"Xanax", povestea băiatului timid, de la țară, cu tipa experimentată și frivolă care e literatura

"Xanax", povestea băiatului timid, de la țară, cu tipa experimentată și frivolă care e literatura

Din când în când, invităm scriitorii români să ne povestească despre cărți. Treaba asta e cu dus și întors. Pe deoparte, interviurile astea ies cel mai bine (iar cel de azi, cu Liviu Iancu, autorul romanului Xanax, nu face excepție). În plus, nu ieșim din discuțiile astea fără recomandări de cărți cărora le dăm, priotar, curs. Pe de altă parte, uneori, e dificil de făcut o introducere, în scris, la genul ăsta de materiale. Poate și de-aia constat că am scris un paragraf întreg fără să spun mare lucru.

În fine, Liviu e jurnalist de turism și tocmai a debutat în literatură. Cu Xanax, un volum alcătuit din povești aproape 100% adevărate. Iar debutul ăsta nu s-a petrecut la 20 de ani (nimeni nu mai are 20 de ani în ziua de azi, să fim serioși), ci la vreo 40. Deci se poate. Dar e dificil, așa cum ne-o confirmă și el. Succesul cărții l-a surprins și pe autor, și pe oamenii de la Editura Trei, care i-au publicat-o. 

Primul tiraj, de 1.500 de exemplare, s-a vândut în patru zile, după care a intrat în librării al doilea tiraj, de 3.000 de exemplare, și din câte am înțeles, nu va dura mult până va dispărea și el din librării.

”Xanax” este, spune el, ”un roman nemilos scris cu multă milă, o carte care vorbește pe un ton vesel despre lucruri triste”. Un interviu pe parcursul căruia am aflat că mai am ceva în comun cu omul ăsta, dincolo de scris: nici mie nu îmi place munca. 

 

Debut la 40+

Când eram mic, la țară, știam un tip cumințel și timid, care s-a însurat cu o gagică trecută bine, și prin viață, și de prima tinerețe. Femeia atinsese până la vârsta aia mai mulți chiloți bărbătești decât a produs Cătălin Botezatu în toată cariera lui de creator de modă, în timp ce Mădălin, crescut lângă fusta mă-sii, văzuse chiloți de femeie doar la ei în curte, pe sârmă, la uscat.

După nuntă, a doua zi, pe când stăteau cu toții la o țuică și-o ciorbă de potroace, un vecin, fost iubit al proaspetei mirese, aruncase o vorbă: "Ia zi, băi, Mădăline, ai pătat cearșaful azi-noapte?" Mădălin, roșu de stânjeneală, i-a răspuns: "Am fost și noi obosiți după cât am stat în picioare la nuntă și n-am făcut nimic".

În seara următoare, luni, a invitat  din nou vecinii și prietenii la o țuică: "Cum a fost prima ta noapte de tăvăleală, Mădăline?". "Zero! Am făcut curățenie prin casă după tot balamucul ăsta cu nunta, am strâns mesele, cortul...iar noaptea... am picat lați amândoi".

Au mai trecut așa alte câteva zile, și de fiecare dată Mădălin avea o scuză. "Tot nimic?", l-a întrebat cineva după o săptămănă. Mădălin a oftat trist și palid ca o fantomă: "Nimic, încă...", a zis el. După care a continuat, privindu-și dârz nevasta: "Da' de mâine, chiar m-apuc de ea!".

Cam asta a fost și relația mea, băiat timid de la țară, cu tipa experimentată și frivolă care e literatura: am tot amânat de la 20 de ani să mă apuc de ea și, după un sfert de secol, am prins curaj. Sper ca și ea, dar și cititorii, să aprecieze rodul iubirii noastre și să-și mai dorească și un altul.

 

Xanax, într-un singur paragraf

Xanax e un roman nemilos scris cu multă milă, o carte care vorbește pe un ton vesel despre lucruri triste, un antidot împotriva plictiselii și un antidepresiv care te va face să înțelegi că, oricât de rahat ar fi viața ta, tot merită s-o strângi în brațe și s-o pupi în bot.

 

Roman autobiografic?

Toate întâmplările sunt adevărate sau au un sâmbure de adevăr în ele, însă nu sunt o stenografă care a bătut la mașină cuvânt cu cuvânt tot ce a văzut și a auzit. Realitatea e ca o casă construită la roșu, cu pereți și fundație, iar ce am adăugat eu e zugrăveala, acoperișul, ferestrele, ușile și mobilierul, adică exact ceea ce face diferența între diverse case.

Dar, ca să nu se dărâme la primul cutremur, e esențial ca acea casă să aibă fundație puternică și pereți groși.

 

Or să te dea în judecată personajele?

N-am dat numele reale, pozele și CNP-urile personajelor în carte. Atunci când am fost întrebat dacă nu mă tem că mă vor da în judecată, am răspuns că mi-aș dori să se întâmple asta, pentru că orice demers de felul ăsta ar crește notorietatea cărții.

S-au supărat, însă, câțiva oameni despre care am vorbit în carte și care cred că, în realitate, sunt mult mai inteligenți, mai integri și mai profunzi decât i-am zugrăvit eu acolo. Până și tatăl prietenului meu Costel, despre care am vorbit foarte mult în Xanax, s-a supărat, deși încă n-a citit romanul, dar a auzit prin vecini că nu l-aș fi desenat într-o lumină foarte bună.

Costel s-a enervat și i-a zis: "Ar trebui să-i mulțumești lui Liviu, pentru că te-a cules dintr-un șanț și te-a băgat în literatura română!"

 

Întrebare stupidă: care-i paragraful preferat?

E ca și cum ai întreba un părinte pe care dintre copii îi iubește mai mult. Îmi plac toate paragrafele din carte, pentru că pe cele care nu mi-au plăcut le-am eliminat înainte să o public. Dar, dacă tot am pomenit despre tatăl lui Costel, o să transcriu mai jos un paragraf în care vorbesc despre el:

"În mandatul trecut, Nea Mitică prinsese un post de consilier la primărie. Mergea în maşina primarului, în dreapta, prin localitate, şi saluta lumea zâmbind de‐acolo, de la înălţimea Mercedesului ML, de parc‐ar fi fost Kennedy. Cobora din gipan la marginea satului şi o lua la deal, prin pietriş, pentru că primarul nu voia să‐şi bage maşina prin gropi ca să‐l lase în poartă. Şi nici n‐avea chef să asfalteze uliţa.

— Are şosetele rupte în picioare, dar umblă cu pieptul umflat de sentimentul de ML, mi‐a zis odată Costel. Nici nu mai contează că nu e ML‐ul lui, dacă se plimbă cu el mai mult decât nevasta primarului.

Într‐o seară, Nea Mitică s‐a îmbătat şi a dat din casă. Le‐a dezvăluit altor beţivi, în bar, că în primărie se parafase vânzarea la negru a unui jucător către echipa din comuna vecină. Transferul se învârtea în jurul sumei de 80 de dolari. Primarul a aflat, iar anul următor, când au venit din nou alegerile, l‐a mutat pe Nea Mitică la coada listei, pe un loc neeligibil.

Nu doar Nea Mitică a suferit în lunile care au urmat. Rămas fără ML, şi‐a coborât bicicleta din pod şi bătea în fiecare zi satul cu ea, se oprea din cârciumă în cârciumă şi discuta probleme politice, criticând puterea. Umbla vorba că s‐ar fi dat cu liberalii. Lansase zvonul că primarul îi vânduse pe nimic unui văr o pajişte din averea comunei. Primarul se răscolea şi el, în taină, pentru că fără Nea Mitică îi era greu să umble singur toată ziua prin sate, să cheme oamenii la şedinţe şi să facă propagandă pentru partid.

— Tu ştii ce e ăla delegat sătesc? m‐a întrebat Costel într‐o zi.

— Habar n‐am.

— E unul care lucrează la primărie, un fel de reprezentant al satelor care nu au consilier. Participă la şedinţe, dar votul lui e doar consultativ. Şi câştigă doar 30 de euro pe lună.

— Şi care e treaba cu delegatul ăsta?

— Vreau să spun că tata candidează pentru postul de delegat sătesc. S‐a împăcat cu primarul şi ăla vrea să‐l ia înapoi la primărie. Da’ i‐a oferit cea mai mică funcţie posibilă.

— Din toată primăria...

— Nu din toată primăria! Cred că e cea mai mică funcţie din toată ţara, dacă nu cumva din lume!

— Decât deloc, e bună şi aia.

— Stai, că nici de asta nu e sigur. Are un contracandidat, pe Cangeac.

În noaptea de după alegerile arbitrate de primar şi o mână de consilieri, Nea Mitică s‐a întors acasă beat, târât de câţiva vecini, ca un prizonier în lanţuri. Se oprea din poartă‐n poartă şi urla cu glasul plin de flegme de tutun: <<Să‐nveţe carte, fir‐ar ei ai dracu’!>> Câştigase alegerile.

Într‐o zi, când primarul plecase în concediu la mare, Nea Mitică a bătut drumul cu bicicleta până în celălalt capăt al judeţului, unde venise preşedintele partidului în vizită. Trebuia să reprezinte cineva comuna la marele eveniment.

— S‐a întors de‐acolo nemâncat, beat mort, dar plin de triumf. Când a ajuns în curte, era aşa de mândru, de‐am crezut că pe poartă a intrat Dragnea, nu tata, mi‐a povestit Costel.

Nea Mitică avea faţa roşie şi ochii de culoarea vântului turbat. Era pornit pe scandal.

— Dacă nu sunt eu acasă, nimeni nu face nimic în curtea asta, le‐a mârâit printre dinţi.

Costel ştia că dacă e îndârjit, înseamnă că nu s‐a săturat de băutură.

— Cel mai rău pentru noi e până‐l culcăm, pentru că dacă nu reuşim să‐l adormim se ridică din pat şi pleacă din nou prin sat.

Odată m‐am dus până la veceu şi, când m‐am întors, fugise".

  

 

Zi-ne două vorbe despre procesul tău creativ

Proces creativ e mult spus. Am început cartea în urmă cu zece ani și am scris doar când am avut chef, iar asta se întâmpla, în general, o oră sau două pe săptămână, dar au fost și săptămâni întregi în care nu scriam nimic. Apoi, brusc, mai adăugam câteva pagini și iar intram în letargie.

Scriam ziua știri pentru serviciu, mai întâi la Mediafax și, mai apoi, la Profit.ro. Era un banc cu un ginecolog care ajunsese în pragul nebuniei la psihiatru. Totul începuse la 8 dimineața, când a trebuit să facă un control la Tricodava, unde lucrau 800 de femei. După ce a terminat, a fost chemat pentru control la Apaca - încă 1.200 de femei. "Și atunci ați înnebunit?", l-a întrebat psihiatrul. "Nu, nu atunci. Dar după ce am terminat controlul am luat-o pe jos, printre blocuri, spre casă, când mi-a ieșit în față o țigăncușă de 17-18 ani, și mi-a zis: <<Nene, nene, dacă îmi dai 10 lei îți arăt păsărica...".

Ei bine, pentru mine scrisul la carte, după toate știrile la care lucram zi de zi, a însemnat exact țigăncușa aia dintre blocuri... În ultimul an, însă, când romanul s-a conturat oarecum, am muncit la el ca un rob, cum n-am făcut-o niciodată în viață.

Nu sunt un tip harnic, nu-mi place munca și nu mi-a plăcut deloc să scriu nici această carte, și nici nu știu de ce am făcut asta și de ce mi-am dorit încă din liceu să scriu un roman. A fost un vis al meu, dar când s-a împlinit n-am simțit nimic, de parcă aș fi fost anesteziat. Apoi, în următoarele săptămâni, mulți oameni care au citit cartea mi-au scris pe messenger că au râs, că au plâns și că s-au regăsit în poveștile de acolo, că au lăsat totul baltă și că au citit cartea într-o zi sau două. Și-atunci totul a căpătat sens și pentru mine.

 

Cifre și așteptări

Primul tiraj, de 1.500 de exemplare, s-a vândut în patru zile, după care a intrat în librării al doilea tiraj, de 3.000 de exemplare, și din câte am înțeles, nu va dura mult până va dispărea și el din librării. Mi-aș dori să se vândă cât mai multe și ca fiecare om să aibă în casă, pe lângă televizor și smartfon, și un Xanax.

 

Cât de dificil este să debutezi, la noi?

Foarte dificil, pentru că nimeni nu crede în debutanți, deși multe dintre marile cărți ale lumii și chiar ale literaturii române au fost romane de debut. Se publică mereu și mereu aceleași nume, aceiași autori așa zis consacrați, care nu vând mai mult de 1.500 de exemplare dintr-un roman în câțiva ani și care s-au ars și s-au stins ca o țigară udă, și de la o carte la alta au tot mai puțin de spus.

Sunt aceiași oameni care se tot laudă între ei, care se premiază unul pe altul, în cercul lor mic și lipsit de succes la public, dar fremătând de invidii și bârfe. Cu doi ani în urmă, o directoare de marketing de la o foarte mare editură mi-a propus să publice un volum cu editorialele mele din Profit.ro, pentru că aveau destul de mare succes.

I-am spus că aș vrea, mai degrabă, să public un roman, și a fost de acord, dar atunci când am dus manuscrisul la editură m-a sfătuit să-l scurtez de la 500 de pagini la doar 200, pentru că, spunea ea, publicul român nu suportă cărțile groase, ca și cum publicul român ar fi un cretinoid care citește doar cărți de 80-90 de pagini, cu scris mare și distanță de un centimetru între rânduri.

Eu cred că publicul român nu suportă cărțile groase și plicticoase, pentru că dacă o carte e bună, oamenii o citesc și dacă ar avea 2.000 de pagini. Tot acea directoare mi-a propus, știind că sunt jurnalist de turism, să facem un contract cu o mare agenție și să dăm cartea cadou la vacanțele cumpărate. Mi s-a părut o chestie sinistră și o lipsă de respect pentru Xanax, din care directoarea respectivă nu citise nici măcar un rând.

Eu, ca ziarist, cunosc și proprietari de lanțuri de farmacii, așa că, după logica directoarei, aș fi putut s-o dau cadou la fiecare pachet de absorbante cumpărat. Știu și directori de hypermarketuri, deci de ce să nu dăm Xanax pentru fiecare ladă de bere, nu? Am lăsat cu strângeri de inimă manuscrisul acolo, doar că după două luni nimeni nu citise un rând din el.

L-am sunat pe unul dintre proprietari, dar nu mi-a răspuns, și i-am scris și soției celuilalt proprietar, care se ocupa de fictiune acolo. Nici ea nu mi-a răspuns, deși tot ce o rugasem fusese să se uite cineva măcar zece pagini pe carte, pentru că un om care se pricepe își dă seama chiar și doar citind atât de puțin dacă un roman e bun, prost sau sclipitor.

M-a ignorat, așa că am vorbit cu un prieten, director la o altă foarte mare editură, iar el mi-a promis că-i arată manuscrisul doamne X, care coordona colecția de literatură română și care și ea, însăși, publicase un roman în acea colecție. Am fost arogant, deși nu era cazul, și i-am spus: "Cum să-mi evalueze mie cartea doamna X, care cumva îmi va deveni concurentă și care scrie de zece ori mai prost decât mine? Eu vreau să se uite pe cartea mea doamna Y".

Doamna Y este un mare editor, foarte mare, doar că se ocupă de literatura universală, dar am insistat ca prietenul meu să îi dea manuscrisul și s-o roage să citească măcar 10-15 pagini din el. Așa a făcut, însă doamna Y i-a răspuns că e foarte ocupată și că va citi peste o lună, după care s-a așternut tăcerea, și nu știu dacă s-a uitat pe carte și i s-a părut slabă sau n-a aruncat niciun ochi pe ea.

Cert e că n-am primit niciun semn, iar dacă n-aș fi fost un jurnalist vechi, care cu anii a început să capete tupeu, aș fi abandonat proiectul și aș fi lăsat cartea de izbeliște. Dar eu i-am dus manuscrisul și unui vechi prieten, critic literar, Lucian Pricop se numește, care nu m-a menajat niciodată când a fost vorba de critici aduse textelor mele. L-a citit și mi-a spus că, dacă găsesc un editor bun, cartea va fi un bestseller.

Mi-a propus să mi-o publice la editura lui, însă am refuzat, pentru că m-am gândit că toată viața o să trăiesc cu impresia că am scris o carte slabă, pe care un prieten mi-a publicat-o din milă. Atunci m-a sfătuit să merg la editura Trei, pentru că "acolo sunt câțiva oameni foarte deștepți și deschiși la minte, care știu să citească o carte și s-o pună în valoare".

 

Colaborarea cu Editura Trei

Am reușit să fac rost de numărul lui Silviu Dragomir, directorul general al editurii, și l-am sunat fără nicio recomandare și fără să fi vorbit niciodată cu el înainte: "Bună ziua, sunt Liviu Iancu, jurnalist la Profit.ro, și cred că am scris un roman foarte bun, care se va vinde bine", i-am zis atunci când mi-a răspuns la telefon și l-am rugat să mă asculte doar câteva minute, timp în care i-am spus povestea cărții și a eșecului cu primele două edituri.

A zis să-i trimit cartea, pentru că o să-mi răspundă într-o săptămână, și fix așa s-a întâmplat. Mi-a spus că au citit-o cinci oameni din editură și decizia unanimă a fost să fie publicată. Ceva mai târziu mi-a mărturisit că după ce a citit cinci pagini a știut că va publica Xanax.

Acolo, la editură, am regăsit-o pe Virginia Costeschi, fostă colegă la Mediafax cu două decenii în urmă, dar cu care nu vorbisem niciodată cât lucraserăm împreună. Ea a preluat editarea cărții și m-a sfătuit ce pasaje să elimin și unde ar mai trebui să insist.

Procesul de editare n-a fost deloc dureros, ci tandru, pentru că un editor atât de delicat și rafinat precum Virginia e ca un chirurg care te operează în timp ce vorbește calm cu tine. Mă speriasem puțin, inițial, pentru că o altă colegă cu care am lucrat pe vremuri la Mediafax și care o știa mai bine decât mine pe Virginia mă avertizase: "Vezi că e foarte deșteaptă, extraordinar de citită, dar și foarte a dracu': mânâncă copii cruzi la micul dejun!".

Dar cumva am reușit să scap fără să mă mănânce, dar niște pasaje din carte, care nu i-au plăcut, tot le-a ronțăit până n-a mai rămas nimic din ele. Dacă vreo câteva personaje din carte s-au supărat pe mine pentru c-am vorbit de ele acolo, și nu tocmai de bine, și le-am pierdut astfel de amici, Xanax mi-a adus în schimb mulți prieteni valoroși, printre care și Virginia. Când am început să vorbesc cu ea și alte lucruri în afară de carte, am știut că am câștigat un prieten.

 

Promovarea cărții. A ta și în general

Volumul s-a promovat mai întâi singur atât de bine, încât ne-a luat prin surprindere și pe mine, și pe cei de la editură. Am postat pe pagina mea de facebook că am scris un roman, a mai postat și Raluca, prietena mea, și câțiva prieteni, iar oamenii care îmi știau editorialele din Profit.ro au cumpărat Xanax, așa că primul tiraj s-a epuizat imediat, și chiar dacă editura a dat la tipar rapid tirajul doi, au fost zile în care cei care au întrebat în librării despre carte, n-au găsit-o.

Apoi, editura a dat un comunicat de presă cu recordul tirajului I, iar ziarele și diverse site-uri au preluat știrea, după care au mai fost câteva interviuri cu mine prin presă, pe life.ro, hotnews.ro, Radio Cultural și altele. Am refuzat, în schimb, două interviuri la TV, pentru că nu vreau să ajung să mă plimb prin emisiuni ca Monica Tatoiu. Dar cea mai bună și eficientă promovare n-am făcut-o nici eu și nici măcar editura, ci oamenii care au citit cartea și care au vorbit desprea ea între ei și pe facebook.

Cărțile în România nu se promovează mai deloc, din păcate, iar seara, la știri și talks show-uri, îi vedem doar pe Dragnea, Tăriceanu, Iordache, Iohannis, Tudorel Toader și alți politicieni, în timp ce emisiunile culturale sunt programate în general la ore la care se uită la televizor doar șomerii și gospodinele care nu citesc.

În străinătate e cu totul altfel, iar oamenii nu-și întunecă serile uitându-se la emisiuni despre justiție în prime time sau despre ce minciuni a mai debitat un politician ori ce elucubrații a mai spus premierul. Când americanul Joathan Franzen a publicat superbul roman "Corecții", a fost invitat în prime-time la emisiunea de mega audiență a lui Oprah, dar, din câte știu, a renunțat până la urmă să apară acolo.

La noi nu prea cheamă nimeni un scriitor la tv la ore de maximă audiență. Antidotul pentru Antena 3, Gâdea și Badea nu e Digi 24, nu e Realitatea TV ori Europa FM, ci Garcia Marquez, Saul Bellow sau Cormac McCarthy. Antidotul pentru îndobitocire e o carte bună, nu o emisiune la un post concurent, în care moderatorii țin cu ceilalți.

 

Scriitori preferați

Eugen Barbu a scris, după părerea mea, cel mai bun roman românesc - Groapa, și cea mai bună nuvelă din literatura română - Miresele, care ar avea loc în orice antologie de proză scurtă din lume, cu nimic mai prejos decât povestirile lui Flannery O'Connor, John Cheever sau Raymond Carver.

Îmi place enorm jurnalul lui Mihail Sebastian, un jurnal adevărat, probabil unul dintre cele mai bune din lume, descoperit după moartea lui, cu însemnări sincere, unele tandre, altele brutale, scrise doar pentru sine. Nu cred în jurnalele publicate de autor, care sunt ca atunci când ai invitați, faci curat în casă până nu mai poți, după care le spui "Vă rog să scuzați deranjul". E o formă de ipocrizie.

O altă carte care mi-a plăcut mult e Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale, un roman elegant, delicat și straniu, care nu seamănă cu nimic altceva din literatura română.

 

Ce urmează pentru tine?

Plănuiesc în secret ca Xanax să se vândă într-un milion de exemplare, să se răspândească în Europa ca molima, să treacă Oceanul și să se ia la trântă cu piața de carte americană, să mă invite Trump la cină, iar eu să mă scuz și să-i spun că merg cu Jep Gambardella, câinele meu, la concurs, la Calafat.

Nu știu dacă o să mai scriu vreodată o altă carte, nu știu cât va trece până voi mai avea altceva interesant de zis, pentru că am spus în Xanax tot ce am avut de spus. N-o să mai pot scrie niciodată o carte la fel de bună, cu o temă atât de mare. Xanax e un roman care vorbește despre sensul vieții, și oare e ceva mai important decât asta?

Aboneaza-te la newsletterul IQads cu cele mai importante articole despre comunicare, marketing si alte domenii creative:
Info


Companii

Subiecte

Sectiune



Related