Uneori te întorci la ceea ce cunoști, nu-i așa? Pentru că e ceva familiar. Rachel Tâpârjan s-a întors la România. Dar nu pentru că era ceva familiar, chiar dacă s-a născut aici. Rachel a fost adoptată de un cuplu din Marea Britanie, în anii 90, iar relația ei cu România a fost marcată mult timp de teamă, prejudecăți, neliniște. A redescoperit țara treptat, prin românii pe care i-a cunoscut, mergând apoi pe urmele istoriei personale.
Totul a început cu un mail: „Nu mă cunoști, dar am fost adoptate din același orfelinat, în aceeași perioadă. Mi-ar plăcea să mă întorc în România, să-mi caut rădăcinile și poate să-mi găsesc mama. M-ai ajuta?”. Rachel a spus da. Așa a apărut ideea unui film care să documenteze povestea. A lucrat șase ani la acest documentar, iar structura lui a evoluat în funcție de fiecare descoperire. Rachel și-a dat seama că vrea să își cunoască și ea rudele, să afle mai multe despre mama ei. A devenit personaj în propriul documentar.
"Am însoțit-o pe Mihaela și am filmat-o în timp ce își căuta mama. Am văzut-o descoperindu-și toate acele mătuși și verișoare, o lume întreagă de femei care au primit-o cu brațele deschise. Atunci mi-am dorit să-mi caut și eu rudele sau măcar să aflu mai multe despre mama mea", povestește Rachel.
"Atât de familiar" a avut premieră mondială în competiția CPH:DOX 2026, la festivalul internațional de film documentar de la Copenhaga și are trei nominalizări la British Independent Film Awards 2026. Rachel Tâpârjan a primit BFI & CHANEL Filmmaker Award 2026, o distincție care recunoaște viziunea sa cinematografică îndrăzneață.
Rachel este regizoare, doctor și conferențiar universitar în asistență socială la Universitatea Teesside. A lucrat cu copii din sistemul de protecție, adolescenți cu istorii de adopție dificile și femei care au trecut prin violență sexuală și domestică, iar cercetarea sa doctorală s-a concentrat asupra practicii informate asupra traumei.
"Atât de familiar" are premiera în cinematografele din România pe 13 noiembrie. Ce a descoperit despre ea și despre România, care au fost cele mai grele momente, povestește Rachel în rândurile de mai jos:
Momentele declanșatoare
Faptul că am fost adoptată e, evident, cel mai important, nu? Dincolo de asta, a contat foarte mult că am fost încurajată să fiu creativă încă de mică. Chiar și unele dintre experiențele dificile prin care am trecut mi-au influențat felul în care abordez diferite aspecte ale muncii mele. Mai ales când vine vorba despre cum putem spune povești și cum putem crea legături cu oamenii, punând empatia și demnitatea în centrul a tot ceea ce facem. Pentru că exact după asta tânjeam în perioadele grele.
Cum ți-a influențat experiența personală alegerea de a lucra cu persoane care au trecut prin experiențe dificile
Nu sunt o persoană care se șochează ușor și nici nu obișnuiesc să-i judec aspru pe ceilalți. Cred că pot privi lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, înțelegând și mecanismele sociale sau sistemice care perpetuează anumite forme de suferință umană. La nivel individual, pot găsi un sens în anumite tipuri de suferință. De obicei, reușesc să văd și latura înduioșătoare a armurii pe care și-o construiesc oamenii, mecanismele lor de apărare, lucrurile care i-au ajutat să supraviețuiască, dar care, în același timp, îi pot împiedica să se dezvolte și să se bucure pe deplin de viață. Simt, de asemenea, că propriile mele experiențe și faptul că sunt conștientă de felul în care m-au modelat, în bine și în rău, mă fac să caut complexitatea și nuanțele atunci când spun poveștile altora și mă consider norocoasă că am această perspectivă.
Cel mai important lucru pe care l-ai învățat lucrând cu oameni din sistemul de protecție
Copiii și adulții au nevoie de iubire și de legături umane autentice. Nu depășim niciodată această nevoie, indiferent cât de mari ne facem. Este la fel de fundamentală ca nevoia de oxigen, hrană sau adăpost. Avem nevoie să știm că suntem importanți pentru cineva. Chiar dacă un copil nu vine la întâlnirea sau la ședința pe care o are cu mine, trebuie să știe că absența lui a contat, că cineva a observat că nu a venit, că ne gândim în continuare la el. Uneori, când un copil dispare, de fapt pune o întrebare: „Oare o să observe cineva că am dispărut? O să mă caute cineva?” Eu am fost unul dintre acești copii. Nu reușeam întotdeauna să păstrez legătura cu adulții alături de care eram în siguranță, dar faptul că știam că nu renunțaseră la mine însemna enorm. Lăsați întotdeauna ușa aia deschisă.
Cum a evoluat, de-a lungul vieții tale, relația cu România
Când eram copil, mi se arătau documentare și reportaje de știri îngrozitoare, tulburătoare, despre România și, mai ales, despre orfelinatele românești. Credeam că România este un loc înfricoșător, o țară cu care nu voiam să am nimic de-a face. Lucrurile s-au schimbat complet. Acum îmi place foarte mult să vin în România. Îmi amintesc că, atunci când eram mai tânără, am cunoscut câțiva români în Marea Britanie. Mi s-au părut niște oameni tare faini și m-am gândit că poate nu-i chiar așa rău să fii român.
Acum, după tot timpul petrecut aici, am ajuns să înțeleg că românii sunt la fel de minunați, contradictorii și dați peste cap ca oamenii de orice altă naționalitate.
Mi-a făcut mare plăcere să mă împrietenesc cu oameni din România de vârsta mea, din generația mea, și să descopăr cât de multe avem în comun: nesiguranțele, umorul, angoasele existențiale legate de lumea în care trăim. România și românii m-au ajutat, m-au primit cu brațele deschise și au avut grijă de mine. Acum am o mulțime de experiențe reale, trăite aici, pe care îmi pot întemeia propriile păreri despre România, nu doar opiniile altora.
Ce înseamnă pentru tine acasă
Acasă e acolo unde îți este inima, nu? Acasă este locul în care mă simt în siguranță, binevenită și în largul meu. Acasă înseamnă un anumit sentiment de familiaritate. Genul acela de familiaritate după care tânjești atunci când ești departe. Pentru mine, sentimentul acesta legat de „acasă” nu s-a schimbat.
Cum ai început să-ți construiești propria poveste despre origini
În principal, prin conversațiile cu oamenii pe care i-am întâlnit pe parcurs: membri ai familiei, vecini, oameni din Brăila. Cele mai importante piese ale puzzle-ului au fost întâlnirile cu unchiul meu, cu fratele meu și, în cele din urmă, cu sora mea. Fiecare are propria versiune despre familia noastră și despre lucrurile care s-au întâmplat. Dar toate aceste perspective sunt valoroase și fiecare adaugă un nou strat poveștii pe care mi-o construiesc despre cine sunt și de unde vin.
Când te-ai gândit prima dată la ideea acestui documentar
Totul a început când am primit un e-mail de la Mihaela, o femeie din Canada, care îmi scria: „Nu mă cunoști, dar am fost adoptate din același orfelinat, în aceeași perioadă. Mi-ar plăcea să mă întorc în România, să-mi caut rădăcinile și poate să-mi găsesc mama. M-ai ajuta?”. La început, ideea era să o ajut pe Mihaela să se pregătească pentru călătorie și să o însoțesc. Apoi am întrebat-o dacă ar vrea să filmez tot ce se întâmplă, doar pentru ea, ca să aibă o amintire. Și a fost de acord. De acolo, lucrurile au început să se dezvolte. M-am gândit că ar putea ieși un scurtmetraj despre călătoria Mihaelei, în care aș fi avut și eu un rol, dar din spatele camerei. Nu ar fi fost un film despre legătura dintre noi două, deși aș fi făcut referire la ea. Părinții mei adoptivi au fost foarte aproape să o aleagă pe ea în locul meu, așa că viețile noastre sunt legate într-un mod imposibil de desfăcut. Faptul că ea a ajuns în Canada, iar eu în Marea Britanie ar fi putut la fel de bine să fie invers.
Apoi am însoțit-o pe Mihaela și am filmat-o în timp ce își căuta mama. Am văzut-o descoperindu-și toate acele mătuși și verișoare, o lume întreagă de femei care au primit-o cu brațele deschise. Toate îi aduceau cadouri, o îmbrățișau și voiau să o ajute. Atunci mi-am dorit să-mi caut și eu rudele sau măcar să aflu mai multe despre mama mea. Chiar dacă nu aveam să o întâlnesc niciodată, simțeam nevoia să știu cine a fost.
Dilemele, îndoielile de început
Cea mai mare ezitare a mea a fost legată de faptul că urma să fiu și eu personaj al filmului. Aproape două treimi din proces m-am împotrivit ideii de a deveni protagonistă. Aveam rețineri și în privința întoarcerii la orfelinat și a felului în care eu și Mihaela urma să fim prezentate drept „orfane”. Este un termen pe care îl detest și care, de fapt, nici măcar nu era corect.
Majoritatea copiilor din orfelinatele românești nu erau orfani. Părinții noștri nu muriseră. Aveam atât de multe întrebări. Ce vom descoperi? Suntem sigure că vrem cu adevărat să aflăm? Cum pot spune o poveste care să contrazică celelalte povești pe care le văzusem despre copiii adoptați din România? Cum pot face un film cu a cărui poveste să pot, eu însămi, să trăiesc?!
Cât s-a păstrat din ideea inițială pe parcursul realizării documentarului
S-a păstrat destul de mult din viziunea inițială, dar au existat și câteva schimbări de direcție pe parcurs. Multe lucruri au rămas pe dinafară la montaj, ceea ce este o parte esențială a procesului de construire a oricărei povești. Dar trebuie să spun că destul de multe scene din storyboardurile și versiunile inițiale ale proiectului au ajuns în filmul final. :)
Ce ai ales să nu incluzi în documentar
Unul dintre lucrurile importante pe care nu le-am inclus a fost un exercițiu de constelații familiale la care am participat. A fost o experiență extraordinară, dar pur și simplu nu am reușit să-i găsim locul potrivit în montaj.
Momentele cele mai greu de dus
Tot ce a ținut de frații mei a fost dificil. Greu de organizat, greu din punct de vedere emoțional, greu în ceea ce privește relațiile dintre noi. Dar a meritat din plin.
E complicat. Am multe sentimente contradictorii legate de cine suntem unii pentru ceilalți și de ce înseamnă faptul că ne-am regăsit. E o situație foarte complexă și, uneori, extrem de grea.
Cum ai ajuns la acest titlu
Titlul de lucru era „One of Us” („Unul dintre noi”), dar apoi mi-a venit ideea „Something Familiar”, care mi-a plăcut foarte mult pentru că are mai multe sensuri. Îmi place limbajul care are rezonanță, care poate spune mai multe lucruri în același timp.
Realizasem anterior o instalație de artă video în care o actriță mimează, sincronizându-și buzele, cuvintele rostite de o lucrătoare sexuală din Middlesbrough, orașul în care locuiesc.
Ultimele cuvinte din acea lucrare sunt: „Uneori te întorci la ceea ce cunoști, nu-i așa? Pentru că e ceva familiar”. Mi s-a părut perfect. Și o continuare firească a temelor pe care le explorez în mare parte din munca mea. Îmi place titlul și pentru că îmi amintește de titlurile Mirandei July. Ador titlurile acelea care devin tot mai complexe cu cât te gândești mai mult la ele.
