[Scriitor în RM] Alexandru Vakulovski: Când lucrurile se vor împuți prea tare în RM, aș putea să mă întorc în România ca tractorist, am auzit că sunt căutați

Se trage dintr-o familie de profesori, în care se citea mult. „Când eram mic, chiar și înainte de-a ști alfabetul, când eram întrebat ce vreau să fiu, răspundeam fără să mă gândesc: scriitor. Tata e de vină”, povestește Alexandru Vakulovski. Scrie și versuri, și proză, și editoriale pentru un portal de știri. E scriitor pe mai multe fronturi. Îl laudă colegii de breaslă și e căutat prin librăriile din Moldova, dar și din România.

După „Pizdeț”, numele lui Alexandru Vakulovski se auzea des prin discuțiile literare ale studenților, criticilor și cititorilor „cu staj”. A stârnit, în acele timpuri, și mai stârnește și azi o ușoară (și nu chiar) mirare față de alegerea unui asemenea titlu. Pentru cei care nu știți cum se traduce, degeaba chinuiți Google-ul. Pizdeț e stare și proces, e adverb, e adjectiv, e interjecție, e subiect și predicat. Pizdeț descrie tot și nimic. Iar cartea lui Vakulovski cam despre asta e. Urmează niște lansări curioase. Și despre ele tot ne-a povestit Alexandru. Transmitem mai departe. 

Biografie de scriitor

M-am născut într-o familie de profesori: din partea tatălui, bunica - învățătoare, bunicul – profesor de geografie, mama și tata – profesori de română. Deși fratele meu știa alfabetul înainte de-a merge la școală, tatăl a zis că o să învăț odată cu colegii, ca să nu umblu cu nasul pe sus.

Eu oricum înțelesesem că școala e un loc de joacă, astfel, pe la mijlocul anului, ai mei s-au trezit cu învățătoarea, care le-a zis că n-am învățat nimic, nu știam alfabetul. În loc să mă certe, taică-meu m-a chemat, a deschis abecedarul și în jumate de oră am recuperat tot ce învățaseră colegii. Am mai și râs pe deasupra.

Studii

Am făcut școala medie din Antonești, 11 clase, dar peste o clasă am sărit, aia a fost reforma. Fără bacalaureat, pentru că la universitățile din Moldova se făceau atunci cinci ani. Am ajuns la Litere, Chișinău, apoi m-am transferat la Cluj, unde am aterizat în anul pregătitor. Anul pregătitor cu basarabenii era o invenție pentru profesorii bătrâni, să nu plece direct la pensie.

Desigur că știam limba română, în casă am vorbit doar româna, la Chișinău am fost la Litere, dar n-a contat: a trebuit să pierdem un an (fără să mai zic de anii de la Chișinău care nu se puneau) ca să „învățăm” româna. Mă rog, această practică proastă mi se pare acum destul de dodonistă, ești basarabean, faci anul pregătitor ca să înveți româna – deci recunoști că există limba moldovenească. Salutări, Urmuz!

În studenție, la Chișinău, descărcam tiruri cu sucuri românești. Îmi plăcea mult, făceam și sport, beam sucuri cât puteam la muncă – era ceva, dar o condiție obligatorie era să bem (nu sucuri) împreună cu colegii după muncă, altfel nu mai erai chemat. O perioadă am fost paznic de noapte într-o librărie, îl înlocuiam pe-un prieten de-al fratelui. Erau niște vremuri când în Chișinău se spărgeau zilnic zeci de apartamente, până și librăriile trebuiau păzite.

În România, când am fost exmatriculat, am vrut să mă fac vânzător de țigări la chioșc, dar nu m-au luat, pentru că nu aveam actele în regulă. În fine, noroc de contractele pe drepturi de autor, așa am putut lucra. Noroc și de munca la negru. Am fost redactor de carte, scenarist, jurnalist. Cam asta fac și la Chișinău. Scriu editoriale pentru Deschide.md și din când în când scenarii. Am avut noroc să fiu prieten cu Andrei Gheorghe, cică am lucrat pentru el, dar de fapt am învățat o grămadă de lucruri de la dânsul.

De voie – de nevoie, am fost prezentator la o emisiune la care scriam și scenariul, inews Donduras. 

Acum combin munca de jurnalist cu cea de bibliotecar și scriitor, fac interviuri pentru „Dialogurile bibliotecii”, un proiect al Bibliotecii Municipale B. P. Hașdeu din Chișinău și o ajut pe Moni Stănilă la cenaclul Republica, al aceleiași biblioteci.

În școală aveam ore de muncă, la care învățam tractorul. Preventiv am carnet de tractorist, când lucrurile se vor împuți prea tare în Moldova, aș putea să mă întorc în România ca tractorist, am auzit că sunt căutați.

Când eram mic, chiar și înainte de-a ști alfabetul, când eram întrebat ce vreau să fiu, răspundeam fără să mă gândesc: scriitor. Tata e de vină.

Pasiunea pentru scris

O măsuță sub nuc. La ea, tata și fratele mai mare cu șase ani stau și discută despre literatură, redactează poezii. Eu, învârtindu-mă pe lângă ei cu mingea, trag cu urechea și încep să înțeleg mecanismele literaturii, cum funcționează, cum apare. Primele texte pe care le-am scris au fost experimente, pur și simplu voiam să văd dacă înțeleg destul de bine literatura. Așa m-am apucat de scris. Apoi nu m-am mai putut opri.

De ce scriu? Scriu pentru că mă gândesc mult la literatură, tot timpul am în cap vreun experiment. Ce-ar fi dacă... îmi zic, râd, apoi, chiar dacă nu aveam în plan, mă trezesc scriind. Dacă am timp, desigur. Timpul este problema cea mai mare a scriitorilor din Est.

Prima experiență

Am debutat în 2002, cu romanul Pizdeț, cartea de poezie – Oedip regele mamei lui Freud și piesa de teatru - Ruperea. Pizdețul era gata din 2001, iar Oedipul, în altă variantă, de prin 97, cred. Da, în Moldova era extrem de greu să publici. Asta poate că ne-a făcut mai buni. Eu, dar și colegii de generație, cei mai mari, dar și cei mai mici – publicăm în România. Am o singură carte publicată în Basarabia și nu cred că voi mai publica vreodată aici. Asta e.

Pe atunci era greu să publici și în România. Eu, de exemplu, am câștigat un concurs de debut la editura Univers, din juriu făceau parte Mircea Martin și Gheorghe Crăciun. Univers era un gigant atunci, nu-ți puteai dori mai mult ca scriitor. Dar a falimentat editura. Vă dați seama că am suferit. Dar dacă nu se întâmpla asta, probabil nu apărea Pizdețul. Poate că a fost mai bine așa.

Timp pentru scris și lectură

Scriu destul de mult, dar nu literatură. Scriu scenarii, editoriale, uneori reportaje. Fac interviuri. Când jobul tău e legat de scris, destul de greu mai găsești timp și pentru a scrie literatură. La ultimul meu volum de poezie, Priveliști, dedicat lui B. Fundoianu, apărut la editura Charmides, cred că am lucrat vreo patru ani.

Scriam mult mai mult când eram student. De roman ce să mai zic? 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montană, cel mai recent pe care l-am scris, a apărut după o rezidență literară la Tescani. Sper cât de curând să termin romanul la care lucrez acum, dar simt lipsa timpului când stau la Chișinău. Rezidențele literare sunt ca aerul pentru scriitori, însă ele sunt puține și niciuna în Moldova. Sper să fur din inerția rezidenței din Kosovo, unde am stat în septembrie, ca să termin romanul la care lucrez.

Citesc destul de mult, dar nu destul. Niciodată nu voi citi ca tata. Dintre cei de aceeași vârstă cred că doar Radu Vancu mai reușește să citească atâta. Apoi de el se apropie soția mea – Moni Stănilă.

Inspirația vine...

...din timp, din lecturi, din raportarea la realitate. Cred că poți face literatură cam din orice. Trebuie doar să prinzi mecanismul prin care funcționează ea, cum spuneam mai devreme.

Popularitatea unei cărți

În Basarabia, până nu demult, nu aveam nici librării cu noutățile din România, ceea ce e groaznic, ținând cont că noi toți publicăm acolo. A venit Cărtureștiul, ceea ce ne apropie de normalitate. Nu știu dacă e bine ca scriitorii să se raporteze la popularitate, deși e bine ca ei, cărțile lor să fie cunoscute și citite. Vedem cu toții autori de cărți pe care nu-i putem numi scriitori, dar cu priză mare la mase.

Eu nu vreau o astfel de popularitate, mai bine să mă citească mai puțini, dar care știu ce e literatura. Probabil cel mai cunoscut roman al meu rămâne Pizdeț-ul. De ce a depins asta? A apărut la o editură mică din Brașov, cu o difuzare foarte proastă, spre inexistentă. În cazul lui a depins mult de apariția internetului: oamenii îmi cereau fragmente, le distribuiau, când dădeau de carte cumpărau mai multe exemplare. Un cunoscut cumpărase un teanc imens și le împărțea prietenilor.

Pe al doilea roman din trilogie, Cactuși albi pentru iubita mea (căruia toți îi zic Letopizdeț - numele trilogiei, de fapt), l-am lansat cu prietenii mei din trupa Luna amară. Probabil așa se explică faptul că am mulți cititori din sfera muzicii rock.

Promovare În general, de cărți se ocupă editura. N-ar prea trebui să-l intereseze pe scriitor. La Chișinău, noi avem cenaclul Republica, unde lansăm cărți, dar avem și ședințe de lucru, când se citește din manuscrise și, dacă e cazul, se lucrează la ele.

La Chișinău noi mimăm promovarea cărților. Nu că nu le-am promova bine, din contra, dar fără librării, fără programe bine puse la punct, parcă semănăm mai mult cu o sectă. Zilele trecute ieșisem la fumat dintr-un local, după lectura Mirunei Vlada la Republica, și am observat că un bărbat trăgea cu urechea la noi.

Noi vorbeam despre literatură, despre ultimele cărți editate. Când am plecat, el s-a apropiat de noi și ne-a spus că se bucură că ne aude vorbind despre cărți. M-am bucurat și eu, dar asta spune ceva, în general în Moldova nimeni nu se așteaptă să se vorbească despre cărți, despre literatură.

Cititorii de azi

Dacă m-aș raporta doar la atelierul Vlad Ioviță, al lui Dumitru Crudu și la Republica, aș putea spune că avem niște cititori avizați, foarte buni. Din păcate, dacă mergi prin raioanele patriei, nu vei găsi o librărie. Dacă nu se schimbă ceva, în viitor vor citi doar pensionarii. Se va citi doar pe facebook. Noroc de copiii care pleacă în România și în străinătate la studii. Cam astea sunt tendințele. Și scriitori mai pleacă, nu doar cititorii, Vladimir Lorcenkov n-a glumit, trecând doar Prutul, el a trecut oceanul.

Rolul unui scriitor în 2019

Scriitorul trebuie să scrie. Că o face pentru el, pentru alții – cred că nu contează sau contează mai puțin. Și diferă. Acest lucru rămâne neschimbat, dar se schimbă lumea, deci se schimbă și literatura. Adică nu poți scrie în secolul XXI ca în secolul XIX. Mulți nu înțeleg asta, ceea ce arată că de fapt habar n-au de literatură. Ei nu-și dau seama că îl înjură pe Eminescu atunci când se declară mari eminescieni, dar scuipă pe literatura nouă.

Noua generație de scriitori

Uniunea Scriitorilor din Moldova (USM) încearcă să se apropie de tineri, ceea ce e foarte bine. La Festivalul Internațional Primăvara Europeană a Poeților, cel mai mare din Moldova, organizat de USM, vezi o grămadă de tineri, ceea ce e extraordinar. Cu toții avem atunci ocazia să vedem scriitori străini foarte buni, cu care stăm la povești și pe care altfel îi poți vedea doar la marile festivaluri din afară.

Și noi, la Cenaclul Republica, le „furăm” scriitorii pentru un cenaclu, mai avem ședințe la terasa Uniunii Scriitorilor. Din păcate, Uniunea se autofinanțează, nu prea primește fonduri de la stat, ceea ce e greu. Mi-ar plăcea cândva să existe un festival ca FILIT la Chișinău, sau mai domestic, ca FILTM, deși mi se pare imposibil acum și în viitorul apropiat. Totuși e o bucurie să-i auzim pe Andy Fierens, Yekta, Linda Maria Baros la Chișinău, cum s-a întâmplat primăvara trecută.

Iar noi, cei de la Republica, mai aducem câte-un scriitor din București cu suportul singurului nostru sponsor, compania de transport Alverstur. Periodic mai avem noroc de Centrul cultural german Akzente sau de Ambasada Austriei care ne aduc scriitori la Republica.

Paradoxal, chiar dacă totul scârțâie în Basarabia, literatura merge înainte. Merge foarte bine, vreau să zic. Anul acesta au debutat Vitalie Colț (CDPL), Rodica Gotca (Eikon), Dan Negară (Paralela 45), Artiom Oleacu și Artur Cojocaru (Tracus Arte), Veronica Ștefăneț (Casa de Editură Max Blecher).

Nu e o înșiruire de nume și cărți, Artiom Oleacu și Artur Cojocaru au câștigat concursul de debut Alexandru Mușina, iar Veronica Ștefăneț concursul de debut Max Blecher. Eu nu mai știu un an în care literatura basarabeană să dea atâtea nume dintr-o lovitură. O fi adevărată vorba lui Ion Mureșan, poeții sunt anticorpii societății care înconjoară răul.

Creații în proces

Acum aproape că am terminat un manuscris de poezie despre Ucraina, despre războiul din Ucraina și noi. Va apărea la editura Paralela 45 în primăvară.

De câțiva ani lucrez la un roman, naratorul căruia e un cioroi, cel puțin ca timp e foarte întins, avându-i ca personaje pe Dimitrie Cantemir, Petru cel Mare, V.V. Putin, dar și pe alții de pe la noi. Odată am pierdut tot ce scrisesem la el și aia m-a blocat. După rezidența din Priștina parcă iarăși s-a închegat, totul e să nu mă opresc. Este romanul la care am scris cel mai mult ca timp. Încă nu are un titlu, deși Dimitrie Cantemir mi-a propus unul.

În paralel, redactez trilogia Letopizdeț, începând cu anul viitor va fi reeditată la o editură prestigioasă, care de la început și-a arătat interesul. Cărțile trilogiei au apărut la diferite edituri, ceea ce nu e prea bine, acum, în sfârșit, vor fi împreună.