[Între scenarii] Regulile cântatului la drâmbă și principiile scenaristicii. Filip Columbeanu: ”Le înveți în două ore, dar le perfecționezi într-o viață”

Filip Columbeanu tocmai a castigat finantarea CNC pentru sectiunea "Dezvoltare Lung Metraj, cu scenariul intitulat ”Biciclete”, în regia lui Radu Barbulescu. Interviul cu el nu a cuprins intrebari despre asta; dar, chiar si asa, am aflat lucruri interesante despre scena scenaristicii (sic) din Romania. 

In primul rand, munca de scenarist este ceva mai complexa decat ne-o imaginam noi, mai ales in Romania. Rolurile despre care ne vorbeste Filip:

Script doctor, concept writer, dialoghist sau alte contributii pe parcursul scrierii unui scenariu; care desi platite si respectate, sunt treburi de bucatarie si nu ajung la public.

Proiectele cele mai frumoase la care a lucrat se impart in doua: teatru si film. La teatru, avem „Imparatul Neimparat” si ”Bacul Nu-i Sfarsitul Lumii” ; aceasta din urma e o piesa radiofonica cu elevi de liceu, in regia lui Radu Stoian. Iar cat priveste filmul, „Simin Dona” a fost scenariul cu care a castigat finantarea pentru dezvoltare la CNC in anul 2016, alaturi de Alien Film.

Sfaturi pentru wannabes? Avem:

Sa nu va fie rusine sa va cereti bani pentru munca si timpul pe care le investiti. Una e sa scrii un spec-script pe timpul tau, alta e sa primesti o comanda. Este si show, dar e si biz.

Pasiunea pentru film si pentru scris

Cred ca scrisul si filmul au fost mereu mana in mana pentru mine. Parintii mei sunt amandoi din lumea teatrului si filmului asa ca de mic m-au dus la cinema. De-asta cand ma intrebau adultii “ce vreau sa fiu cand o sa fiu mare” eu raspundeam scurt: “erou”.

Am inceput cu 101 “Dan Martizieni” cum ziceam pe vremea aia, dar deja la 5 ani se uita casierita ciudat la taica-miu cand cumpara doua bilete pentru “Exorcistul”. Asta inseamna ca pentru mine scrisul a avut mereu o componenta foarte cinematografica; a deservit cumva filmul ca etapa finala a reprezentarii unei povesti.

In clasa a III-a ma apucasem de un roman pe care il scriam pe caiete “vocabular”, pentru ca notiunea de agenda era prea straina pentru mine; scriam in metrou, pe drum spre scoala. Am incercat sa agat o colega cu romanul meu si ea a vrut sa ma parasca invatatoarei cand a citit injuraturile. Evident, antagonistul avea un limbaj foarte colorat.

Apoi in clasa a 7-a am scris si desenat o banda desenata de 20 de numere despre al III-lea Razboi Mondial in Romania, intitulata “Pe-un Picior de Plai”. Se citea pe sub mana in scoala si ma intrebau colegii cand e gata urmatorul numar. Aveam un adevarat focus grup din partea lor.

In clasa a 8-a ii faceam colegului meu, actualul actor si regizor de teatru Radu Stoian “imagini” – adica faceam o poveste horror in desene pe care i-o ascundeam prin casa, dupa care il plimbam cu scaunul prin intuneric si aprindeam lanterna numai pe respectivele “scene”. Domnul Stoian era un critic foarte dur la adresa naratiunii si ma foloseam de feedbackul lui ca sa ma perfectionez pentru urmatoarea tura de “imagini”.

Asadar pentru mine a fost mereu centrala partea de “poveste” a unui film si din pacate nu stiu sa apreciez multe dintre inovatiile tehnologice din filme ca “Avengers” de exemplu. Pentru mine un film trebuie in primul rand sa vrei sa-l povestesti celorlalti.

Studiile unui scenarist

Se spune ca regulile de a scrie un scenariu se invata in doua ore si se perfectioneaza intr-o viata. De fapt, astea sunt regulile pentru cantat la drâmba, dar sunt valabile si aici.

Odata ce am aflat ca exista o sectie de scenaristica la UNATC am decis sa dau acolo. Am dat imediat dupa liceu si am intrat primul. Este o directie, dar in niciun caz nu e singura. Sunt scenaristi foarte buni care au terminat litere, psihologie, poli...

Principala scoala de scenaristica este scrisul efectiv si feedback-ul din partea celorlalti. E cumva ca la muzica. Incepi sa canti, respectiv scrii “dupa ureche”, dupa care inveti sa definesti ce ai bunghit intuitiv.

Sunt cateva carti fundamentale cum ar fi „Story” a lui Robert McKee si „Screenplay” a lui Syd Field care sunt abecedarul scenaristicii. Pentru a defini si mai bine mecanismele recomand site-ul TV Tropes. Aceste notiuni te ajuta sa navighezi mai bine prin „inspiratie” si sa iti articulezi mai bine povestea.

Evident, exista pericolul sa iti pierzi prospetimea si sa faci lucrurile matematic, dupa formula. Cum vezi in multe filme din vest: minutul 20, vedem ca are o fiica care tuseste. AHA! Deci de-aia trebuie sa jefuiasca banca.

Primele scenarii

Primul meu scenariu oficial, redactat dupa tipic s-a numit „Clocot” si era vorba despre o echipa de filmare care vine intr-un sat de tigani sa filmeze o parodie, a la Borat. Ii umilesc si ii intarata pe sateni atat de mult pana cand Garbis, bulibasa, in ciuda admiratiei pentru domeniul filmului accepta ca regizorul trebuie omorat pentru a razbuna onoarea comunitatii.

Evident, teribilismele scrierilor de la 19 ani cand nu se poate daca nu moare cineva la final. Era un haos, dar era o lectura foarte placuta si asta m-a incurajat. Ideea unui sat de tigani care in final omoara echipa de filmare (chiar daca abuzurile regizorului sunt reprezentate clar pe parcursul filmului) a fost o copilarie. Este ce as numi acum: „un film care adreseaza o problema existenta doar in mintea autorului”. Adica manipulezi realitatea ca sa iti reiasa tie o morala, fara sa te gandesti la adevaratele implicatii.

Primul scenariu de care sa fiu mandru a fost actul III al piesei „Scrooge” o adaptare dupa „Colind de Craciun” al lui Charles Dickens in regia Anei Cucu, montat in 2010 la Odeon. Desi incepe relativ clasic, spectacolul se duce tot mai departe intr-o cheie expresionista (culmea, impins oarecum de limitarile scenografice) iar actul trei exista practic doar intr-o lume a ideilor, in care Scrooge este fata in fata cu un alter ego al sau enigmatic, un fel de „higher being”.

Am intors finalul 180 de grade si in varianta noastra Scrooge nu se mai caieste, ci invata sa se accepte asa cum este, ca un rau necesar in mecanismul societatii.

Procesul de lucru

Apropo de „micile provocari ale artistului”: am ales de la inceput sa am o abordare cat mai profesionista asupra acestei meserii si ma recomand mai degraba ca un „writer-for-hire” decat ca un artist caruia trebuie sa i se alinieze planetele ca sa scoata o opera de arta (si semi-autobiografica, pe deasupra).

Munca de scenarist inseamna o gama mult mai variata de sarcini, cum ar fi script doctor, concept writer, dialoghist sau alte contributii pe parcursul scrierii unui scenariu care desi platite si respectate sunt treburi de bucatarie si nu ajung la public.

Imaginea scenaristului care bate la masina de scris sub lampa este ceva poetic si invechit. Adesea sunt foarte multi oameni implicati in scrierea unui scenariu, si sper sa fie tot mai multi daca vrem sa functionam ca o industrie. De aceea succesul unui proiect depinde de multi factori. Cand scrii te gandesti si pentru cine scrii, pentru ce public, pentru ce regizor, pentru ce buget.

„Writing is rewriting” cred ca e principala lectie aici si oricine vrea sa scrie la nivel profesionist trebuie sa o inteleaga pana in maduva oaselor. Cand propui un scenariu adesea nu propui decat o idee de doua randuri. Si daca producatorului ii place, el iti va cere s-o dezvolti intr-o pagina. Apoi in mai multe. Si abia la final, cand ai tot filmul povestit scena cu scena incepi sa scrii replicile. Primul draft e citit de producator, head writer, script coordinator sau regizor, depinde de dimensiunea echipei.

Writer’s block-ul poate interveni oricand. Solutia este sa discuti cu cineva care nu stie subiectul. Sa i-l povestesti. Din intrebarile persoanei vei vedea ce nu functioneaza, ce nu se leaga, ce e exagerat, ce nu e credibil. Dar si aici... e nevoie de un anumit tip de interlocutor care sa asculte si sa intre in conventia deja stabilita, nu sa duca povestea in total alta directie.

Ca tabieturi, de obicei imi infiintez spatiul de lucru in oras la cafea sau bere. Fac asta pentru ca am nevoie de agitatia aia. Atmosfera stimulatoare de birou, dar fara sa te bata nimeni la cap. Asadar tabietul ar fi: castile in urechi, ceva muzica de oameni morti demult pe youtube, o apa minerala si o galeata de cafea.

Proiecte preferate

Pe teatru am doua proiecte preferate:

„Imparatul Neimparat” la Nottara, pe care il consider in continuare cel mai „sincer” proiect al meu pentru ca am expus mai multe teme care ma apasau la un nivel foarte personal. Ca subiect, este vorba despre povestea adevarata care a fost mai tarziu distorsionata sub forma basmelor. As cataloga piesa ca o satira politica despre propaganda si manipulare.

Al doilea proiect este „Bacul Nu-i Sfarsitul Lumii” – o piesa radiofonica cu elevi de liceu in regia lui Radu Stoian si montata mai tarziu pe scena. Tin foarte mult la proiectul asta, pe de-o parte pentru ca baietii au rupt cu el oriunde s-au dus, dar si pentru ca actorii sunt de liceu si stiu ca isi vor aminti cu nostalgie de proiectul asta toata viata.

Pe film:

Sunt inca tanar (imi tot zic) si cred ca proiectele cele mai reprezentative n-au fost inca produse.

Dar un proiect la care tin foarte mult este „Simin Dona”, scenariu cu care am si castigat finantarea pentru dezvoltare la CNC in anul 2016 alaturi de Alien Film. Este inspirat dintr-un caz real al romancei capturate de autoritatile nord coreene in 1978 si sechestrate acolo timp de aproape 30 de ani.

Flowul unui proiect

De regula cineva are un subiect si are nevoie de un scenarist care sa il puna pe foaie.  Scrii sinopsis, omul e de-acord, continui cu treatment (sumarul povestii), il transformi in outline (sumarul povestii impartit in secvente), draft 1 de scenariu, draft 2 de scenariu (modificarile in albastru), draft 3 (modificarile in galben), final draft (first white) dupa care e treaba regizorului sa faca shooting draft. Colaborarea cu regizorul si producatorul sunt ca un drum pe munte. Te certi, te-mpaci si data viitoare stii daca mai plecati impreuna in vacanta sau nu.

Scenarist in Romania

Ownershipul creativ apartine in primul rand regizorului si in unele cazuri producatorului, pentru ca el da banii. Tu ca scenarist, in momentul in care ai predat draftul 3, ti-ai trimis copilul in lume, nu poti decat sa speri.

Sunt regizori cu care continua colaborarea si care se sfatuiesc cu tine atunci cand au de luat o decizie, sunt regizori care vin cu imbunatatiri la fata locului alaturi de actori sau regizori care pur si simplu vin cu incropeli in functie de realitatile de pe teren. Aici depinde mult de talentul si etica de lucru a fiecaruia. Si depinde si de bani. Pentru ca daca ei au o singura zi de filmare in locatie, degeaba vin eu si le vorbesc despre traseul emotional al personajelor, daca oamenii trebuie sa filmeze dubla pe repede inainte.

In mod firesc scenaristul nu mai are ce cauta pe platoul de filmare. Totul ar trebui sa fie deja stabilit pana atunci si e in responsabilitatea regizorului. Exista asistenti de platou care au grija ca detaliile tehnice de pe hartie sa fie urmarite. Also, nu pot fi doi regizori pe platou. Imi asum ca in momentul acela interpretarea povestii se afla in mainile regizorului, n-as putea sa intru peste el si sa bulversez actorii.

Evident, exista rewrites sau cazuri speciale. Chiar acum lucrez cu Milo Simulov la un VR pentru care s-a filmat, s-a facut montajul si acum e nevoie de un voice over care sa se aplice peste.

Experienta de scenarist difera de la caz la caz. Eu nu pot spune decat cum a fost in cazul meu.

Ca in orice freelance artistic, este de cele mai multe ori project-based iar networkingul e cheia. Nu stiu altii cum sunt, dar mie nu mi-a cerut nimeni diploma de facultate, ci am ajuns prin recomandari si am ramas in functie de cum ne-am inteles.

Te poti sustine in conditiile in care reusesti sa prinzi proiecte. Trebuie sa fii deschis la colaborari, sa intelegi ca e o munca de echipa in care iti aduci aportul tau. Din fericire industria de film nu mai e chiar in groapa, lucrurile s-au pus de ceva ani in miscare. Scenaristii profesionisti sunt in continua cautare. Cu timpul inveti sa te specializezi, si lumea te cauta in functie de proiect: scenarist de drama, scenarist de comedie, scenarist de actiune... ca la actori.

Frustrarile bransei

Din nou, „scenaristul roman” e o categorie foarte vasta. Dar cred ca numitorul comun sunt lipsa banilor. Lipsa banilor inseamna mai putin timp pe dezvoltare, mai putin acces la documentare, apoi in faza de productie, mai putine zile de repetitie, mai putine zile de filmare, limitari scenografice, etc.

Bineinteles, ca aceste limitari stimuleaza deseori creativitatea, dar si cand urmarirea finala e filmata cu 20 de km la ora pentru ca nu ai obtinut aprobare de filmare pe strada, te oftici.

Un sfat, insa, pentru scenaristii mai tineri ca mine: sa nu va fie rusine sa va cereti bani pentru munca si timpul pe care le investiti. Una e sa scrii un spec-script pe timpul tau, alta e sa primesti o comanda. Este si show, dar e si biz.

Si ca sa-ti raspund la a doua intrebare, cred ca frustrarea oricarui scenarist e ca nu e un scenarist mai bun