La început, recunoaște cineastul danez Arne Bro, abordarea lui era prea intelectuală: citea multe cărți politice și se chinuia foarte tare să găsească modalități prin care să le poată transforma în filme. A înțeles apoi că experiența și subiectul pe care îl urmărește sunt cele mai importante în realizarea unui documentar.
Așa că am început sa fac filme despre școli pentru copii cu probleme sau copii ai unor părinți cu probleme, și, dintr-odată, experiența anterioară și interesul pentru film s-au completat și-am relizat că sunt un documentarist.
Arne a filmat documentare, a lucrat ca producător și consultant în televiziune, iar acum conduce Departamentul de Film Documentar și Studii TV a Școlii Naționale de Film din Danemarca. Anul acesta, a fost invitat în România la Aristoteles Workshop, unde i-a îndrumat pe cei 12 cineaști participanți, sprijinindu-i în documentarea, filmarea și editarea materialelor.
Dilemele cu care s-a confruntat la începuturile sale în film rămân și azi pentru a fi dezbătute.
Ar trebui documentarul să fie informațional și plictisitor, ar trebui să fie politic? Putem oare extinde limbajul ca să ne fie permis să reflectăm viețile oamenilor obișnuiți, și nu doar dependența de droguri, SIDA și prostituție?
