[Scriitor în RM] Zina Zen: Scriu ca și cum nu aș publica și nu aș arăta nimănui

Fraza „Scrie bine nu cel ce scrie bine, dar cel ce gândește bine” îi vine exact Nicoletei Brânză, cunoscuta sub pseudonimul „Zina Zen”. Scriitoarea ce-și are originile în Republica Moldova, de la 17 ani învață străzile din București, când printr-un schimb de experiență a ajuns să-și facă studiile în drept, în România. Apoi, tot aici, se hotărî să se aventureze într-un masterat de științe politice. 

Spune că nu-i greu a scrie. Atunci când gândurile vin natural, ele își găsesc singure loc pe hârtie. Dar pentru că-i cam timidă, încă nu se poate obișnui cu popularitatea sa. Printre cărțile ei se numără „It’s complicated”, „513”, „Labirint”, „paraLELE” - scrisă împreună cu Victoria Demici, și urmează încă o lansare. Cică o idee nu-i dă pace și face tot posibilul să găsească timp ca s-o mute din cap pe hârtie.

Cât așteptăm lansarea, să vedem ce ne povestește ea despre peisajul scriitoricesc din Moldova, despre cititori, frici și greutăți.

Biografie de scriitor

M-am născut în satul Sărătenii Vechi, raionul Telenești, iar când aveam vârsta de trei ani ne-am mutat la Chișinău. Deși sunt fată „de oraș”, am rămas tot timpul conectată la viața de la țară, cu oamenii ei simpli, cu fructele și legumele de sezon, cu miros de crizanteme toamna și lalele, liliac și bujori - primăvara, cu sunetul nopții, Paștele Blajinilor și tot ce înseamnă rădăcinile unui om. Oricând m-aș întoarce în curtea de la țară, să merg în tălpile goale prin iarbă, să pun castraveți de vară la murat și să culeg mere și nuci atunci când le este vremea.

Deși am fost atrasă de domeniul artistic dintotdeauna, probabil din cauza războiului interior, unde timiditatea mea nativă lupta cu imaginea Svetlanei Toma din Șatra, mi-a fost rușine să recunosc că vreau să aleg această cale. În familiile sovietice de intelectuali copiii deveneau medici, pedagogi sau ingineri. Nu exista alt drum. Când am terminat eu liceul, marea modă a vremii era facultatea de economie, iar eu am riscat enorm depunându-mi documentele de admitere la facultatea de drept, candidând pe cele cinci locuri fără taxă. Concursul era nepământesc de mare, dar tatăl meu era bolnav și nu ne permiteam un loc cu taxă la nicio facultate, darămite la cea mai prestigioasă - cea de drept. Am avut noroc și am fost admisă pe locurile de la buget. A fost una dintre cele mai mari bucurii în familia noastră.

Acum privesc relaxat lucrurile, dar atunci era extrem de important să devii student imediat după terminarea liceului, și nu din perspectiva pregătirii pentru o vocație sau o profesie, ci din cea a mersului lucrurilor în societate. Era o presiune foarte mare – nu înțelegeam că nu ar fi fost vina mea dacă nu reușeam din primul an și nu concepeam să-mi dezamăgesc părinții și să fiu arătată cu degetul de ceilalți.

Drumul în România

La 17 ani am plecat la București, prin transfer de la facultatea de drept din Chișinău. A fost un pas greu, dar decisiv în formarea mea ca om. Eu credeam că mă rup spre libertate, fericită că scap de controlul părinților și părerea vecinilor despre tot și toate, dar, de fapt, pășeam singură într-o lume prea mare pentru o fată de 17 ani. Într-un oraș nou, unde nu știam pe nimeni, la o facultate extrem de grea, învățând să-mi administrez singură timpul, banii, visele, energia și oamenii din jur.

Pe lângă tot ce m-a învățat Bucureștiul, în felul în care m-a format și făcut parte a lui, aici am terminat facultatea de drept, apoi un masterat în științe politice. Am făcut voluntariat în domeniul drepturilor omului, am lucrat în mediul privat, acum activez ca jurist în administrația publică. Îmi place foarte mult ce fac, am un mare noroc să îmi fi nimerit, oarecum întâmplător și intuitiv, vocația, și să fiu într-o echipă de oameni extraordinari.  Fac voluntariat în timpul liber, iar asta mă completează și mă face foarte fericită.

Cam asta sunt eu – femeie, artistă, juristă, călătoare. Și de la țară, și de la oraș. Și de acolo, și de aici. Și dacă ar fi să mă mut în altă parte, eu știu că oriunde pot face repede „acasă”, luând cu mine un covor moldovenesc și agenda de telefoane cu cei dragi. Restul, se construiește, se rezolvă, se adaptează.

Am început să scriu...

...de mică. Nu știu cum s-a întâmplat să fiu extrem de timidă și să vreau să fiu invizibilă pentru restul lumii, dar eu citeam foarte mult și în mine bubuia o lume extrem de complexă și vie. La un moment dat, toată această imaginație trebuia să iasă la suprafață și pentru că nu voiam să o împart la acel moment cu nimeni, scriam. Pentru mine. Ca să scot dinăuntru meu, afară. În plus, iubeam limba română și îmi plăcea să folosesc cuvintele în texte, nuvele copilărești și chiar poezii.

Pasiunea pentru scris

Cel mai probabil, vine din pasiunea pentru citit. Nu i-aș spune, totuși, pasiune, pentru că eu am început să scriu pentru mine, într-un mod cursiv, natural, ca o necesitate de a scoate din mine povești netrăite, ireale, neîntâmplate. Era un mod de a da viață unei lumi ascunse în capul unei fetițe care creștea.

Îmi place să scriu. Mă transform, practic, când mă așez și las buricele degetelor să scrie. De cele mai multe ori creierul meu nici nu știe ce va genera această experiență. Este terapie, reinventare, conectare la mine, conectare cu oameni ca mine. Ca să răspund corect la această întrebare, pentru mine, scrisul este poarta spre o altă lume. Am cunoscut oameni extraordinari datorită scrisului. Am avut șanse incredibile să trăiesc niște emoții și experiențe la care nu aș fi visat. Mi-am depășit frici, limite și condiții. Și nu în ultimul rând, m-am văzut prin ochii celor care m-au citit. „Mulțumesc” pentru această experiență e prea puțin spus.

Scriu pur și simplu

Fără miză, fără așteptări. Merg de exemplu în metrou dimineața și simt un parfum de bărbat. Fac o asociere, îmi amintesc ceva și scriu. Sau văd un cuplu la a doua întâlnire – imediat le fac povestea. Poate că scriu uneori și pentru validare. Mă refer acum la postările publice, când mi-e dor să mă conectez, prin scris, cu lumea.

Experiența scrierii primei cărți

Îmi amintesc absolut totul. Cum a apărut ideea, cum m-am bucurat că voi vedea și eu cum e să ai o carte. Eram cam inconștientă. Mai mult mă gândeam la pantofii pe care îi voi purta la lansare și la locul în care vom face petrecere. Împreună cu Vica Demici, pe care o respectam și admiram de multă vreme, am zis într-o seară să scriem o carte. Ea nu era la prima ei experiență literară, părea extrem de simplu totul. Ea mai făcuse câteva lansări de carte, așa că scrisul nuvelelor pentru „paraLELE” a fost foarte lejer. Vica Demici știa mersul lucrurilor. Mie mi s-a părut totul foarte simplu și mă bazam 100% pe ea. Aveam editura, făceam conferințe pe skype, pentru că ea era la Londra, eu la București, iar editura – la Chișinău, draftul cărții arăta bine – nimic nu părea complicat.

Ambele veneam la câte o nuntă în august, în anul 2014, așa că am stabilit data lansării pentru 15 august, fără prea multe gânduri despre asta. Eu știam unde va fi after-party-ul, mi-am pregătit ținuta, pantofii și – „en route”! Dar ce s-a întâmplat, de fapt, a depășit orice gând despre lumea cărților și locul meu printre oamenii care îmi urmăreau traseul.

Eu deja scriam de ceva vreme pe platforma revistei Tango, una dintre cele mai bune și citite reviste din România. De asemenea, scriam pentru „15 minute” din Chișinău. Aveam un blog, o comunitate de oameni cu care mă conectasem și de prezența online a cărora mă bucuram în fiecare zi.

O carte reală, cu o lansare cu oameni adevărați a fost o magie pentru mine. Tot ce am trăit în acele zile a fost un vis. Victoria Cușnir m-a invitat în emisiune la televiziune, prietenii mei din România au venit să-mi fie aproape la acest eveniment, iar venirea lor, în sine, a fost o întreagă poveste. În ziua lansării a venit foarte multă lume, presă, și totul era, de fapt, ca un basm, iar eu, atunci, pe moment, nici nu înțelegeam, nici nu conștientizam ce mi se întâmplă. Vica Demici era relaxată, ea deja mai trecuse prin asta – camere de filmat, atenție, flori, prieteni. Pe mine, însă, m-a copleșit acea zi de început - 15 august 2014. Îmi tot repetam în cap și mă scuzam în fața lumii că dacă știam că se vor întampla toate astea, depuneam un efort mai mare și scriam „cu adevărat” sau măcar mult mai bine, nu atât de relaxat și detașat cum am facut-o. Deși, cred că ăsta e secretul, de fapt.

Schimbări

Acum s-a mai dus din nebunia începutului. La fiecare carte mă simt altfel, pentru că fiecare carte s-a născut altfel și fiecare volum își are propria poveste. La cărțile de poezii, „It’s complicated” și „Labirint”, a fost simplu, pentru că fiecare poezie s-a născut separat, la timpul ei, până s-au adunat de-o carte. I-am zis volum de stări și rime, pentru că mi se părea că sunt prea mică, ca să le zic poezii. L-am rugat pe Victor Garștea să le ilustreze cu minunatele sale fotografii, pentru că mi se părea prea puțin – doar niște litere într-o carte. Deși erau părți din mine – cum să fie prea puțin?!

Cu proza – „513” – a fost diferit. Abia după ce am lansat cartea la Chișinău, și mai târziu la București, am înțeles cum și unde mai este de lucrat sau de așteptat.

Prima publicare

Să scrii nu este greu. Noi gândim tot timpul, nu putem opri gândurile decât atunci când dormim – și chiar și atunci subconștientul nostru lucrează. Scrisul, practic, e o așternere a gândurilor pe hârtie. Iar noi alegem – ce fel de gânduri lăsăm în viața noastră. Eu cred că toți scriu, toți pot să scrie. Pentru ei, pentru a face planuri, promisiuni sau pentru a se rupe de trecut sau de un prezent dureros și toxic. Mai greu este să fii pe deplin sincer cu tine, să-ți asumi trăirile, alegerile și să te împaci cu realitatea. Cel mai ușor este să te minți. Sau să amâni momentul adevărului cel adevărat.

Eu când scriu, mă deconectez de la mine. Din acest motiv, deseori nu recunosc citate din textele mele, când le găsesc pe rețelele sociale – le citesc cu atât interes și nesaț, iar când văd la sfârșit autorul, și sunt chiar eu, tresar și mă mir de fiecare dată.

Deși unele texte și poezii par triste, eu le scriu cu bucurie. Pentru mine, ieșirea lor la suprafață e, de fapt, o sărbătoare. O eliberare. Ele îmi aduc un fel de fericire nouă, altfel decât fericirile pe care le-am învățat până acum.

Scriu ca și cum nu aș publica și nu aș arăta nimănui. Fără să-mi fie rușine de starea pe care o trăiesc. Pentru că noi așa am învățat – să părem puternici și invincibili. Dar noi, de fapt, suntem reacții și emoții, suntem oameni care iubesc, caută, învață să ierte, încearcă să uite, învață să creadă din nou – în lume, în viață, în iubire, în oameni și fiecare, în propria persoană. Nu este o rușine să fim fragili.

A fost mai greu

Să public, cu siguranță. Este foarte grea această expunere și asumare în fața tuturor. Lumea judecă sau nu înțelege. Lumea poate să râdă sau să arunce un cuvânt sau o apreciere care poate să te afecteze. Trebuie să fii pregătit pentru orice fel de reacții. Unele critici sunt constructive, altele sunt malițioase. Eu, de exemplu, sunt ok, pentru că eu scriu pentru mine și nu am nevoie de validarea nimănui. Eu nu urmăresc statisticile. Eu nu știu orele la care trebuie de publicat sau subiectul care trebuie abordat. Citesc, desigur, toate comentariile și încerc să răspund mesajelor, pe măsura timpului liber. Dar eu scriu ca să scriu. Să scot din mine. Și abia învăț să scriu, de fapt .

Timp pentru scris

Este diferit – poeziile se scriu ușor și unde se nasc, acolo le scriu. În telefonul mobil, într-un carnețel sau pe vreo prescripție medicală. Ele greu ajung din experiență în poezie, dar de transcris din capul meu pe hârtie, e ușor.

Mi-am propus, de exemplu, să închid totul și să plec la munte câteva zile, doar ca să scriu. În liniște, în mijlocul naturii. Mi-am luat boxa portabilă, laptopul, un hanorac și am plecat. Nu pot să spun că am scris mai mult sau mai productiv decât de obicei. Exact atunci am avut chef să citesc și să mă uit la documentare, am făcut drumeții și am dormit, ca să-mi refac zen-ul. Așa că atunci când am chef (inspirație, să zicem) să scriu – eu scriu. Chiar dacă sunt în avion, la coafor, la coadă pentru noul iphone sau la un concert.

Inspirația vine

De oriunde. Nu pot să spun că există ceva anume sau sunt lucruri care mă inspiră de fiecare dată. Dar plimbările lungi prin natură tot timpul îmi aduc ceva. Se curăță, se cern ideile, apar soluții, personaje, deznodăminte, combinații de cuvinte.

Mai greu este când lucrez la textul unei melodii. Atunci, nu avem timp să așteptăm inspirația, așa că forțăm un pic lucrurile.

Prima dată citește cartea

O prietenă.

Promovarea unei cărți

Eu cred în oameni buni, potriviți și valoroși, în cărți bune, în coincidențe. Promovarea cărții? Depinde. Aș spune că într-o lume perfectă autorul cărții nu trebuie să se ocupe de promovarea cărților sale. Aceasta ar trebui să fie treaba editorului său. Fiecare trebuie să facă ce știe să facă cel mai bine. Sunt sigură că există metode, tehnici și secrete – uite la câte seminarii și webinare miraculoase ne invită specialiștii. Eu, personal, nu știu să vând. Și nici să promovez. De vânzarea cărților se ocupă altcineva, pentru că eu le-aș face cadou tuturor celor care vor să aibă pe noptieră cartea mea. Mă flatează și onorează acest gând.

În cazul meu a fost o conjunctură perfectă – asocierea cu editura Cartier la prima carte, ajutorul financiar și mai ales susținerea morală a unui prieten, la celelalte, editura Lexon Prim cu care am colaborat excelent, întâlnirea potrivită cu un PR-ist popular de la noi, care scrie și el poezii și mi-a girat el drumul, garantând, cumva, pentru mine (Cristian Saulea), prietenii jurnaliști vechi și noi care m-au invitat în emisiuni și au scris despre mine, chiar și atunci când nu lansam nimic, prietenii mei mai tineri care mi-au făcut pagina de facebook și instagram.

Popularitatea

Nu este un scop pentru mine. Ba dimpotrivă, eu cred că popularitatea poate dăuna procesului creativ. Apare presiune, dispare timpul și spațiul privat. Suntem oameni, iar vanitatea este unul dintre păcatele cele mai des întâlnite printre oameni. Uite, unii oameni care scriau bine și pe care-i urmăream, au devenit „influenceri”, după ce au devenit populari. Și, ca să vorbim în limbaj modern, nu mai au „content” care să mă influențeze.   

Cititorii

Știi ce mă bucură cel mai mult? Că oamenii citesc. Și sunt mulți. Sunt frumoși. Și femei, și bărbați, și tineri, și mai în vârstă. Îmi place că prin poeziile și scrierile mele ei ajung să cunoască această parte din mine și îmi recomandă, fără să greșească, filme, cărți, piese de teatru.

Rolul unui scriitor în 2019

Este același – să facă lumea mai frumoasă. Să creeze un spațiu de evadare pentru cititori. Să-l facă pe cel care deschide cartea, să uite de pământul de sub picioare.

Peisajului scriitoricesc din RM

Părțile bune sunt că se scrie mult și foarte bine în Republica Moldova. Și aici mă refer și la cei plecați de acasă. De asemenea, mă bucur că s-a schimbat portretul scriitorului tipic sovietic și avem niște tineri extrem de talentați care scriu chiar dacă nu au diplomă în filologie și nu sunt membri în Uniunea Scriitorilor. Partea proastă este că un scriitor în Moldova nu are cum să supraviețuiască doar din scris. Dar nu e vina Moldovei.   

Noua generație de scriitori

Au un spirit liber. Mult curaj. Experimentare. Îmi place foarte mult noua traiectorie și valul nou de scriitori din Moldova.

În lucru

La o idee care nu-mi dă pace și fac tot posibilul să-mi fac timp ca s-o mut din cap pe hârtie. Și sper din tot sufletul să ne vedem la o nouă lansare, cât de curând posibil.