Inițial, a ezitat. Dar apoi s-a gândit la cum grijile și întrebările care vin la pachet odată cu asumarea rolului de părinte sunt amplificate odată cu ascensiunea curentului de political correcteness. Avem nevoie, părinți și copii deopotrivă, de un spațiu safe unde să se vorbească despre parenting exact așa cum e el: sensibil, onest și de multe ori complicat. În întâmpinarea acestei nevoi a venit fundația Hope and Hopes for Children atunci când au creat un podcast dedicat conversațiilor raw despre ce înseamnă cu adevărat să fii părinte. Amalia Enache este gazda podcastului „Cu inima la vedere” care abordează de-a lungul a 6 episoade, alături de invitați, subiecte grele tratate cu sensibilitate.
De pildă, cu Dana Rogoz și Gáspár Gyorgy, am vorbit despre cum știm să dăm spațiul de care are nevoie copilul aflat în disconfort emoțional, când noi înșine avem același tumult de emoții greu de stăvilit. Cu Andreea Esca și fiica ei, Alexia, am discutat despre cum rămâi părintele, cel care educă, dar devii și prietenul copilului tău, acum tânăr adult. Cu Mihaela Rădulescu, am abordat un subiect despre care puțină lume știe, de fapt: cum este ea ca mamă, dincolo de tabloide și senzațional.
Amalia crede că cea mai mare greșeală e să nu te lași să fii așa cum ești, să încerci să fii pe placul celorlați și, inevitabil, să ajungi să te pierzi. Pentru că, deși Internetul e plin de resurse despre parenting, foarte puține vorbesc cu adevărat despre fricile și întrebările care te încearcă atunci când navighezi prin relația cu propriul copil. În acest interviu am povestit cu jurnalista și mama Amalia Enache despre presiunile cărora părinții trebuie să le facă față.
Om, jurnalist, mamă
Sunt Amalia Enache, mamă și jurnalist. Îmi place să fiu călătoare, nu turistă, mă bucur cu atât mai mult atunci când pot să călătoresc în lume alături de fiica mea, Alma. Văd filme cu nesaț, îmi place să mă plimb mult pe jos. De mai bine de 10 ani sunt alături de Hope and Homes for Children și cred că, dacă punem iubire în viața copiilor orfani, salvăm puțin lumea. Încă suntem departe, sistemul oferă din ce în ce mai bine condițiile materiale, dar copiii din centre de plasament au parte de minimul necesar, nu de iubire.
Când Alma era bebeluș, o țineam în brațe și-o legănam, și-i cântam înainte de fiecare somn, dansam cu ea în brațe, eram “fuzionale”, așa cum e natural să fie mamele cu bebelușii lor. Îi știu mereu sau îi pot ghici reacțiile, mă luminez la fiecare zâmbet de-al ei, la fiecare glumă și, dimpotrivă, nu știu cum să-i arăt mai repede că o înțeleg când o văd mâhnită. Caut mereu să fac lucrurile mai bine, ca să aibă încredere deplină în ea și în iubirea mea. Apoi, în contrapondere, mă gândesc frecvent: câți din cei peste 4.000 de copii instituționalizați în centre de plasament au parte măcar de un strop din atenția individuală și din iubirea atât de esențiale pentru dezvoltarea oricărui copil?!
Podcastul „Cu inima la vedere”
Cei de la Hope and Homes for Children m-au întrebat dacă nu aș vrea să facem împreună o serie limitată de podcasturi, să oferim pur și simplu conținut despre relația părinte-copil și provocările ei. Inițial, am ezitat. Nu sunt o ascultătoare de podcasturi și m-am frământat foarte mult în legătură cu felul în care voi aborda aceste discuții. Împreună am decis, de la bun început, că ne dorim un conținut care să fie util și relevant pentru cât mai mulți: pentru părinții care sunt preocupați de mai binele copiilor lor, de ceea ce pot ei face în acest sens, dar, în definitiv, toate temele despre care vorbim sunt unele ce devin dramatice în cazul familiilor vulnerabile, sărace, cu părinți fără serviciu și fără sprijin emoțional. Toate enervările, “tantrumurile părinților”, cum le-am numit noi, se duc în blocaje emoționale la aceștia din urmă, care se autoconving că mai bine lasă copiii în seama altora, dacă ei nu se pot descurca. Dar toate aceste probleme există la noi toți, chiar la vedetele părinți, așa cum există divorțurile grele, anxietățile, dificultățile de conectare și multe altele. Mereu am vrut să aduc cumva aproape cele două lumi, încă de la edițiile Hope Concert de la Ateneu, când oamenii în smoking veneau să îi ajute pe cei care abia au câte un rând de haine.
Cred că, din tot conținutul pe care îl găsim în social media, pe Internet, sunt prea puține discuțiile autentice despre copii și viața de părinte propriu-zisă, deși pe toți ne preocupă. Nu la pozele idealizate de pe Facebook mă refer, nici la momentele în care ne oripilăm la știrile despre neglijența extremă a unor părinți, ci la întrebările și dilemele pe care fiecare dintre noi le avem în viața de zi cu zi.
Subiecte din realitatea noastră
Mă animă subiectele care vin din realitatea de acum: este ok să dăm tableta copilului? Dacă nu, ce putem face în loc? Dacă da, pentru câtă vreme, cu ce conținut? Cum creștem copii rezilienți, mai ales acum, când și noi, adulții, avem de combătut atât de mult bullying în online? Oricare ar fi subiectul, găsesc sens în discuțiile alături de psihoterapeuți și psihologi, pentru că avem cu toții nevoie de un ghidaj obiectiv, dar și în conversațiile cu inima la vedere cu persoane publice, pentru că dăm un pic deoparte perdeaua imaginii spre omul din spatele ei.
Conversații cu și despre vulnerabilitate
În fiecare episod alegem să avem niște conversații cu subiecte dificile, poate tabu pentru prea mulți. Am vorbit, de exemplu, despre temerile pe care le avem cu privire la droguri ori alte adicții și copii. Despre copiii pe care ți-i dorești aproape, chiar și atunci când pleacă de-acasă și cum construiești relația cu ei astfel încât să se întoarcă cu drag și deschidere la tine. Am vorbit despre vulnerabilitatea mamei și a copilului în primii ani de viață.
Cred că sunt de ajutor subiectele astea pentru că prea rar vorbim public despre ele. Pentru că simțim nevoia unui paravan perfect, suntem prea puțin vulnerabili, și nu doar în online. De pildă, câți dintre noi, ca părinți, ne cerem scuze de la copiii noștri atunci când greșim?! Sau în relațiile de cuplu, câți dintre noi lăsăm deoparte ego-ul și mândria personală?!
Cu ce ai vrea să rămână ascultătorii
Fiecare episod are subtilitățile lui și atunci așteptarea mea e ca oamenii care ni se alătură să urmărească întreg episodul pentru a se putea conecta cu tematica și cu invitații. Cred că sunt multe mici surprize în fiecare episod. În lumea asta în care totul se întâmplă în viteză, poate nu e tocmai la îndemână să parcurgi un episod de o oră, însă cred că merită.
În parenting (folosesc termenul deși n-am intenționat să abordăm tema parentingului), cred că e foarte important să mergem dincolo de superficial, să fim autentici, așa că asta mi-aș dori: ca cei care ne ascultă ori care se uită la podcast să-și asume să fie vulnerabili mai des. Tocmai de aceea am și numit podcast-ul, “Cu inima la vedere”. Nu doar invitații să fie așa, dar și ascultătorii noștri. Și eu, desigur.
Dorințe&așteptări
Noi am demarat această inițiativă ca fiind de serie limitată, un podcast de 7 episoade. Momentan nu ne-am gândit la cum ar putea să arate un sezon 2 sau dacă vom avea un sezon 2, dar ce pot să-ți spun este că ne conectăm foarte bine cu ce conținut am produs deja. Și uite, nu-s subiectivă: doar ce-am depășit 300.000 de vizualizări cumulate pe cele 3 episoade postate, așa că pot spune că, în marea de conținut cu care ne înconjurăm, am reușit să oferim valoare adăugată. Vreau să cred că discuțiile purtate pe parcursul fiecărui episod au părți în care se pot regăsi atât părinții, cât și copii.
Poveștile invitaților
Eu vin cu experiența de televiziune și mereu mă întreb ce vrea publicul să vadă, să audă. Așa încât, în fiecare episod, am plecat de la întrebări pe care le avem fiecare dintre noi -- și poate nu le-am rostit -- apoi ne-am gândit la acei oameni îndeajuns de curajoși care să și le asume în spațiul public. Apoi, ne-am gândit alături de cine putem aborda deschis misiunea Hope and Homes for Children.
De pildă, cu Dana Rogoz și Gáspár Gyӧrgy, am vorbit despre cum știm să dăm spațiul de care are nevoie copilul aflat în disconfort emoțional, când noi înșine avem același tumult de emoții greu de stăvilit. Avem voie, ca părinți, să fim furioși și să ne arătăm furia în fața copilului?! Și, dacă nu, cum învață copilul că emoțiile de toate felurile trebuie simțite și acceptate?!
Cu Andreea Esca și fiica ei, Alexia, am discutat despre cum rămâi părintele, cel care educă, dar devii și prietenul copilului tău, acum tânăr adult. Și despre relația mamă-fiică atunci când mama este un simbol al impecabilului, cum ai grijă să nu fie o presiune “de nedus” pentru fiică, ci mai degrabă un model de urmat.
Cu Mihaela Rădulescu, am abordat un subiect despre care puțină lume știe, de fapt: cum este ea ca mamă, dincolo de tabloide și senzațional. Despre momentele ei grele, despre momentul în care a lăsat în urmă absolut tot ce avea în țară pentru a pleca, alături doar de copil, într-o lume nouă. Despre relațiile ei ca femeie, în raport cu mama singură care era acasă.
Nevoia din spatele tuturor acestor conversații este de a aborda onest, deschis ce ne macină pe mulți dintre noi.
Eu sunt eu, copilul meu e copilul meu
Eu nu cred că trebuie să fii într-un fel anume. Eu sunt eu, copilul meu e copilul meu. Și probabil că cea mai mare presiune este asta: de a fi într-un anume fel, pe placul altor oameni. Sau, mă rog, pe placul tuturor. Viețile noastre sunt acum atât de mult în online, în văzul tuturor, dacă vrei, încât pare că nu mai avem partea aceea doar a noastră, intimitatea propriei familii. În online ne îmbătăm cu imagini frumoase, din vacanțe, momente superbe, dar viața este atât de complexă încât eu invit, pur și simplu, la discuții mai deschise.
Părinte sau nu, cred că putem cu toții să analizăm dacă are sens să ne mai întrebăm, cum se întrebau părinții noștri, “Oare ce-o zice lumea?” Vorba lui Marius Manole, pe care îl veți asculta într-un episod viitor, “Și, până la urmă, ce a zis lumea?”
