarea accesibilității fizice a expoziției, organizarea evenimentelor, managementul financiar și resursele umane sunt toate făcute în interiorul sau cu sprijinul echipei noastre. Accesibilitatea site-ului este, de asemenea, testată periodic de colegi cu dizabilități vizuale și auditive.
Lor li se adaugă specialiștii muzeelor partenere, care ne-au oferit informațiile despre opere și validarea de specialitate, și Asociația Națională a Surzilor din România, care a realizat interpretarea în Limba Semnelor Române și în Semne Internaționale.
Poate cea mai importantă perspectivă nu este una nouă pentru noi, ci un principiu după care lucrăm de mult: persoanele cu dizabilități nu trebuie chemate la finalul unui proiect ca să verifice dacă este accesibil. În Feel Brâncuși, colegii noștri cu dizabilități au avut responsabilități profesionale în toate etapele proiectului - de la producție și conținut până la tehnologie, comunicare și validare. Accesibilitatea a fost astfel parte din procesul de lucru, nu ceva adăugat la sfârșit.
Ce trebuie atins, auzit sau transmis prin limbajul semnelor?
De fapt, nu există o astfel de separare. Toate cele 25 de opere incluse în Feel Brâncuși au un echivalent tactil și, pentru fiecare dintre ele, informația este disponibilă în toate formatele de accesibilizare pe care le-am creat.
Macheta poate fi explorată tactil, iar povestea operei poate fi citită în Braille, cu caractere mărite sau într-un format ușor de înțeles, ascultată în format audio, în mai multe limbi, sau urmărită în Limba Semnelor Române și în Semne Internaționale.
Formatele nu se exclud și nu am stabilit noi ce experiență trebuie să aibă o anumită categorie de public. Ele se completează, iar fiecare persoană poate alege ce îi este util și cum vrea să descopere opera.
Când o persoană poate simți fizic o operă de artă
Pentru o persoană nevăzătoare se schimbă un lucru esențial: are acces direct la operă, nu doar la descrierea ei făcută de altcineva. Prin atingere poate descoperi forma, volumele, proporțiile și relația dintre diferitele părți și își poate construi propria reprezentare a lucrării.
Experiența colegului nostru Constantin Cristache mi se pare foarte relevantă. Când a vizitat expoziția Brâncuși de la Timișoara, fiicele lui i-au descris lucrările, dar reprezentarea pe care și-o putea construi depindea inevitabil de cuvintele și reperele lor. Când a explorat ulterior machetele tactile din Feel Brâncuși, a putut să descopere singur formele și să aibă propriile reacții la ele.
Asta mi se pare important: macheta tactilă nu îi spune unei persoane nevăzătoare ce trebuie să „vadă” sau să înțeleagă. Îi oferă acces la formă și îi permite să aibă propria întâlnire cu opera. Textele și materialele audio adaugă context, dar nu înlocuiesc această experiență directă.
Iar pentru o persoană care vede, atingerea poate completa experiența vizuală cu un alt mod de a descoperi sculptura.
Cum arată un muzeu în care accesibilitatea este implementată de la început
Ar trebui să fie accesibil tot parcursul vizitatorului, nu doar expoziția. De la momentul în care caută informații despre muzeu și încearcă să își pregătească vizita, până la felul în care ajunge acolo, intră în clădire, se orientează, cumpără un bilet, se deplasează prin spațiu, descoperă exponatele și informațiile despre ele, comunică cu personalul sau folosește toaleta și celelalte servicii.
Asta înseamnă să te gândești de la început la accesibilitatea fizică, digitală, informațională și de comunicare ca la părți ale aceleiași experiențe, dar și la o comunicare adecvată cu publicul: informații clare, ușor de găsit și de înțeles, oferite în formate și prin canale pe care oamenii le pot folosi efectiv. Înseamnă și personal instruit să interacționeze și să ofere sprijin persoanelor cu diferite tipuri de dizabilități, atunci când este necesar.
Poți avea o expoziție foarte bine accesibilizată, dar dacă persoana nu găsește online informațiile de care are nevoie pentru a-și planifica vizita, nu poate intra în clădire sau nu se poate orienta în interior, experiența se întrerupe. De aceea, accesibilitatea nu poate fi o sumă de soluții punctuale. Trebuie gândit întregul traseu al vizitatorului.
România, din punct de vedere al incluziunii și al accesibilizării culturii
Lucrurile încep să se miște. Din experiența noastră directă, vedem mai mult interes pentru accesibilizarea culturii și mai multă disponibilitate din partea instituțiilor de a testa soluții concrete. Un exemplu este ACCES, proiectul pe care îl vom începe în septembrie, cu finanțare prin Raiffeisen Comunități, și prin care vom duce experiența acumulată în Feel the City și Feel Brâncuși în 10 muzee din 10 orașe mari din România. Interesul muzeelor și mobilizarea comunității în etapa de vot ne-au arătat că există atât deschidere din partea instituțiilor, cât și o nevoie foarte mare din partea publicului.
Separat de ceea ce facem noi, vedem tot mai multe inițiative și în sectorul cultural. Au apărut proiecte-pilot de accesibilizare în muzee și în cadrul unor activități culturale, inclusiv pentru persoane neurodivergente și persoane cu dizabilități intelectuale. Interpretarea în Limba Semnelor Române a început să fie prezentă la spectacole muzicale, de teatru sau la proiecții de film. Sunt încă inițiative punctuale, dar faptul că apar și se diversifică este important.
Toate acestea nu înseamnă, însă, că accesibilitatea culturală a devenit sistemică. Studiul realizat de British Council despre artă și dizabilitate în România descrie o realitate asemănătoare: există progres și practici bune, dar ele sunt încă fragmentate, iar accesibilitatea nu este integrată constant în modul în care funcționează sectorul cultural.
Aș spune, deci, că România este într-un moment de tranziție: există mai multă mișcare, mai multă vizibilitate și mai multe exemple concrete decât în urmă cu câțiva ani, dar mai este mult până când accesul la cultură va fi firesc și constant pentru toată lumea.
Ce face ca patrimoniul cultural românesc să fie încă inaccesibil?
Din discuțiile noastre cu muzeele, una dintre cele mai mari bariere este lipsa resurselor. Există instituții care vor să devină mai accesibile, dar ne spun foarte direct: vrem, însă din surse extrabugetare. Asta înseamnă că accesibilizarea ajunge să depindă de proiecte și finanțări pe care muzeele trebuie să le identifice și să le câștige.
Numai că nu toate instituțiile au oameni care să se ocupe de identificarea surselor de finanțare, scrierea și apoi managementul unor astfel de proiecte. Se creează astfel un cerc destul de greu de rupt: există nevoia și uneori există și dorința de a face lucrurile, dar nu există resursele financiare și umane necesare pentru a le pune în practică.
O altă barieră importantă este lipsa de informații și de cunoaștere a diferitelor tipuri de dizabilități și a nevoilor specifice. Nu poți construi soluții bune de accesibilitate dacă nu știi pentru cine le construiești și ce bariere încerci, de fapt, să elimini.
De aceea, problema nu este pur și simplu că muzeele „nu fac accesibilizare”. Realitatea este mai complicată: avem nevoie în același timp de finanțare, competențe, oameni pregătiți și de implicarea persoanelor cu dizabilități în găsirea și validarea soluțiilor.
Ce ar trebui să se întâmple după Feel Brâncuși?
Cred că, în primul rând, rezultatele unui proiect de accesibilizare trebuie să rămână și după ce proiectul s-a încheiat. În cazul Feel Brâncuși, machetele tactile au fost predate instituțiilor partenere, care și-au asumat să le expună pentru cel puțin un an. Asta înseamnă că investiția făcută prin proiect continuă să producă efecte și după perioada lui de implementare.
La fel de important este ca experiența acumulată să fie împărtășită. Vrem să vorbim despre Feel Brâncuși și ca despre un exemplu de bună practică: ce am făcut, cum am lucrat, ce am învățat și ce poate fi preluat sau adaptat de alte instituții culturale.
Iar apoi soluțiile trebuie multiplicate. Proiectul ACCES este una dintre modalitățile prin care ducem mai departe și multiplicăm experiența acumulată în Feel the City și Feel Brâncuși.
Dar, pe termen lung, accesibilitatea culturală nu poate depinde numai de ONG-uri și de proiecte cu început și sfârșit. Pentru a deveni firească, trebuie să intre în modul obișnuit în care instituțiile culturale își gândesc bugetele, echipele, expozițiile, activitățile și relația cu publicul.
Ce urmează pentru „Brâncuși. Arta care se simte”
Avem mai multe direcții în care vrem să continuăm programul, dar toate depind de finanțarea pe care vom reuși să o atragem.
Una dintre ele este „Brâncuși: Întoarcerea la elemente”, o experiență construită în jurul Lemnului, Pietrei și Cerului și al relației lor cu Brâncuși și opera lui. Este un story bilingv română-engleză, complet accesibilizat, cu audio, subtitrări, audiodescriere, interpretare în Limba Semnelor Române și în Semne Internaționale, integrat într-o experiență multisenzorială și interactivă.
O altă direcție este itinerarea expoziției Feel Brâncuși în țară. Nu ne interesează doar să mutăm expoziția dintr-un loc în altul, ci să îl aducem pe Brâncuși mai aproape de oameni, în special de persoanele cu dizabilități pentru care o călătorie la muzeele în care se află acum machetele poate fi dificilă sau chiar imposibilă.
Și vrem să realizăm machete tactile pentru cele șapte școli speciale din Târgu Jiu, astfel încât aproximativ 1.500 de copii să poată avea acces direct la această experiență.
Sunt trei moduri diferite de a continua ceea ce am început cu Feel Brâncuși: să dezvoltăm o nouă experiență în jurul operei lui Brâncuși, să ducem experiența actuală mai aproape de public și să o facem disponibilă direct copiilor care pot beneficia de ea.
