Oare cum ar arăta un manual de utilizare al vieții? Probabil că fiecare avem versiunile noastre de manuale; Bogdan Stamatin are și el una, despre care povestește în rândurile de mai jos. Bineînțeles, suntem cu toții o generație hands-on, n-a stat nimeni să-și citească instrucțiunile. Doar că, după ani de practică, s-ar putea să ne întâlnim tot cu noi și să ne mirăm. Bine că e Bogdan pe acolo cu o cameră și surprinde totul în proiectul sau ‘I’mportant’.
În 2011, într-un fel de la revedere document, de la prieteni și cunoscuți, pentru ce avea să fie o experiență de 10 ani prin lume, Bogdan îi intreba simplu ‘ce e important’. Acum, stă de vorbă cu aceeași oameni și explorează acest capitol numit parcă: “cine erați atunci și cine ați devenit”. Cât despre el, pare să spună că visele sunt pentru visători, și că odată cu timpul, intervine viața și sunt alte priorități, dar se salvează apoi și se recunoaște pe sine, visător:
“Toți plecăm la drum cu o flamboaiantă încredere în măreția propriului destin, după care ne maturizăm și râdem la grozăviile din tinerețe. Eu n-am reușit să mă maturizez bine nici astăzi, în continuare cred că mă așteaptă pe undeva o faptă de vitejie nemaivăzută pe care trebuie s-o duc la îndeplinire.”
Capitolul doi, 2021, al serialului ‘I’mportant’ este în plină desfășurare. Apare câte un episod pe săptămână pe canalul de Youtube și pagina de Facebook a proiectului, în fiecare luni, de la ora 19.
Despre Bogdan și capitolele vieții lui, citiți în rândurile de mai jos:
Student la jurnalism în anii 2000
Am fost student la jurnalism, FJSC, în anii 2000, diploma o dovedește, la fel ca și prietenii care-au rămas ca niște artefacte arheologice ale acelor vremuri. Am fost un student cel mult mediocru, cu restanțe în fiecare semestru. Nu mergeam la școală, nu am făcut practică niciodată deși era obligatorie, eram în continuu tulburat de către vreo fetișcană, eram sărac și înnebunit de jocuri și calculatoare. Pe scurt, o treapă leneșă și confuză, într-un oraș violent și cu dinții cariați.
Am fondat împreună cu câțiva prieteni un website al studenților la FJSC, și-un forum. Pentru care am fost chemat în ședință și acuzat de către domnul decan Coman că am făcut facultatea de rahat în spațiul public. O amintire intens-plăcută, se făcea dreptate, în sfârșit mă remarca și pe mine conducerea.
Bogdan la 20 (și ceva) de ani
E un truism, ne petrecem majoritatea timpului din viață învățând să trăim. Mereu când îmi mai cumpăr o electronică care vine cu un manual de utilizare cât o biblie de buzunar, cu sute de pagini și diagrame, râd pe sub mustață gândindu-mă ce nevoie mare aș avea de un manual de utilizare al vieții. Oare cum ar arăta?
Ar începe cu descrierea componentelor, cap, mâini, picioare, un mic ghid de start rapid: când e lumină pe cer ochii ți se vor deschide automat, când ghiorlăie mațele, atunci bagă mâncare în orificiul bucal, când se face beznă atunci închide ochii. Felicitări, tocmai ai trăit “viață”!
Toate astea ca să spun că discoteca asta de viață pe stroboscoape în care ne desfășurăm activitatea a fost și este încă atât de neinteligibilă pentru mine, posesorul ei, încât de ceva vreme am șters-o englezește de la masa eternei introspecții și-a existențialismului fără gust, în care Bogdan la 20 (și ceva) sau 30 (și-un pic?) de ani lua prânzul zilnic. Prefer o damblagire timpurie, dar plină de voioșie, decât o înțelepciune înțepenită în buclă.
Evident așadar, aveam o relație proastă cu mine, dar, dat fiind faptul că eram doar o maimuță care imita ce vedea prin jur, eram astfel doar o reflexie a societății demente din acei ani. Nu mai e mare lucru din respectivul Bogdan la ora asta, pentru că Bogdan nu era oricum mare lucru la ora aia. Strat cu strat însă, cu răbdare, m-am crescut în prăjitura care sunt astăzi.
Anii tăi de fotojurnalism
Fotojurnalismul e o meserie extrem de sexy când ai 25 de ani. Pentru prima dată în viața adultă ești față-n față cu senzația de menire, de scop înalt. Ai o misiune, mergi la “acțiuni”. Tu ești “pe teren” ca să aduci frânturi de adevăr rece și obiectiv, sub ochii oamenilor. Citești interviuri cu cei mari, adopți narativul “dacă măcar o imagine dintre cele pe care le realizez ajunge să schimbe felul în care… aduce mai multă înțelegere… face ca lumea să…”.
Te face să pari un mic luptător de gherilă, mereu pe drum, cu aparatură hi-tec, (teleobiective compensating much?), mereu preocupat de câte vreun aspect care scapă celorlalți muritori, care descalecă la redacție o dată pe săptămână și-și trântește pe-un birou sculele sub privirea oarecum admirativ-invidioasă a editorilor.
Eu am fost fotojurnalist timp de 6 ani, și din nou, unul mediocru. Așteptam zgribulit, la fel ca 75% din restul tinerilor colegi, perioada în care voi fi precum colegii noștri established, prinși între aeroporturi și subiecte de talie mondială.
N-a sosit niciodată pentru că în schimb eram prinși 95% din timp în triunghiul bermudelor format între Parlament, Cotroceni și Guvern. Pentru că țara era dusă cu pluta și avea nevoie să tragă pe nas doza zilnică de politică. De altfel highlight-ul carierei mele, deloc ironic dacă te gândești, a fost fotografierea în picaj a acelui om care s-a aruncat, în direct, de la balconul plenului parlamentului, în timpul discursului prim-ministrului Boc.
Însă pentru singura dată în viață am făcut parte dintr-o comunitate pe cinste, cea a fotografilor de presă. O gașcă de băieți și fete minunați, uniți de idealuri, dar și blazare ori dezamăgire. I-am iubit, au fost familia mea. Am avut un șef-legendă, pe regretatul Mihai Vasile.
Festivalul tău de film
Câmpulung Film Fest e un cozonac bucovinean inedit, care s-a umflat din 2016 până în 2020 când a venit pandemia. Atunci am luat job-ul de manager al Muzeului Arta Lemnului din Câmpulung, iar festivalul a fost preluat de prima generație de voluntari, care l-au condus cu succes de-atunci. Eu mai ajut doar cu programarea.
CFF are un concept mișto, invitarea a două țări, una UE alta din restul lumii, și compararea filmelor lor. Totul într-un oraș fără cinema-uri. A reactivat numeroase spații urbane căzute în uitare (am proiectat pe tavanul fostului cinema cu lumea întinsă pe jos, pe spate, în bazinul abandonat al fostei piscine BTT, pe dealuri, în biserica catolică, cineconcerte, am avut invitați din toată lumea). Aduce lumea largă într-un orășel situat într-o vale îngustă.
Plecarea din țară (2011)
Am plecat pentru că povestea pe care mi-o susuram singur la ureche despre propria mea viață nu se sincroniza cu realitatea din teren, lucru degrabă generator de dezamăgire. Toți plecăm la drum cu o flamboaiantă încredere în măreția propriului destin, după care ne maturizăm și râdem la grozăviile din tinerețe. Eu n-am reușit să mă maturizez bine nici astăzi, în continuare cred că mă așteaptă pe undeva o faptă de vitejie nemaivăzută pe care trebuie s-o duc la îndeplinire.
Așadar eroul din mine făcuse burtă, nu mai încăpea în armură, așa că am plecat, cu multă poftă și curiozitate de necunoscut (e drept și țara a ajutat, nu-i greu să găsești motive de plecare din România).
Plecarea a generat un efect de domino care-a durat zece ani: după trei luni în Canare, m-am mutat la Barcelona unde o italiancă mi-a vorbit despre-o școală din Copenhaga, unde am început un master de unde-am plecat cu un exchange în India, unde-am cunoscut o franțuzoaică, cu care m-am mutat în Franța, și pe care-am luat-o cu mine back to square one, la Câmpulung.
Mi s-a confirmat că lumea-i mare și frumoasă, diversă și colorată, și că libertatea de a te contopi cu ea e fără de preț.
Căutările artistice
Eu sunt un byproduct al părinților mei, care au un profil psihologic de artist, cu toate bunele și relele aferente. Tata e poet, care scrie și publică de mai bine de patruzeci de ani. Întotdeauna a existat o reverență religioasă pentru tot ce înseamnă artă și creație artistică pentru noi.
Așadar, chiar dacă nu sunt talentat în nicio direcție, am fost dezinhibat de mic în prezența artei și le mulțumesc alor mei pentru darul ăsta. Am fericirea oarbă de-a crede că dacă-mi dai pe mână orice, de la un țambal până la un catren de Omar Khayyam, un set de guașe, o cameră de filmat și-un pahar de vin, s-ar putea să scot o capodoperă din astea. Glumesc, n-a ieșit niciodată mare lucru, însă e singura direcție în care am încredere în mine și-mi provoacă un sentiment călduros.
Vreau doar să scot în față acum un proiect care ilustrează cel mai bine lucrul ăsta, proiectul meu de absolvire a Masterului în Production Design de la KADK, Copenhaga, o adaptare video după piesa de teatru a lui Eugen Ionescu: “Delir în doi”. Piesa are doar două personaje, un el și o ea.
În adaptarea mea am folosit 222 de actori diferiți care au spus fiecare câte o singură linie de dialog a celor două personaje, totul concretizat într-un film de 12 minute, perfect inutil, dar foarte ilustrativ pentru lipsa de focus și de ideologie a felului în care îmi mixam creativ creativitatea.
I'mportant
The origin story a proiectului I’mportant începe o dată cu plecarea mea din țărișoară, în 2011. Am mai spus că după ce preavizul a fost depus și mi-am vândut lucrurile de prin casă, am trăit ultimele luni înainte de plecare într-o perpetuă luare de la revedere de la prieteni. Deși hotărâsem să plec la doi pași, în insulele Canare, mi se părea că urmează să schimb cu totul planeta.
Așa că fără să mă gândesc prea mult mi-am luat la revedere de la oamenii din jurul meu înregistrându-le răspunsul la întrebarea ce e important. Propriul meu moment era important, îi simțeam fiecare încrețitură, ceva major se întâmpla la nivel personal și cred că am proiectat lucrul ăsta în jurul meu.
La ora aceea formatul de “webseries” era aproape inexistent, câteva like-uri pe FB erau valută forte, iar youtube era un mare pet-shop. Așa că am filmat 17 oameni și-am plecat în lume. După primele episoade postate n-am mai avut de ales, I’mportant a devenit proiectul următorilor mei trei ani.
Astăzi, un deceniu mai târziu, este evident că abia reluarea lui, cu aceiași subiecți și aceeași întrebare, îi aduce greutate și sens.
Flow-ul
Mai mereu lucrez destructurat și nu încerc să înțeleg prea mult ce mi se întâmplă. De aceea n-am avut niciun criteriu de selecție a oamenilor din proiect. La început au fost prietenii, după care au fost exclusiv întâlniri accidentale.
În Barcelona l-am filmat pe Vicente, iar prietenul lui Alberto s-a nimerit să fie în vizită. În aceeași seară l-am filmat și pe el. Și e unul dintre cele mai faine episoade. N-am făcut muncă de convingere, nu-s deloc persuasiv, mă fâstâcesc și mai mult sperii lumea.
De ce o întrebare atât de simplă - 'ce e important'?
E multă forță în întrebările simple. Dacă reușești să le iei în serios și să ignori suprasolicitarea lor în contexte care le-au banalizat și transformat în niște clișee grețoase, ele devin poarta de intrare către o existență fericită. “Viață necercetată nu merită trăită” parcă așa era vorba, nu? Ușor impresionabil cum sunt și cam lipsit de umor, am profilul excelent pentru a îmbrățișa cu fervoare temele astea grandioase.
Și cumva așa am plecat la drum, cu ce e important. Poate că în naivitatea mea credeam că participanții vor vorbi doar despre fragilitatea omului în fața voidului universului, dar totul s-a dovedit mult mai omenesc. Pentru că da, importante-s alte chestii.
Cum ai găsit România la întoarcere
România mi se pare la fel de inexplicabilă și frustrantă ca și acum zece sau douăzeci de ani. Faptul că această organizație cetățenească fundamentală, statul, această invenție extraordinară, nu merge, nu funcționează cum trebuie, mă frustrează enorm!
Am început să merg pe stradă și să bombăm de unul singur. Am alunecat deci pe spirala tăcerii și-a indiferenței cu toate că știu că indiferența față de starea cetății o să mă facă să sufăr.
‘I’mportant’ în 2021
E posibil să cred că ideea de a reîntâlni aceeași oameni, zece ani mai târziu cu aceeași întrebare, a apărut din neant, însă e la fel de posibil să fi văzut Boyhood-ul lui R. Linklater și să se fi înșurubat ideea de pe atunci, cumva. Nu-i vreo lovitură de geniu, însă e evident că reluarea a fost o manevră care-a luat un proiect drăguț și light și l-a transformat într-unul mai greu și plin de sens.
E ca și cum primul capitol de interviuri, din 2011, a fost doar coconul care-a explodat astăzi, în 2022, într-un stol de fluturi exotici. Ce-am mai adăugat ulterior a fost scoaterea din online a tuturor episoadelor, în 2015. Am vrut astfel ca participanții să uite cu totul de vechea lor versiune și vechiul lor răspuns.
Apoi a fost simplu, știam că dacă o să-i filmez uitându-se pentru prima dată după mulți ani la vechiul lor interviu, va trebui să includ asta în noul episod. Eu privesc episoadele mai mult dintr-o perspectivă de producător, îmi doresc să se întâmple și-atât, better done than perfect. Răspunzători pentru conținut sunt participanții.
Reîntâlnirea cu oamenii
În marea majoritatea oamenii sunt la fel, doar că mai mult din ce erau acum zece ani. Asta o spune foarte bine și frumos Alex Bălă în primul episod al noului capitol. Acum interpretați liber lucrul ăsta.
Dacă erau introspectivi, sunt și mai mult; guralivi, sunt și mai și; țăcăniți, atunci complet duși. Dar ăsta-i doar topping-ul, pentru că în spatele acestor trăsături evidente curg nuanțe subterane, unele nonverbale, pentru care trebuie să-ți folosești inteligența emoțională ca să deduci ceva. N-aș vrea să comentez eu prestațiile lor, asta rămâne pentru public. Nu-s jurnalist, nu-s psiholog, pun rar follow-up questions în filmări, mă bucur doar să asist, cu camera pornită, la grandiosul spectacol al unei ființe umane în fața oglinzii (iar sunt prețios-pretențios, n-am ce-i face).
Ce-ți dorești de la viață
De la începutul pandemiei, ca tot gospodarul, m-am apucat de meditație, așa că tot ce-aș putea spune despre viață acum, sunt regurgitări ale cugetărilor mentorului de etapă, domnul nostru Sam Harris, așa că mai bine mă abțin, că n-ar fi nimic original. După cum am zis la început, nu înțeleg mare lucru din viață, (nu știu unde Doamne iartă-mă am pus manualul ăla de utilizare!), dar lucrez la asta.
Ăsta e verbul la modă, nu? “Lucrez” cu mine. Ce-i grozav în schimb e că simplificând ajungem la adevărurile alea bombă, monolitice. Așa că o să simplific grav, și-o să dau cu o definiție de pământ: viața este un loc din care nu mai vrei să pleci, zău așa.
Proiecte
Am în lucru de 6 ani un scurtmetraj de animație, pe care l-am scris împreună cu Mélody Boulissière, franțuzoaica de care ziceam mai sus. De trei ani rescriu scenariul unui scurtmetraj de ficțiune. Pentru prima dată, am câte un producător (ambii francezi) pentru fiecare proiect, e fantastic!
Anul acesta, iubitul meu Muzeul Arta Lemnului din Câmpulung Moldovenesc, pe care-l conduc de un an, urmează să-și pună în scenă noua expoziție permanentă, va fi fantastic, vă aștept să ne vizitați!
