[România care ne place] Alina Kasprovschi: Cei care vin din altă parte și aleg să locuiască în țara noastră sunt foarte buni să își exprime admirația și entuziasmul pentru lucrurile care merg, care cresc, care sunt bune

Dacă ar fi ghid pentru străinii veniți să vadă România, Alina Kasprovschi le-ar arăta prima dată Bucureștiul, străzile pe care se plimbă ea, clădirile care îi plac, locurile cu mâncare bună. Apoi i-ar plimba prin zonele sălbatice de la munte, de la Dunăre și de la mare. Le-ar mai spune că țara asta a fost tare încercată, dar a reușit să străbată un drum lung, din ’89 încoace.

Cel mai tare rebranding de care ar putea beneficia România, pe care speră și ea să îl trăiască, este o campanie care ar aduce înapoi în țară românii plecați peste hotare. Fiindcă aceștia ar afla că România are șosele sigure, spitale dotate, medici buni și asistente empatice, că oamenii se bucură de prosperitate.

"Înțeleg nevoia oamenilor de o viață mai predictibilă, de un sistem care funcționează mai lin, de străzi drepte și sigure, de educație de calitate la școala din cartier pentru copiii lor. O înțeleg și (încă?) nu o împărtășesc".

Alina Kasprovschi este directorul executiv al Fundației Comunitare București și îi place încă să trăiască în România. Aflăm de ce, în continuare.

Ce te face să alegi să trăiești în România

Am o mulțime de motive să trăiesc în România și să îmi placă asta. Aici am avut oportunitatea să fondez o organizație care e strâns legată de creșterea de comunități sănătoase și puternice – Fundația Comunitară București. Aici am putut să văd creșteri spectaculoase și să inovez proiecte cu impact vizibil. Aici trăiește fiul meu – și mie, și lui, ne place să trăim în București. Poate cel mai important – aici sunt o bună parte din oamenii mei, iar fără ei viața mea ar fi mai săracă în altă parte. Pentru mine, beneficiile materiale și liniștea unui sistem social mai funcțional nu sunt la fel de importante cum sunt relațiile și comunitatea de oameni apropiați.

Credit foto: Bogdan Dinca

În călătoriile tale prin alte țări, ce ai găsit foarte diferit de România

Cred că fiecare loc are binele și mai puțin binele lui. Mă gândesc la orașele în care am fost în ultimul an: Roma are mii de ani de istorie și urbanism, dar și unele din cele mai proaste străzi pe care am mers în ultimul timp, iar aglomerația turiștilor face viața localnicilor un calvar. Berlinul e, la 30 de ani de la unificare, încă profund segregat și plin de suferință. Orașele olandeze sunt verzi și prietenoase, dar au o climă mai mereu mohorâtă. Multe din orașele mari din Europa trăiesc sub amenințarea constantă a terorismului în ultimii ani, în vreme ce Bucureștiul continuă să fie una din cele mai sigure metropole de pe continent.

Cum arată România ta

România la care sunt eu martoră, chiar și în București, e de două feluri foarte diferite. Pe de o parte, e România celor care aglomerează restaurantele și cafenelele de specialitate cu prețuri ca în San Francisco, care pleacă în city breaks și lucrează pentru companii multinaționale. E România oamenilor care își permit să aibă aspirații. Dar există și România oamenilor care trăiesc de pe o zi pe alta și a copiilor care merg flămânzi la culcare, aici, la marginea marilor orașe, sau chiar în inima lor, dacă mă gândesc la Ferentari.

Cel mai des, România mea este cea care construiește poduri între cele două Românii, care duce resurse, cunoștințe și inspirație dintr-o parte în alta, și nu lasă insulele să se izoleze și mai tare. Asta e și România care îmi place cel mai mult: a oamenilor cultivați și prosperi care înțeleg că binele lor depinde de binele oamenilor din jur. România celor care, doar într-o lună oarecare din acest an, și doar prin SMS, au donat peste 1 milion de euro pentru proiecte de care țara asta are nevoie. România care voluntariază, care își donează ziua de naștere, care își trage primarul la răspundere. România oamenilor care nu așteaptă să vină altcineva să rezolve problemele, ci se apucă ei să le rezolve singuri.

Cum ar putea fi mai bine

Cred că ar fi mai bine dacă mai mulți dintre noi am acorda o atenție puțin mai mare lucrurilor care se întâmplă dincolo de binele nostru individual. În ultimii ani, de la pandemie încoace, am văzut că balanța a început să incline spre binele personal, nu spre cel comun.

Totuși, cred că lucrurile nu sunt pierdute. E o teorie sociologică care îmi dă speranță, formulată într-un raport de analiză de trenduri. Teoria spune că suntem într-o perioadă de maturizare a societății, în care oamenii sunt foarte înclinați să își rezolve mai ales nevoile lor personale. Odată ce se simt în siguranță, ei se vor putea întoarce mai mult spre binele comun. Iar implicarea asta s-ar face pe baze mai sănătoase - din binele, nu din sacrificiul nostru.

Convenția de a fi român

Asta este exact așa cum spui tu, o convenție. Suntem cu toții oameni, indiferent din ce țară venim. Dacă am da mai multă atenție lucrurilor care ne unesc, mai degrabă decât celor care ne diferențiază, am avea vieți mai bune și am evita multe tragedii, așa cum sunt războaiele de care și noi suntem prea aproape.

Mândria de a fi român. O simți?

Faptul că sunt româncă nu îmi umflă pieptul de mândrie, după cum nu îmi încovoaie umerii de rușine. Pentru mine, România e țara unde m-am născut și unde am ales să trăiesc. Dacă tot sunt aici, încerc să las lucrurile puțin mai bine decât erau când am venit. Dar cred că aș face același lucru în orice țară m-aș fi născut sau aș locui.

Gânduri de emigrare

M-am gândit serios la emigrare o singură dată. Era 31 ianuarie 2017, când am aflat despre OUG13, ordonanța care ar fi făcut corupția aproape legală în România. Mă uitam în direct la conferința de presă a ministrului justiției de atunci și mi-am spus că nu pot continua să produc valoare într-un loc în care totul îmi poate fi furat de sub picioare fără consecințe.

Însă implicarea societății, care a reușit reversarea acestei ordonanțe după zile și nopți în frig, în Piața Victoriei și multe alte locuri din țară, mă emoționează până în ziua de azi. Și e unul din motivele pentru care încă nu am gânduri să plec din România. Încă putem schimba lucruri mari în bine, în și pentru țara asta.

Sentimentul care te încearcă odată cu plecările oamenilor din jur

În timp ce eu am ales să rămân, am prieteni și colaboratori care au ales să plece. Prietena mea cea mai veche de la bloc. Prima mea șefă. Și cel mai bun șef al meu. Primul nostru manager de comunicare. Designerul care ne-a desenat logoul fundației. Mulți din oamenii proiectelor pe care le finanțăm. Chiar ieri seară am sărbătorit una din mințile strălucite ale acestui oraș, care pleacă într-un alt loc european, într-o instituție care îi apreciază și îi poate folosi inteligența.

Fiecare plecare a unui apropiat e dureroasă, pentru că micșorează unul din motivele pentru care eu rămân – comunitatea mea.
Înțeleg nevoia oamenilor de o viață mai predictibilă, de un sistem care funcționează mai lin, de străzi drepte și sigure, de educație de calitate la școala din cartier pentru copiii lor. O înțeleg și (încă?) nu o împărtășesc.
Și în același timp, mi se pare că un sistem politic care își impinge de mulți ani valorile afară din țară este un sistem incompetent și criminal. Sper ca într-o zi să existe o justiție, chiar și morală, pentru asta.

Dorul de țară

Nu am trăit niciodată dorul de țară, pentru că nu am plecat niciodată atât de mult, atât de departe.

Ce faci în România, în timpul liber, în vacanțe

Îmi place mult Bucureștiul. Locuiesc aproape de un parc și un lac mari, așa că am liniște, și păsări, și verde și mult aer – și în acelaști timp centrul orașului aproape.

Îmi place Calea Victoriei pietonală, iubesc Cărtureștiul de pe Verona, cafenelele de specialitate și terasa Băcăniei Vechi cu magnolia ei înflorită. Îmi plac filmele europene la Elvira Popescu și mi se par fascinante recondiționările multor clădiri vechi. Iubesc toate străzile pe care m-am bucurat, m-am plimbat cu trotineta, am iubit, m-am entuziasmat. Îmi place Parcul Văcărești și cât de spectaculos a crescut acolo natura ascunsă de oraș. Îmi plac întâlnirile întâmplătoare cu oameni pe care îi cunosc, peste tot. Îmi place siguranța de a merge singură pe stradă noaptea.

E o efervescență familiară în București care contribuie ca viața mea să fie mai frumoasă.
Trăiesc aceeași efervescență în alte orașe importante din țară – la Sibiu, Brașov, Cluj sau Timișoara, chiar și la Constanța, care încă este atât de departe de potențialul pe care l-ar putea avea.

Dacă ai fi ghid pentru străini, ce le-ai povesti prima dată despre țara ta

Sigur le-aș arăta străinilor Bucureștiul, într-un treasure hunt de străzi, clădiri, locuri cu mâncare bună, evenimente și oameni buni. Și apoi i-aș duce în locurile sălbatice, pădurile încă virgine, locul ăla de la Măgura de unde vezi egal Piatra Craiului și Carpații, satele săsești și marea la Corbu. Locul de pe malul Dunării pe care îl vedeam din bucătăria bunicilor mei și la care mă întorc de fiecare dată ca Acasă.
Și le-aș spune despre cât potential are țara asta, câtă foame și nerăbdare are să se apropie de el. Și ce drum lung am făcut, din 1989 încoace.

România ca brand. Cum i-ai schimba reputația?

Îmi ceri să fușeresc și eu brandul României, ca Ministerul Turismului, și n-o să fac asta :)
Am văzut că cei care vin din altă parte și aleg să locuiască în țara noastră sunt foarte buni să își exprime admirația și entuziasmul pentru lucrurile care merg, care cresc, care sunt bune. I-aș lăsa pe ei să vorbească în calitate de ambasadori credibili despre România.

Dar cel mai mult, mi-aș dori să pot face o campanie credibilă care să aducă înapoi românii în țară. Mi-aș dori să pot să le spun că avem o administrație competentă, care guvernează având în minte interesul superior al locuitorilor. Să le spun că școlile sunt bune și profesorii inspiraționali, că spitalele sunt toate dotate, că au medici buni și asistente empatice, că șoselele sunt sigure, iar oamenii se bucură de prosperitate pe măsura muncii lor.
Ăsta e cel mai tare rebranding la care mi-aș dori să contribui, sau măcar să fiu martoră în timpul vieții mele.

Ce faci profesional în România și de ce merită să lucrezi în acest domeniu

Eu conduc Fundația Comunitară București, care contribuie la calitatea vieții în oraș, prin finanțarea de proiecte necesare și de impact în comunitate. În ultimii ani, am finanțat peste 800 de proiecte mari și mici, de la o bursă pentru David Popovici pe când avea 10 ani, la Parcul Natural Văcărești sau Aerlive, platforma independentă de măsurarea calității aerului. Treaba mea în fundație e să visez vise mari despre cum ar putea trăi comunitățile din oraș și apoi să găsesc resursele și oamenii care să transforme aceste vise în realitate.

Acum 12 ani, când am început această muncă, românii donau la biserică și la cerșetorii de la semafor – și poate și hainele lor vechi. Acum, să donezi a devenit un gest cotidian. Asta a salvat vieți în pandemie, pentru că societatea civilă a intervenit cu multe săptămâni înaintea statului în criza medicală. Și salvează vieți și visuri, în fiecare zi mai multe. Și mai avem multe de făcut de aici încolo.
Încă nu îmi pot imagina un fel mai bun de a munci și de a-mi trăi viața, și de asta merită să fac ce fac.

Ghid personal de supraviețuire în România

Viața mea în România e frumoasă și bună, și desigur departe de a fi perfectă. Mă salvează și mă fac fericită următoarele, în ordine aleatorie, și mă opresc la 10:

• Prietenii, apropiații, o rețea vastă, în permanentă creștere, de oameni pe care îi admir
• Locurile frumoase, cu verde, apă, arhitectură de calitate, soare, culori, perspectivă
• Mersul pe jos sau cu trotineta, fără teamă la siguranța mea sau a copilului meu
• Afacerile construite cu grijă de oameni cărora le pasă de clienții și de munca lor
• Cafeaua bună și expansiunea industriei ospitalității și a mâncării de calitate
• Sensul muncii mele și momentul când îi văd impactul pentru alți oameni
• Să învăț și să cresc continuu, în comunități de oameni curioși și căutători
• Minimalismul în obiecte
• Să dau și să primesc cu generozitate
• Mereu, speranța că poate fi mai bine și încrederea că și eu pot să contribui la asta.

Poate că aș putea să experimentez toate astea în altă parte, dar dacă tot sunt aici și le am la dispoziție, de ce aș pleca?

O declarație pentru Romania

Am folosit mult timp pe telefon o frază scurtă, care să mă încurajeze când îmi era greu: Merită și pot.
Merită și putem, românilor! De ziua țării, și în fiecare zi din an.