Povesteam zilele trecute cu un prieten despre concertele la care am fost de-a lungul timpului. Despre topuri si despre anii '70 pe care noi nu i-am prins si ce pacat ca nu i-am prins. Prietenul asta al meu a plans la Gilmour in Viena, mie imi intrase ceva in ochi la Waters, in Bucuresti si asa mai departe. Doi oameni in toata firea, inconjurati de turci care fumau narghilea.
Si dintr-una intr-alta, scaldata-n bere proasta, discutia a ajuns la trupele rock care canta in deschiderea marilor show-uri ale lumii. Trupele astea sunt in general bune, adesea extraordinare, iar uneori sacrificate pe altarul grandioasei petreceri. Sonorizarea nu-i la fel ca-n punctul culminant al serii, luminile nu-s la fel, publicul nu-i la fel. Este, cum spuneam, o postura ingrata, dar stralucitoare chiar si asa.
Ce vreau sa spun este ca nu e treaba usoara sa deschizi pentru Radu Ghelmez. Daca esti pe Facebook si-i urmaresti contul, probabil ca stii despre ce vorbesc. Astazi si numai astazi, il puteti citi pe Radu si la noi, nu doar la el. Nu vreau sa va descurajez, dar sa stiti ca aveti mult de citit. Aici ma tem ca port si eu o parte din vina - nu i-am spus la inceputul interviului ce sotia lui ii spunea inainte sa iasa din casa: "Ghelme, nu carecumva sa vorbesti mai mult de o ora despre tine sau ce ti s-a mai intamplat tie". Dar, vedeti, dragi cititori rabdatori, tocmai pentru asta l-am tocmit noi c-o bere si un like: sa zica de tot si de toate pana nu mai are scuipat in gura sau amprente pe burice.
