[Teatrul independent] Radu Popescu (Teatrul Apropo): Cred că publicul Teatrului Național s-ar putea regăsi cu greu în ceea ce facem noi

Teatrul Apropo a avut ca punct de start ”nebunia numită Maratonul Teatrului Independent”, așa cum o numește fondatorul său, Radu Popescu. Acea ediție întâi de la Dalles, spune el, a fost un maraton de spectacole, de vineri până duminică, până după miezul nopții. 

A urmat, apoi, prima producție: ”Testament”. O piesă care a primit o nominalizare la premiul ”Irish Embassy Award for Emerging Romanian Playwright”. În noul spațiu al Teatrului Apropo, care a fost deschis în toamna anului trecut, Radu și echipa va relua a treia versiune a acestui spectacol 

Din toamna lui 2018 în noua casă din Pipera am lucrat cu peste 35 de artiști diferiți, în marea lor majoritate foarte tineri.

Și sunt, în general, două direcții mari pe care Teatrul Apropo le urmărește. În primul rând, montare de dramaturgie contemporană - românească dar și străină. Iar în al doilea, spectacole în care se experimenetază noi mijloace de expresie scenică. 

Începutul Apropo

Prima dată când a apărut noțiunea de ”Teatrul Apropo” a fost în 2010, la Sala Dalles.

Ne aflam deja de ceva vreme în căutarea unui spațiu nou pentru spectacolul nostru cel mai reprezentativ la acea dată, ”Flori, filme, fete și băieți” care a fost și spectacolul meu de licență în 2007 (Radu Popescu – conducătorul organizației, dramaturg, regizor de teatru și manager cultural).

Se jucase ani de zile cu succes la Teatrul LUNI de la Green Hours și s-a mai jucat apoi câțiva ani la Godot Cafe Teatru, devenind unul dintre cele mai longevive spectacole din teatrul independent (11 ani de existență).

În 2010 nu existau prea multe alternative de a te manifesta ca independent în București. Nici surse de finanțare, nimic. Perioada în care eu și colegii mei am terminat facultatea (2007 – 2010) a fost o perioadă foarte dură pentru tinerii absolvenți. Nu se făceau angajări, teatrele subvenționate nu erau obișnuite cu sistemul de colaboratori pe proiect, nu existau spații indepndente în afară de Green Hours și de Teatrul Act (care însă era un loc destul de exclusivist și a rămas așa).

Doar cei mai încăpățânați, mai talentați, mai norocoși dintre noi au reușit să rămână conectați la fenomenul artistic. Mulți s-au pierdut pe drum, din păcate, inclusiv din ”Generația de Aur” a colegilor mei de an (2007), ultima generație de studenți care a mai prins Studioul Casandra funcțional și ultima clasă a reputatului și regretatului mare profesor Ion Cojar.

Deci, întorcându-ne la acel moment – când firma care gestiona cafeneaua de la Sala Dalles ne-a oferit posibilitatea să folosim din când în când spațiul ne-am mobilizat, eu și colegii mei de atunci (Alexandru Secăreanu, Cristina Găvruș, Ionuț Grama) și cu sprijinul altor colegi, colaboratori și voluntari (Ștefan Vasilescu, Andreea Dragnea, Dan Lăcătușu, Paul Ipate, Mihaela Alexandru) am pus bazele atât a Teatrului Apropo (numele a fost invenția mea).

Am pus și bazele unui Festival (a cărei menire inițială era să ne promoveze spațiul) care ulterior a devenit unul din cele mai importante și longevive Festivaluri ale teatrului independent din România: ”Bucharest Fringe – Maratonul Teatrului Independent”.

Apropo, etapele

Prima etapă a fost nebunia numită Maratonul Teatrului Independent, Ediția Întâi, la Sala Dalles. Un maraton ”pe bune” de spectacole. De vineri până duminică, de la 4 după amiaza până după miezul nopții, spectacole la rând în care toată lumea a jucat gratis și toată lumea a participat gratis, într-un spațiu nu tocmai propice teatrului, cu mai multe ”săli” și cu echipa de organizare care căra gradene dintr-o parte în alta împreună cu publicul, într-un spațiu devenit total neîncăpător.

După acest minunat început, imediat după aceea am dat drumul, tot fără nici un leu, la prima noastră producție, ”Testament”. E un text scris de mine, încă îndrăzneț pentru climatul și înțelegerea din România. Pentru mine este un text și un proiect de suflet. Zilele acestea în noul spațiu de la Teatrul Apropo pe  care l-am deschis în toamna anului 2018, reiau cam a treia sau a patra versiune a acestui spectacol.

Dar, întorcându-ne la prima producție, din 2010: am repetat în frig, am jucat două spectacole la Sala Dalles și o dată în ”Comedia ține la tineri”, după care cei de acolo ne-au anunțat că nu mai pot să păstreze înțelegerea. Veneau evenimentele prioritare, cum erau expozițiile de artă plastică (spațiul fiind deținut în fapt de Muzeul Național de Artă Contemporană), apoi târgurile de Crăciun organizate de firma care deținea cafeneau și așa mai departe.

La începutul lui 2011 am constatat că nu mai era spațiu fizic și pentru spectacolele noastre și așa s-a încheiat episodul Sala Dalles. ”Flori, filme, fete și băieți” s-a mutat la Godot Cafe Teatru unde a cunoscut o nouă tinerețe și o nouă perioadă de glorie, iar prima producție a spectacolului ”Testament” a murit, așa cum încă mor multe producții de teatru independent făcute cu mult entuziasm, în România.

Totuși, textul de la ”Testament” a primit o nominalizare prestigioasă la ”Irish Embassy Award for Emerging Romanian Playwright”, unul din puținele premii de dramaturgie din perioada aia și unul care era ”pe bune” și lua în calcul doar texte românești contemporane care fuseseră produse pentru scenă.

Erau trei nominalizări și printre cei care luaseră deja premiul se aflau nume prestigioase, dintre puținii dramaturgi de bună calitate din România la ora aceea. Deci acesta a fost un prim semn că trebuie să continui (bine, la bază eu întotdeauna m-am considerat în primul rând dramaturg și apoi orice altceva, dar în orice pasiune e bine să ai din când țn când confirmări, iar aceasta a fost printre primele, după o perioadă în 2003 – 2005 când mise montaseră mai mutle texte la Teatrul Național Radiofonic).

În 2012 am închiriat din propriul buzunar un mic spațiu în cartierul Vitan care a fost primul sediu independent a ceea ce pornise în 2010 ca ”Teatrul Apropo”. Am găzduit acolo multe proiecte frumoase, producții proprii, spectacole invitate dintre spectacolele de absolvire de la U.N.A.T.C., spectacole invitate din provincie în a Treia Ediție a Maratonului, în toamna lui 2013.

Dar, din motive financiare (deși pe vremea aceea toate costurile erau cu mult mai mici) la începutul primăverii lui 2014 a trebuit să renunț. Probabil că dacă reușeam să mai rezist încă jumătate de an, până în toamnă, și acum ne găseați la acea adresă din strada Foișorului – pentru că din toamna anului 2014 au apărut și finanțările de la ARCUB, alături de cele de la A.F.C.N. și lucrurile începeau pe aceste baze să se miște mai bine și în zona independentă.

A urmat o perioadă, 2014 – 2018, de peregrinări și de încercări. Multe proiecte bune, îndrăznețe, care primeau finanțare și care se jucau cu destul de mult succes prin spațiile partenere. Am coabitat o perioadă la Teatrul Arca din Clubul La Scena; apoi timp de aproape doi ani de zile am colaborat cu Teatrul de Artă București;

Am realizat spectacole în colaborare cu UNTEATRU sau Godot Cafe Teatru sau Centrul Replika, colaboratori de nădejde și prieteni cu care am crescut împreună, atât în cadrul proiectelor pe care le derulam noi în continuare sub ”brandul” Teatrul Apropo, dar și în cadrul Festivalului nostru care a ajuns în 2018 la a Opta Ediție și a pus accentul din ce în ce mai mult pe sintagma de ”Bucharest Fringe” pe care sper să o dezvoltăm și în anii care vin.

În vara - toamna lui 2018 auspiciile (financiare, logistice, de context) au arătat că dacă nu fac din nou pasul cu care cochetam de ani de zile și nu deschidem din nou Teatrul Apropo, o altă ocazie mai bună nici nu se va ivi prea curând. A urmat un întreg iureș de evenimente: Festivalul, o serie de patru premiere în două luni și jumătate, premiere din care trei le-am regizat și la trei (nu neapărat aceleași) am scris și textul.

În paralel alte două texte de-ale mele au fost montate la Constanța și Timișoara; și un alt text de-al meu a beneficiat la Torino de un ”mise-en-espace” regizat de mine în cadrul Programului European ”FabulaMundi”. O toamnă cu adevărat fabuloasă, cu șapte premiere în care am fost implicat. Probabil că îmi va lua câteva luni să evaluez corect rezultatele acestei munci colosale.

Ajutoare și sprijin

În 2010 i-am avut alături pe colegii mei din Asociația TEATRUL.RO și pe colaboratorii pe care i-am menționat mai sus. Sigur, erau alte timpuri, totul se făcea pe bază de voluntariat și mult entuziasm. Lumea se bucura să facă, să creeze ceva, oricum.

De la artiști la publicul spectator, deschiderea era maximă. Acum e altceva, nu neapărat mai rău sau mai bine, dar lucrurile s-au schimbat. Exigențele sunt mult mai mari, ceea ce e bine; foarte puține lucruri se mai fac doar din entuziasm, fără un interes artistic sau financiar foarte bine precizat. Dar încă există suficientă ”nebunie” ca să facă viața de artist independent frumoasă.

În aventura din perioada 2012 – 2014 am pornit inițial împreună cu colegul meu, actorul Bogdan Nechifor care dezvolta conceptul de ”teatru labirint” în România. Din acest motiv Teatrul Apropo se poate lăuda că a găzduit primul spectacol de teatru labirint care a cunoscut o vastă recunoaștere (au mai exista proiecte și înainte de acesta): ”Brioc”.

Este o direcție de care sunt profund atașat și care, printre alte experiențe teatrale de nișă, a dus și la accentul pe ”fringe” pe care Festivalul pe care l-am creat l-a căpătat în timp.

De-a lungul ”anilor de pribegie” alături mi-au fost toți colegii, prietenii, artiștii implicați în proiectele Asociației. Deși echipele s-au schimbat de-a lungul anilor, pot afirma că cel mai aproape mi-au fost scenograful Marian Văsii, echipa de la Teatrul de Artă, Andrei Grosu de la UNTEATRU; dar și mulți, mulți alți oameni minunați din mica lume a teatrului independent bucureștean.

Din toamna lui 2018 în noua casă din Pipera am lucrat cu peste 35 de artiști diferiți, în marea lor majoritate foarte tineri – doar la Premierele teatrului, fără a-i socoti și pe cei invitați în Festival sau în evenimentul de deschidere – Zilele Teatrului Apropo.

O mențiune specială o merită colega și prietena mea, scenografa Diana Miroșu și echipa ei. Fără eforturile ei lucrurile nu ar fi arătat și nu ar fi funcționat la fel de bine în noul spațiu. Din decembrie lucrez iar și cu Beatrice Popescu, un excelent organizator de evenimente culturale.

Despre latura financiară: în 2010 nu se punea problema de bani, cum am mai menționat. În 2012-2014 lucrurile au fost susținute ”din buzunar”, cel propriu; iar când acest lucru nu a mai fost posibil, am ”închis prăvălia”.

Deocamdată tot ce am realizat din toamna anului trecut în noul spațiu a venit cu multă muncă, uneori voluntară și cu costuri acoperite din finanțările nerambursabile de la stat pe care Asociația noastră le-a câștigat pentru a realiza diferite proiecte. Nu putem spune că spațiul e ”profitabil” și supraviețuirea lui depinde în continuare de aceste finanțări. Lucrurile sunt încă fragile din acest punct de vedere.

Conceptul pieselor voastre

Nu avem un concept teoretic clar. În general teatrul e o meserie care ține foarte mult de practică și care te formează (sau te deformează) în acest sens. Acum, de exemplu, când mă întorc periodic la practica scrisului și încerc să depășesc rigorile textului pentru scenă am dificultăți mari în a dezvolta acele mijloace care în teatru sunt caduce. Teatrul are o urgență care îi dă o frumusețe și o cruzime specifice.

Din păcate sau din fericire de foarte multe ori proiectele noastre se învârt în jurul textelor scrise și regizate de mine. Uneori aceste texte ale mele sunt regizate de alte persoane. Uneori îmi place și îmi doresc să înscenez alte texte decât ale mele (de fapt mi-aș dori să nu mai ”trebuiască” să mi le montez singur; o a doua privire asupra unui text sau a unei idei este întotdeauna extrem de benefică, am constatat-o frecvent, din fericire, în ultima perioadă).

Având în vedere și evoluțiile din cadrul ”Bucharest Fringe” de care este legată existența Asociației și a grupului nostru, cred că sunt două direcții mari pe care Teatrul Apropo le urmărește.

1. Montare de dramaturgie contemporană, românească sau străină, dar pe teme ”fierbinți”. Fără a fi împotriva teatrului social sau documentar, ceea ce îmi doresc pentru Teatrul Apropo este un teatru ”cu poveste” care se potrivește, cred, foarte bine profilului spectatorului pe care noi l-am găsit în Pipera.

Ne interesează un anumit tip de divertisment de calitate, care să bucure dar care să te pună și pe gânduri. Vă invit la ultimele noastre Premiere ca să vedeți despre ce este vorba.

2. Spectacole în care experimentăm noi mijloace de expresie scenică, noi direcții. În 2019 vom dezvolta un proiect cu finanțare europeană care probabil va ilustra cel mai bine această direcție, deși sunt multe alte direcții imaginabile în artele contemporane ale spectacolului.

Conceptul este Live Theater Broadcasting și proiectul european – EU Arts Live, dar noi vrem să îl ”împingem” dincolo de limitele lui conceptuale, folosind simultan camere video HD, elemente de teatru senzorial, teatru imersiv, interactivitate.

În jurul și la baza acestor principii stă dorința mea și a echipei de a promova artiștii aflați la început de carieră și de a ne adresa unui public nou, tânăr și deschis către inovație, pe  care dorim să ni-l creștem, chiar și de la zero.

Evoluția echipei

De-a lungul timpului am lucrat cu mulți artiști extraordinari care au început ca și mine în independent; iar unii dintre ei continuă. La fel – echipele de organizare ale Festivalului și ale diferitelor noastre proiecte de teatru au avut întotdeauna șansa unor persoane de încredere și talentate.

Din păcate zona independentă are o volatilitate foarte mare; arareori am putut să păstrez oamenii măcar de-a lungul a două ediții de Festival (practic, un an, un an și ceva). Oamenii vin și pleacă, chiar dacă pentru unii sufletul rămâne în acest tip de activitate și de proiecte.

În ultimele luni echipa a fost alcătuită din oameni entuziaști: scenografa Diana Miroșu, managerul Diana Sârbu, PR-ul Raveicuța Țâmpău, asistent-managerul Mihaela Georgiana Popescu, desiger-ul de costume Taisia Neune, compozitorul (și actorul) Alexandru Suciu, regizoarea Irina Crăiță-Mândră, toți actorii din proiectele mai vechi sau mai noi.

Ne-au fost alături și ne-au susținut colegii de la UNTEATRU, Linotip, Teatrul de Artă; de la platforma My Stage; și chiar și, nu în ultimul rând, proprietarul spațiului actual, conducerea FEPER S.A. și angajații din cadrul fabricii care funcționează sub această titulatură.

Repertoriul

În perioada 2012-2014 au fost multe piese găzduite sau produse, dar trei proiecte îmi vin acum în minte, fiecare cu povestea sa remarcabilă: ”Oxigen” de Ivan Vîrîpaev a fost prima producție acolo, un spectacol despre care toată lumea care a apucat să îl vadă mi-a spus, chiar și peste ani, că i-a impresionat profund.

Un proiect la care am renunțat mult prea ușor. Eram lipsiți de experiență, am avut senzația în echipă că dacă nu ne-a ieșit tot ce ne propusesem spectacolul nu era suficient de bun. Și n-am mai avut timp să reluăm și să reglăm ceea ce consideram noi că ar trebui îmbunătățit. Dar ceea ce percepea publicul era altceva!

”Nișa” a fost un spectacol experimental pe care l-am făcut cu o echipă de circa 10 performeri absolut minunați și care se baza pe o poezie de Dinu Flămând, pe metoda Viewpoints și pe studiul în grup a memoriei afective a participanților. Din acest pur experiment am dezvoltat o metodă proprie de repetiții pe care continui să o folosesc (că tot m-ați întrebat de ”concepte” mai sus).

”S-a furat mireasa!” a fost un proiect care s-a jucat în paralel la Apropo și la Godot Cafe Teatru și de care se leagă al doilea mare succes al meu ca dramaturg: cu câteva zile înainte de premiera oficială de la Godot am aflat că textul câștigase prima ediție a Concursului de Dramaturgie ”Yorick” (ulterior ”Valentin Nicolau”, concurs pe care l-am mai câștigat și în 2015, la a treia ediție).

Textul a căpătat aprecieri unanime din partea juriului, din care făceau parte Marius Manole și Victor Ioan Frunză, câștigând concursul dintr-un număr de peste 90 de texte înscrise. O altă versiune a acestui text, mult îmbunătățită, se joacă și în prezent la Teatul Metropolis.

Din păcate sau din fericire repertoriul este limitat de către direcțiile amintite mai sus.

Având în vedere că unul din principalii noștri finanțatori, A.F.C.N.-ul, a stabilit ca priorități de finanțare pentru zona teatrală ”promovarea dramaturgiei contemporante românești” – multe dintre proiectele nostre din ultimii ani sunt centrare pe autori contemporani români, multe sunt texte scrise chiar de mine, premiate.

Deoarece nu îmi doresc ca Teatrul Apropo să devină un soi de ”cult al personalității” mele artistice, deși în multe părți din România și din lume există mai mereu un lider care catalizează energiile unui grup artistic, iată că stagiunea acesta am reușit să avem atât un spectacol scris de mine și regizat de altcineva (”Căsuța din ceață”), cât și un spectacol experimental co-regizat de către mine și specialistul în teatru senzorial Adrian Ciglenean și care nu are un scenariu în înțelesul clasic, iar cuvintele folosite sunt inspirate din experiența colectivului de performeri (”Orfeu și Euridice”).

Având un spațiu propriu acum ne permitem, așa cum am experimentat și noi de-a lungul anilor de ”pribegie”, să stabilim propriile reguli. Și ne face plăcere să filtrăm colaborările care ni se propun și să găzduim proiecte ale altor organizații și grupuri de artiști care ni se par că se potrivesc în spațiul nostru.

Zilele acestea, beneficiind de o mică finanțare de la Ministerul Culturii și Identității Naționale cu ocazia Zilei Culturii Naționale, jucăm toate spectacolele din ianuarie cu intrare liberă și avem trei evenimente invitate: spectacolul multi-premiat ”În numele tatălui” al Asociației Art No More (și care a devenit un fel de invitat permanent, fiind la a treia reprezentație consecutivă la noi); comedia ”Cai putere” regizată de Matei Lucaci-Grunberg și concertul Torsan / Bălan ”Zborul păsării de piatră”.

În lunile care vin ne propunem să găzduim proiecte ale unor artiști aflați la început de carieră și care din diverse motive nu și-au găsit casă în alte spații; să consolidăm colaborarea începută cu Casa de Pariuri Literare în care, cel mai probabil, vom găzdui Festivalul lor anual și o emisiune live periodică cu senzaționala scriitoare Nora Iuga.

De asemenea vom deschide un call de proiecte experimentale pentru artiștii tineri în cadrul Bucharest Fringe și vom începe proiectul european cu transmisii live HD ale unui spectacol imersiv cu totul nou.

Principalul criteriu de selecție va fi ca toate evenimentele să se adreseze publicului nostru, prezent sau viitor, pe care încercăm să îl fidelizăm și să ni-l apropiem cât mai mult. Doresc să ne asumăm condiția de teatru de cartier, un concept puțin prezent în cultura românească, și să intrăm într-un dialog cât mai strâns cu cei care ne calcă pragul

Cum este publicul vostru

Este un public tânăr, dinamic, instruit și care, din punct de vedere al tehnologiei, este cu un pas înaintea lumii artiștilor români (a mea cu siguranță). Nu este neapărat un public care merge des la teatru. Din contră, ne propunem să aducem un public nou în sala noastră.

Nu vreau să antagonizez, dar cred că publicul Teatrului Național s-ar putea regăsi cu greu în ceea ce facem noi, atât din punct de vedere al mijloacelor tehnologice, al ”covorului roșu” (deși cred că spațiul nostru este la un standard foarte înalt de confort pentru un teatru independent), cât și al subiectelor abordate cu multă franchețe.

De aceea ne propunem să vorbim pe înțelesul oamenilor tineri, să prezentăm povești actuale, să ridicăm întrebări care ne preocupă pe toți și să îi captivăm cu povești bine spuse.

O preocupare personală este și modul în care se ”ciocnesc” astăzi tehnologiile cu teatrul clasic. Din acest punct de vedere proiectul EU Arts Live va fi o mare cotitură pentru că va oferi atât experiența vizualizăii live cu 7 camere HD a unui spectacol de teatru care nu va fi tocmai un spectacol de teatru (actorii vor repeta din prima zi cu camerele și vor juca cu camerele în spectacol).

Cât și diferența specifică a prezenței ”live” – prin caracterul senzorial și imersiv al poveștii pe care o vom propune, în așa fel încât utilizatorul comod de acasă, comsumatorul de internet, să devină măcar pentru o secundă conștient că prezența în spectacol oferă clar o experiență diferită, de o altă calitate, față de niște imagini pe un ecran.

Cum vezi teatrului independent românesc?

În calitate de organizator al ”Bucharest Fringe – Maratonul Teatrului Independent” istoria din ultimii 9 ani ai teatrului independent din România îmi este foarte bine cunoscută. Momentul actual este unul bun, dar grevat în continuare de anumite obstacole și probleme devenite cronice.

Se produce foarte mult, se joacă mult și există deja câteva teatre care și-au consolitat poziția pe sdcena culturală, atât din punct de vedere al ”brandului”, dar și al publicului. Din păcate încă sunt puține astfel de spații, atât în București, cât și în țară – maxim zece.

În timp ce alte spații mai mici se chinuie să supraviețuiască sau să își găsească identitatea; sau altele se închid fără a se ști dacă vor mai reveni vreodată – ultimul și cel mai dureros exemplu fiind cel al Godot Cafe Teatru. În continuare organizațiile, teatrele și trupele independente sunt dependente (iată, un paradox) de finanțările periodice ale puținelor instituții care fac asta.

Dispariția ”din pix” făcută de Primăria Capitalie a finanțării oferite de ARCUB anul trecut a afectat major piața culturală independentă bucureșteană, ca să dau doar un exemplu.

Din punct de vedere strict artistic frustrarea mea majoră este legată de slaba dorință a artiștilor independenți de a experimenta și de a căuta forme noi. S-a dezvoltat o direcție de teatru social-documentar care devine pe zi ce trece mai solidă și care este extrem de binevenită în peisajul cultural contemporan.

Sunt însă prea puține inovații la nivel formal, al noilor media etc. La fiecare ediție de ”fringe” numărăm pe degete producțiile care se încadrează în această direcție, și asta cu indulgență, pentru că nici una nu este radical nouă.

Este, desigur, și o problemă de costuri. E foarte greu să îți dorești sau să îți permiți să inovezi atunci când nu ai mijloace, tehnologie, resurse umane. Singura resursă puternică și la îndemână în independent rămâne actorul.

Și e oarecum trist să ajungi să spui asta, dar este o realitate: în orice proiect independent, de teatru, de film, inter-disciplinar – principala grijă a unui producător este aceea de a acoperi costurile cu chiria, cu echipamentele, cu personalul tehnic; și abia apoi, dacă mai rămân bani, vin și artiștii...

Revenind, există câteva direcții clar conturate, dar care pentru mine au devenit deja saturate: spectacole ”de actorie” – de multe ori teatru contemporan; comedii, de la cele mai subtile la cele bulevardiere – și nu știu dacă să încadrez aici așa numitele ”șușe” care nu prea sunt teatru independent, sunt o formă de business discutabilă, care are principalul merit de a aduce într-o sală de spectacol un public care altfel n-ar păși niciodată acolo (dar ce se întâmplă cu acel spectator care vizionează astfel de producții e o altă discuție). Mai e direcția socială, documentară și... cam atât.

Iar teatrele de stat, care de cele mai multe ori nu au nici un fel de viziune sau strategie repertorială proprie, au început să preia masiv în ultimii ani de la teatrul independent – de la artiști deja consacrați aici, până la direcțiile sociale (ceea ce e minunat). Doar că în acest fel granițele încep să se șteargă și nu în avantajul independenților, care nu au și nici nu cred că vor avea prea curând mijloacele instituțiilor subvenționate.

O altă problemă care decurge de aici și pe care eu o resimt de vreo doi-trei ani este aceea a actorilor: odată angajați sau capturați de sistemul de stat există o tot mai mare presiune pe producțiile independente care apelează la aceștia: spectacolele se programează greu, iar proiectele noi încheagă echipele de creație cu mari eforturi.

Preferințele publicului

Publicul este ”deformat” de noile tehnologii. S-a schibat pragul de percepție. Nu mai poți să ții publicul în sală pentru mai mult de două ore, decât cu rare și fericite excepții. Pe scenă trebuie să se întâmple la fiecare câteva secunde ceva nou, intersant, altfel pierzi atenția spectatorului. De aici și preocuparea pentru noile media pe care tot mai multă lume a început să o aibă și să o includă în spectacole.

În plus, percepția mea este că, din considerente care țin poate tot de această schimbare de paradigmă, publicul devine tot mai pretențios, instabil și (atenție) cu un grad de cultură din ce în ce mai redus. Oamenii sunt nerăbdători să primească ceva ”acum”, ”repede”, dar fără a mai filtra printr-un minim raționament.

Este uluitor de exemplu să vezi, am constatat pe pielea noastră, cum unii fac rezervare la un spectacol căruia nici măcar nu i-au reținut corect titlul. Sau, la un spectacol cu intrare liberă, fac rezervare ”să fie” și nu mai ajung la el și nici nu anunță că nu mai vin. Sau, când fac rezervare, nu se obosesc să spună ”bună ziua” sau ”mulțumesc” – în schimb strâmbă din nas dacă scaunul nu e suficient de comod sau dacă (din motive obiective) îl lași să aștepte cinci minute la intrare.

Întârzie și i se pare normal. Și așa mai departe. E o realitate tristă și dură. Desigur, există și publicul civilizat și politicos, dar mi se pare că gradul de bădărănie (și socială, generală) a crescut alarmant de mult și de repede în ultimii ani.

Provocările businessului de teatru

Banii. Banii. Banii.

Și, pe alocuri, lipsa resurselor umane, lipsa specialiștilor – de la o persoană care să știe să îți fixeze o grindă în beton, până la personalul tehnic, de sunet și lumini.

Cum vă promovați repertoriul?

Treptat, treptat renunțăm tot mai mult la mijloacele de print și ne mutăm ca toată lumea în on-line. Mișcarea e tot mai accelerată – deja Facebook nu mai e suficient, îți trebuie cont de Instagram. Deja o fotografie este mult prea slabă – trebuie să faci un trailer video, testimoniale, teasere cu actorii, trebuie să surprinzi, să fii rapid și foarte vocal.

Din păcate toată lumea uzitează de cuvinte mari, de senzaționalisme. Toată lumea e „cea mai” și ”cel mai”. Totul e fabulos și extra-cali-fragilistic, până la tocirea totală a tuturor epitetelor de apreciere. Dar, încercăm și noi... până la urmă un mijloc de promovare care nu se va uza niciodată rămâne promovarea prin calitatea muncii pe care o depui și recomandările oamenilor care ți-au apreciat produsul.

Doar că asta vine foarte greu și trebuie să supraviețuiești de-a lungul acelor luni și ani în care acest tip de recunoaștere solidă, fundamentală se construiește, spectator cu spectator. Noi suntem abia la începutul acestui proces, chiar dacă facem spectacole de mulți ani. Dar și asta e o provocare care poate aduce un soi de bucurie specială.

Planuri de viitor

”România 2050” – spectacolul cu care vom participa în EU Arts Live este principalul obiectiv și principala provocare. Va fi un spectacol de teatru imersiv multimedia, cu live broadcasting pe internet.

”Bucharest Fringe – Maratonul Teatrului Independent” va avea a Noua Ediție între 11 și 20 octombrie 2019. În cadrul acestuia vom lansa cât de curând un call de producție de proiecte noi experimentale.

Gestionarea celor 5 producții noi realizate în toamnă și managementul Teatrului Apropo, promovarea acestuia și câștigarea unui public nou sunt în sine o provocare care ne va ocupa destul de mult timp. Mă aștept ca 2019 să fie un an greu din punct de vedere social și economic, în care vom avea de tras ca să fim pe zero, ca să suraviețuim. Dar, din păcate, suntem deja obișnuiți cu asta.