Când ne-am gândit ultima dată la liniște? Să zic, acum 5 minute? Cu cât avansăm în haosul specific vremurilor actuale, cu atât căutăm mai mult liniștea, ordinea, calmul. Iată că Elena Savu le-a găsit, într-un loc pe care mulți dintre noi nu l-am mai vizitat demult: tărâmul puzzle-urilor. Teoria că viața de adult este mai ușor de traversat când ne amintim să mai fim și copii este deja demonstrată, iar pentru Elena, fiecare puzzle compus este o nouă ocazie de a redescoperi cum se simt răbdarea, curiozitatea și bucuria de a transforma haosul în ordine.
Abstractizarea acestui obicei nu a lăsat pasiunea Elenei pentru puzzle-uri să fie o ocupație doar a ei, în intimitatea casei, ci a fost transformată, cu ajutorul Lucianei Baicu-Raschka, Founder & Executive Producer, al Oanei Boeru, Project Director, și al Anei Brezeanu, Creative Director, într-un proiect artistic. Organizată, în primă fază, ca o surpriză de familie, prima expoziție a Elenei a dat curs unui demers mai amplu de a transforma totul într-o experiență multisenzorială. Cu deschiderea pe 19 noiembrie, ANATOMIE D’UNE IMAGE propune o analiză, prin toate cele cinci simțuri, a felului în care ne raportăm la tot ce ne înconjoară. Care e diferența dintre a privi și a vedea și ce ne facem atunci când trebuie ”să vedem” doar atingând, auzind sau mirosind?
Despre cum puzzle-ul poate deveni materie artistică și cum copilăria trăită aproape de bunicii cu deficiențe de vedere poate deveni un arc temporal și inspirațional, vorbim cu Elena și echipa, în rândurile de mai jos:
Echipa din spatele proiectului
Luciana: Eu nu vin din zona artelor plastice și cred că tocmai asta explică destul de bine rolul meu în proiect. Vin din televiziune, comunicare, marketing, PR, evenimente și management.
Parcursul meu profesional m-a ținut mereu într-o zonă în care trebuia să construiesc ceva pentru oameni: o poveste, un eveniment, o experiență sau pur și simplu un motiv pentru care să le pese.
Cred că de aici vine apropierea mea de artă. Nu neapărat din nevoia de a crea eu obiectul artistic, ci din fascinația pentru ceea ce poate produce el în omul care îl întâlnește.
Elena: Sunt economist și, profesional, am trăit toată viața într-o lume care pare destul de departe de artă. Am lucrat exclusiv în domeniul bancar, în vânzări, bugete și strategie — un univers al cifrelor, al structurii și al lucrurilor foarte concrete.
Puzzle-ul a fost multă vreme pur și simplu ceva ce îmi plăcea să fac. Nu m-am întrebat când a început pasiunea asta sau de ce. În ultimii doi ani însă, ceva s-a schimbat. Am început să nu mai aleg un puzzle doar pentru că îmi place imaginea, ci pentru ceea ce îmi transmite acea imagine.
Cred că acela a fost, fără să-mi dau seama atunci, momentul în care m-am apropiat de artă: când imaginea a încetat să mai fie doar ceva frumos de construit și a început să însemne ceva pentru mine.
Oana: Eu vin din zona organizării de evenimente private, iar cu Luciana am mai construit împreună o piesă de teatru și câteva evenimente. Cred că experiența asta m-a învățat să mă uit la o idee frumoasă și să văd foarte repede și ce trebuie să se întâmple concret pentru ca ea să devină realitate.
În proiectul acesta există însă și o dimensiune profund personală: Elena este sora mea, iar Ana este sora mea geamănă.
Ana: Am activat în proiecte foarte diferite ca tematică, inclusiv în dezvoltarea Acumen Sport România, și cred că toate experiențele acestea m-au obișnuit să caut esența unei idei și apoi forma cea mai coerentă prin care ea poate fi exprimată.
În ANATOMIE D’UNE IMAGE am intrat odată cu ediția a doua, în zona de creație. Pentru mine provocarea este să iau toate ideile, emoțiile și componentele proiectului și să găsesc limbajul vizual prin care ele pot spune aceeași poveste.
Cum a apărut ideea de a colabora
Luciana: În cazul nostru, colaborarea nu a început cu un plan și nici cu intenția de a construi o serie de expoziții. Primul vernisaj a fost, înainte de orice, un cadou pentru cea mai bună prietenă a mea.
Iar primul om pe care l-am sunat când am decis că vreau să fac asta pe bune a fost Oana.
Oana: Cu Luciana mai organizasem lucruri împreună și știam deja că atunci când mă sună cu „am o idee”, există mari șanse ca ideea să fie mult mai mare decât pare în primele două minute.
Mi-a povestit ce vrea să facă pentru Elena și m-a întrebat dacă mă bag. Am spus da imediat.
Cred că noi două funcționăm foarte bine împreună tocmai pentru că suntem diferite. Luciana vede foarte repede cât de mare poate deveni o idee. Eu mă uit instinctiv la oamenii, timpul, ordinea și pașii necesari ca să ajungem acolo.
Luciana: Exact de asta am sunat-o. Oana este unul dintre foarte puținii oameni care pot să mă țină cu picioarele pe pământ fără să-mi taie aripile.
După prima ediție, proiectul a crescut. Pentru a doua am simțit că avem nevoie de o direcție creativă mult mai amplă și atunci a intrat Ana.
Și aici trebuie să spun ceva despre familia lor, pentru că altfel povestea n-ar fi completă. Ele sunt, de fapt, patru surori: Măriuca, Elena, Oana și Ana. Și sunt extraordinar de unite.
Măriuca, sora cea mare, a fost alături de Elena la primul vernisaj ca parte din surpriza pe care i-o pregătisem. La ediția a doua am vrut însă să existe și ceva construit de ea. Știam cât de mult iubește Crăciunul și câtă pasiune pune în tot ce înseamnă decorurile lui, așa că am întrebat-o dacă vrea să preia zona de Crăciun și să aducă în ea inclusiv o parte dintre ornamentele colecționate de-a lungul anilor.
A spus da din prima.
Și îmi place foarte mult că s-a întâmplat așa. Pentru că, deși ANATOMIE D’UNE IMAGE este construit în jurul Elenei, undeva, discret, toate cele trei surori ale ei au ajuns să lase câte ceva din ele în poveste.
Ana: Eu am venit într-un proiect în care emoția exista deja. Nu trebuia inventată.
Provocarea era să luăm foarte multe idei și să le dăm o structură și o identitate comună. Asta m-a atras foarte tare.
Elena, de unde vine fascinația ta pentru puzzle-uri
Cred că puzzle-ul îmi oferă în primul rând ceva ce viața reală nu ne oferă întotdeauna: certitudinea că haosul poate deveni ordine.
Răstorni o mie de piese pe masă și, oricât de imposibil ar părea la început, știi că undeva există o soluție. Fiecare piesă pe care o găsești este o reușită mică, imediată.
Pentru mine este și o formă de meditație activă. Când caut o anumită nuanță, o formă sau următoarea piesă, sunt acolo. Nu mă mai gândesc la alte zece lucruri.
Dar puzzle-ul m-a făcut să descopăr și lucruri despre mine. Că am mai multă răbdare decât credeam. Că atunci când mă blochez prefer uneori să mă opresc și să revin decât să forțez lucrurile. Și, poate cel mai important, că pentru mine finalizarea are valoare.
De aceea nici nu desfac puzzle-urile după ce le termin. Le înrămez și le păstrez. Nu fac o ierarhie între ele după numărul de piese sau dificultate. Fiecare reprezintă ceva dus până la capăt.
Privite împreună, nu mai sunt niște imagini separate. Devin o colecție. Poate chiar o poveste despre mine spusă fără cuvinte.
Când a devenit puzzle-ul o posibilă materie artistică
Elena: Cred că răspunsul cel mai corect este că Luciana a făcut-o înaintea mea.
Într-o zi eram amândouă la muncă și am sunat-o. I-am spus, destul de tam-nesam și mai mult râzând, că mi-ar plăcea să fac o expoziție cu puzzle-urile mele... la mine în curte.
Pentru mine era undeva între o idee și o glumă. Luciana a tăcut.
Luciana: Îmi amintesc perfect telefonul. Elena râdea. Eu nu. În secundele alea mă gândeam: „Dar dacă aș face asta pe bune? Și dacă aș face-o așa cum o văd eu pe ea?”
Într-o seară am găsit AltLoc și am sunat-o imediat pe Oana. I-am explicat ce vreau să fac și i-am spus: „Te bagi cu mine în asta? Am nevoie doar să mă ții pe sol.”
Oana: Am spus da din prima. După care am realizat că avem zece zile.
Luciana: Elena a plecat în concediu cu soțul și fiica ei, iar noi am avut zece zile să organizăm totul fără ca ea să știe.
S-a întors duminică. Vernisajul era marți. În seara respectivă credea că vine la o cafea cu mine, cu soțul și fiicele mele și cu soțul și fiica ei.
Când a ajuns, o așteptau aproximativ 50 de oameni: surorile, familia, prietenii, oamenii ei dragi. Iar pe parcurs ni s-au alăturat încă aproximativ 20–25 de persoane care treceau pe stradă, au fost atrase de loc și de amenajare și au ales pur și simplu să rămână.
Elena: Cred că în primele trei minute am fost efectiv în șoc. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Apoi am realizat că oamenii aceia erau acolo pentru mine. Și cred că abia atunci am început să-mi privesc puzzle-urile altfel. Pentru că am văzut alți oameni oprindu-se în fața lor, apropiindu-se, căutând piesele, întrebând despre imagini și despre proces.
Luciana nu mi-a oferit doar primul meu vernisaj. Pentru o seară, mi-a împrumutat felul în care mă vede ea. Și poate atunci am început și eu să văd în pasiunea mea ceva ce până în acel moment nu văzusem.
Cum a apărut conceptul ANATOMIE D’UNE IMAGE
Luciana: După primul vernisaj am știut imediat că, dacă va exista o a doua ediție, nu vreau să repetăm nimic.
Nu voiam o sală mai mare, mai multe puzzle-uri sau o versiune mai spectaculoasă a aceluiași eveniment. Mi-am dorit să construiesc ceva complet diferit. Ceva ce, din ceea ce cercetasem eu, nu mai întâlnisem în România în formula aceasta.
Prima ediție îi invitase pe oameni să vadă pasiunea Elenei. La a doua mi-am dorit ca oamenii să intre, efectiv, în lumea ei.
De aici a pornit ideea unei expoziții care să nu mai fie doar privită, ci trăită.
Atunci am început să adun în jurul proiectului oamenii de care aveam nevoie pentru ca ideea să capete formă, iar Ana a intrat ca Creative Director.
Ana: La un moment dat vorbeam despre bunicii noștri, despre deficiența lor de vedere și despre experiențele Elenei din copilărie. Și de acolo mi-a venit întrebarea: dacă am integra cele cinci simțuri în experiență?
Mi s-a părut fascinant paradoxul: construim un proiect în jurul imaginii, dar ce se întâmplă dacă, pentru câteva momente, eliminăm tocmai vederea? Cum se schimbă felul în care descoperim ceva atunci când celelalte simțuri trebuie să participe?
Luciana: Și acolo s-au legat lucrurile.
Am început să desfacem imaginea aproape ca pe un organism. Dacă nu o vezi, o poți atinge? O poți auzi? Poate avea un parfum? Poate fi asociată cu un gust? Poate o imagine să-ți spună ceva înainte să ajungi s-o vezi?
De aici a venit și titlul: ANATOMIE D’UNE IMAGE.
Pentru mine, ediția a doua a pornit tot din dorința de a-i face Elenei un cadou. Doar că nu voiam să-i ofer același cadou într-un ambalaj mai frumos.
Prima dată am vrut să-i arăt Elenei cum o văd eu. De data aceasta vreau să construiesc, pentru o seară, o lume în care și ceilalți să poată simți ceva din ceea ce văd eu în ea.
Cât de mult te-a inspirat povestea bunicilor tăi
Elena: Nu știu dacă pot spune că m-a „inspirat” în sensul clasic al cuvântului, pentru că pentru mine nu a fost o poveste pe care am descoperit-o. A fost pur și simplu viața mea.
Am trăit aproape de bunicii mei materni timp de 32 de ani. Bunicul vedea aproximativ 15% cu un singur ochi și preda la școala pentru nevăzători. Mergeam deseori cu el acolo și, copil fiind, eram fascinată de ceea ce vedeam.
Îmi amintesc copii cu deficiențe de vedere care realizau, doar prin atingerea materiilor prime, cutii din carton, perii și obiecte utile. Pentru mine era aproape miraculos. Și totuși îmi amintesc locul acela ca fiind plin de veselie și de o familiaritate extraordinară. Îmi părea o familie uriașă. De altfel, bunicul meu a botezat peste 20 de copii nevăzători.
Iar acasă, deficiența de vedere nu îi definea pe bunicii mei.
Bunicul avea sculele așezate cu o precizie aproape milimetrică. Dacă mă trimitea să-i aduc ceva, îmi putea spune exact unde se află. Își ținea discurile perfect ordonate și știa întotdeauna unde este fiecare. Și era un extraordinar dansator de tango, iar eu eram partenera lui de dans.
Bunica, deși vedea foarte puțin, era incredibil de cochetă. Se aranja și se machia chiar dacă nu putea vedea bine ceea ce noi considerăm aproape indispensabil pentru asta: oglinda.
Cred că ei m-au învățat, fără să-mi spună vreodată în cuvinte, că a vedea lumea nu este același lucru cu a avea vedere.
Cum a devenit expoziția o experiență multisenzorială
Oana: Una dintre provocările unui proiect ca acesta este că poți avea foarte multe idei frumoase, dar ele trebuie să funcționeze împreună și în lumea reală.
Vizitatorul trebuie să aibă un parcurs. Cum intră? Ce întâlnește prima dată? Unde se oprește? Ce descoperă după aceea? Cum circulă oamenii? Unde există riscul să se rupă povestea? Aici intervine foarte mult partea mea. Încerc să păstrez ideea intactă, dar să mă asigur că ea poate fi trăită, nu doar imaginată.
Ana: Iar din punct de vedere creativ, fiecare element trebuie să aibă un motiv să existe.
Nu vrem efecte puse acolo doar pentru că arată bine. Lumina, întunericul, sunetul, textura, parfumul sau gustul trebuie să contribuie la aceeași poveste.
În momentul în care omul nu mai stă pur și simplu în fața unei lucrări, ci trebuie să participe la descoperirea ei, relația lui cu imaginea se schimbă.
Cum ați decis rolul simț
Ana: Am pornit de la vedere, pentru că este simțul pe care îl asociem instinctiv cu arta vizuală. Apoi am făcut exact opusul: am decis să o suspendăm pentru câteva momente.
Atingerea oferă informație înaintea imaginii. Auzul construiește ritmul și atmosfera. Mirosul poate ancora o imagine într-o amintire sau într-o stare fără să explice nimic. Gustul duce experiența într-o zonă complet fizică.
Dar nu ne dorim cinci experiențe separate.
Oana: Și aici intervine din nou traseul. Dacă omul simte că a bifat cinci „stații” — văz, auz, miros, gust, atingere — am pierdut ceva din magie.
Toate trebuie să curgă suficient de firesc încât, la final, să-și amintească experiența, nu mecanismul din spatele ei.
Ana: Exact. Într-un punct, nici nu ar mai trebui să conteze foarte mult cu ce simț percepi ceva. Contează ce produce în tine.
De ce este esențial ca experiența să înceapă în întuneric
Luciana: Pentru că vrem să-i luăm vizitatorului, pentru foarte puțin timp, exact instrumentul pe care se așteaptă să-l folosească într-o expoziție: vederea.
Ce se va întâmpla în acele prime momente aș prefera însă să rămână o surpriză până pe 19 noiembrie. Pot spune doar că începutul nu este întâmplător și că are un rol esențial în felul în care va fi perceput tot ceea ce urmează.
Este un dezechilibru foarte mic, sigur și temporar. Nu pretindem nicio secundă că prin asta putem reproduce experiența unui om nevăzător. Ar fi superficial și incorect.
Vrem să producem o schimbare de perspectivă. Să-l facem pe om să devină atent la lucruri pe care, atunci când vederea îi este permanent la dispoziție, poate nici nu le mai observă.
Mai mult de atât nu spun. Pentru că surpriza face parte din experiență.
Nu vrem neapărat ca omul să vadă mai mult. Vrem să devină mai atent la felul în care vede.
Ce devine arta atunci când nu mai este doar privită
Ana: Cred că devine mult mai personală și, într-un fel, mai greu de controlat de către creator.
Poți expune aceeași imagine pentru o sută de oameni. Dar un parfum poate trimite un om direct într-o amintire din copilărie și pentru altul poate să nu însemne nimic. O melodie poate liniști pe cineva și poate răscoli pe altcineva.
Când introduci mai multe simțuri, îi dai vizitatorului o parte din construcția experienței.
Oana: Și cred că aici e ceva foarte frumos: noi putem organiza aproape tot. Putem stabili traseul, luminile, muzica, momentul în care se întâmplă ceva.
Dar nu putem organiza ce simte omul. Și nici nu cred că ar trebui.
Componenta dedicată persoanelor cu deficiențe de vedere: ce a schimbat în felul în care ați construit experiența
Luciana: A schimbat aproape tot.
Există o diferență enormă între a spune „vrem să facem și ceva pentru persoanele nevăzătoare” și a te întreba dacă aceeași artă pe care o construiești pentru un om care vede poate fi descoperită și de cineva care nu vede.
Nu ne dorim un colț separat pus acolo ca să putem spune că proiectul este accesibil. Mi s-ar părea exact contrariul ideii de incluziune.
Ne dorim ca aceeași lucrare să poată avea mai multe căi de acces: contur, relief, textură, descriere audio, Braille acolo unde este relevant.
Oana: Și ne obligă să verificăm totul și dincolo de concept.
Pentru că accesibilitatea nu poate arăta bine doar într-un dossier. Trebuie să funcționeze pentru omul care intră efectiv în spațiu.
Asta înseamnă să ascultăm, să testăm și să fim pregătite să schimbăm inclusiv lucruri de care poate ne-am atașat foarte tare dacă, practic, ele nu funcționează.
Ce ar lipsi din mesajul expoziției, fără ajutorul Asociației Nevăzătorilor
Luciana: Tocmai aici cred că trebuie să avem suficientă modestie încât să recunoaștem că există lucruri pe care nu avem dreptul să presupunem că le înțelegem.
Elena a crescut foarte aproape de realitatea bunicilor ei. Noi putem cerceta și putem avea cele mai bune intenții. Dar niciuna dintre noi nu trăiește experiența unui om cu deficiență de vedere.
De aceea ne dorim ca această componentă să fie construită împreună cu Asociația Nevăzătorilor din România și, mai ales, cu oameni cu deficiențe de vedere.
Oana: Pentru mine, aici cuvântul important este „ascultare”. Nu „uite ce am făcut noi pentru voi”, ci: „Spuneți-ne dacă ceea ce am gândit chiar funcționează pentru voi.”
Să testăm. Să primim observații. Să schimbăm lucruri.
Luciana: Altfel am risca să facem un proiect despre oameni, fără ei. Și ar fi exact opusul ideii pe care încercăm s-o construim.
Ce ați vrea să rămână în mentalul publicului
Elena: Pentru mine ar fi foarte emoționant ca oamenii să plece privind altfel ceva ce, la prima vedere, poate părea atât de simplu precum un puzzle.
Eu știu câtă răbdare, câte ore și cât din mine există în fiecare dintre ele. Dacă oamenii reușesc să vadă puțin dincolo de imaginea finală, pentru mine înseamnă enorm.
Ana: Eu aș vrea să rămână experiența ca întreg. Nu „mi-a plăcut lumina”, „mi-a plăcut muzica” sau „mi-a plăcut instalația”, ci senzația că toate au spus aceeași poveste.
Oana: Eu mi-aș dori să rămână și ideea că lucrurile care la început par imposibil de pus împreună se pot construi, bucată cu bucată.
Poate că inevitabil ajung tot la puzzle: la început vezi sute sau mii de fragmente și nu înțelegi cum vor deveni vreodată o imagine.
Și apoi începi cu prima piesă.
Luciana: Iar eu, culmea, mi-aș dori să nu rămână puzzle-urile.
Dacă omul pleacă spunând doar „ce puzzle-uri frumoase am văzut”, atunci cred că noi am făcut o expoziție frumoasă și atât.
Mi-ar plăcea să plece cu o întrebare.
Poate despre cât de mult confundăm „a privi” cu „a vedea”. Poate despre cât de diferit poate percepe alt om exact aceeași lume. Poate despre cât de repede trecem pe lângă lucruri atunci când avem toate simțurile la dispoziție și cât de atenți devenim atunci când unul dintre ele ne lipsește.
Și mi-aș mai dori ceva: ca emoția să nu rămână doar emoție.
Proiectul are și o componentă socială, iar o parte din ceea ce se întâmplă în acea seară trebuie să continue după ce se sting luminile.
O pasiune personală a devenit un cadou. Cadoul a devenit artă. Arta poate genera empatie. Iar empatia trebuie să poată deveni ceva concret.
Dacă un om iese de la ANATOMIE D’UNE IMAGE și, măcar pentru câteva minute, vede altfel, atunci pentru mine experiența și-a făcut treaba.
