Scenografia este un personaj al unui spectacol de teatru, nu doar un décor, spune Alexandra Lupeș, care își începe procesul de creație cu aceeași etapă: panica de a nu avea o idee clară. Totul se conturează, însă, odată cu analiza amănunțită a textului și se pierde în schițe pe hârtie, pe tabletă, până vine cu primele idei pentru regizor.
Alexandra a absolvit Universitatea de Arhitectură din București, iar ulterior s-a îndreptat către design expozițional și scenografie de teatru, operă, concerte simfonice și evenimente comerciale. Cu cel mai recent proiect în teatru, spectacolul Novecento, în regia lui Daniel Simion, Alexandra a participat la Bienala de Scenografie din Festivalul Național de Teatru.
"Mă atrage ideea unui spectacol sincretic, care să combine teatrul, muzica, dansul. M-au inspirat nuvelele lui Cărtărescu și mi-ar plăcea sa lucrez într-o echipă în care să facem o dramă muzicală după una dintre nuvelele din volumul Nostalgia".
Vorbim cu Alexandra Lupeș despre inspirație, creație și despre spectacolul Teatrului Apropo, Novecento.
Sunt o bucureșteancă get-beget, iar copilăria mi-am petrecut-o aproape de scenă - așa cum o știm cu toții, sau cea virtuală, din studiourile TVR. Bunica, Sofia Șincan, a lucrat în Radio, fiind unul dintre părinții teatrului radiofonic. Sigur, în copilărie, pentru aceste spectacole, am făcut cele mai bune scenografii de până acum, fiindcă au rămas doar în imaginația mea. Bunicul, Dionisie Sincan, a condus după 1990 televiziunea, fiind în același timp redactorul unor emisiuni importante, iar amândoi mi-au creat un mediu cultural care abunda de teatru și discuții pe aceasta temă. Am avut noroc cu mama, care nu doar că m-a lăsat în copilărie să scrijelesc pereții casei cu primele scenografii dedicate camerei mele, ba chiar m-a și încurajat să merg pe acest drum, ea lucrând de asemenea, în TVR.
