[Rewind & Play] Emanuel Pârvu: Sper într-o Românie occidentală, într-o revenire rapidă la normalitate

A câștigat experiență și a pierdut niște prieteni, dar, cel mai important, și-a înfăptuit un vis în 2024. La sfârșitul lunii mai, regizorul Emanuel Pârvu și-a prezentat la Festivalul de la Cannes filmul „Trei kilometri până la capătul lumii”, care a fost distins cu Premiul Queer Palm.

La vreme de bilanț, crede că nimic n-a fost greu anul acesta, chiar dacă o veste medicală a venit inițial cu panică în familie. Emanuel spune că, și atunci când merge pe nori, și când simte că se apropie de iad, încearcă să-și păstreze echilibrul, care vine uneori și din înțelegerea că nimic nu este pentru totdeauna, nici măcar problemele.

Una dintre dorințele pentru 2025 este să continuăm să trăim într-o Românie occidentală.

"Trendul indeciziei sociale, asta m-a pus foarte tare pe gânduri. Trecerea accelerată la ultra-naționalism, într-un fel care îmi aduce aminte de revolte, o trecere mai mult emoțională și greșit înțeleasă. O trecere și o opțiune contra europeană și ultra naționalistă bazată pe incultură și trecut mistificat".

Ce lecții ia cu el din 2024, ne spune în continuare Emanuel Pârvu.

Dacă 2024 ar fi un film

A fost cel mai intens, frumos și plin de împlinire profesională. Pentru mine, a fost atingerea visului pe care l-am avut de când m-am apucat de regie de film – un drum de 16 ani. Nu-mi dau seama dacă am avut timp sau dorință să mă uit în jur, în general, în afară de oamenii apropiați mie și mișcarea societății nu prea mă uit în jur. Ca titlu de film, aș încerca  „Cu trei kilometri mai aproape de stele”, încercând, mai în glumă, mai în serios, o metaforă bivalentă (conform mitului lui Icar) cu posibilități și de bine și de rău.

Gâdurile cu care ai intrat în 2024

Am intrat cu intenția de a termina montajul și sunetul la film, nu mă puteam gândi decât la asta. Ceea ce am și făcut, începutul de an m-a găsit la studio, la Mircea Olteanu – editorul filmului.

Ce a fost greu. Ce a fost bun și frumos

Greu n-a fost nimic anul ăsta, urâtă a fost o veste medicală care îmi viza copilul, dar, din fericire s-a rezolvat, bun și frumos a fost absolut totul. Echilibrul încerc să-l păstrez indiferent de ce mi se întâmplă – bine sau rău. Chiar dacă merg pe nori sau mă apropii de iad, încerc tot timpul să-mi păstrez echilibrul. Nimic nu e veșnic, nici măcar problemele noastre (Charlie Chaplin). Din fericire pentru mine, anul ăsta am văzut lumina tot timpul, dar în momentele din viață când n-am văzut-o, mi-a arătat-o Dumnezeu. Am câștigat multă experiență, am pierdut niște prieteni. Probabil, dacă i-am pierdut, înseamnă că nu erau chiar așa prieteni.

Credit foto: Alex Gâlmeanu

Proiecte marcante

Fără discuții – „Trei kilometri până la capătul lumii”. De ajutat, au fost oamenii din jurul meu, ei m-au ajutat cel mai mult. În primul rând, producătorul filmului – Miruna Berescu – ea a fost omul care a dus în spate acest proiect, care nu ar fi fost aici fără ea. Au fost apoi toți oamenii care au muncit zi și noapte la acest film – Silviu Stavilă, Mircea Olteanu, Alex Dumitru, Bogdan Ionescu, Bianca Anastasiu, Oana Matei, Cristiana Mitea, Dan Lupu, Bogdan Dumitru, Viorel Chesaru, Antoine Bagnaninchi. Și tot sprijinul și toată încrederea pe care am primit-o de la instituțiile statului și de la partenerii noștri – Centrul Național al Cinematografiei, Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român, Dacin-Sara, Conceptual Lab și de la agenții noștri – Goodfellas.

Toată lista asta de oameni, cu toții, au pus umărul pentru ca filmul să fie unde este azi. Și cărora le mulțumesc din tot sufletul. Apoi, sprijinul mamei mele și al fetei mele, acolo este partea sufletească, fără de care existența are foarte puțin sens.

Cea mai mare reușită de anul acesta

Competiția de la Festivalul de la Cannes.

Care a fost cea mai frumoasă vacanță

Toate plecările înseamnă ceva, dar cel mai mult aștept vacanța din februarie-martie, pe care încerc să o am în fiecare an și care înseamnă Asia (preferabil Tailanda sau Cambodia). De fiecare dată, experiența unei lumi care nu are legătură cu Europa (asemănătorul gen Paris, Londra, Roma etc) mă face să pornesc o introspecție. Mă face să mă gândesc la condiția umană, la sensul existenței, la scurta durată pe care o avem pe Pământ.

Trendurile care te-au enervat cel mai mult

Trendul indeciziei sociale, asta m-a pus foarte tare pe gânduri. Trecerea accelerată la ultra-naționalism, într-un fel care îmi aduce aminte de revolte, o trecere mai mult emoțională și greșit (din punctul meu de vedere) înțeleasă. O trecere și o opțiune contra europeană și ultra naționalistă bazată pe incultură și trecut mistificat. Consider că este o opțiune extrem de periculoasă pentru tot ce înseamnă democrație, iar varianta abaterii de la drumul pe care am pornit acum 35 de ani nu este deloc alegerea potrivită.

Noi obiceiuri și rutine

Nimic nou sub soare, păstrez obiceiurile și rutina de ani de zile. Nu scriu decât noaptea, încerc să mă pregătesc foarte bine, cred mult în spiritul de echipă, rămân fidel atenției. (la cei din jur și la traseu)

Cea mai grea zi din acest an

Când am aflat analizele fetei mele, am aflat de problemele medicale pe care le are. Am avut, în schimb, doctori care m-au liniștit, reacția ei la medicamente a fost foarte bună și mergem mai departe cu încredere.

Cea mai fericită perioadă

Perioada de la Cannes – sfârșitul lunii mai. Trăiam visul, aveam împlinirea la care am visat toată viața.

Cea mai frumoasă știre

Anunțul oficial al prezenței filmului nostru în Competiția de la Cannes. Probabil vi se pare mult că la multe întrebări răspund cu același lucru, dar pentru mine așa a fost. Nu prea pot să pun în cuvinte ceea ce înseamnă asta, nu am suficiente cuvinte pentru a exprima sentimentul. Pentru că aștepți asta de când te-ai apucat de această meserie, pentru că pentru mine este Everestul, pentru că speri ca, în viitorul îndepărtat, când s-o vorbi de filmele acestei perioade, filmul nostru să poată în continuare să miște suflete, să facă oamenii să se gândească la ei înșiși.

Cartea despre care s-a vorbit cel mai mult în jurul tău

„Repetiție pentru o lume mai bună” – Mihai Radu. S-a vorbit pentru că, pe lângă faptul că este un roman bun (ca lectură) a fost și pus în scenă într-o dramatizare făcută tot de Mihai Radu (de data asta cu Ionuț Sociu) la Teatrul Național, în regia lui Radu Afrim. Deși mai are puțin și face doi ani de la pemieră, studenții de la teatru caută și romanul în sine. E despre noi. Despre lumea despărțirilor. Despre relații dintre părinți și copii și toată societatea mică sau mare care înconjoară această relație – cea mai puternică din lume. Împărtășesc această viziune, am făcut trei filme despre această relație – părinți-copii.

Cum vezi tu lumea din jur acum

Se schimbă constant, din păcate, din punctul meu de vedere, nu spre direcția potrivită. Cu alte cuvinte, dacă mergem în direcția asta, suntem la „Trei kilometri până la capătul lumii”. Cred că este jenant ce se întâmplă, în condiția în care vorbim de direcții estice, vorbim de 5G și de femeia care nu poate să poarte pantaloni sau să fie președinte, cu armata făcută din “flăcăi ca brazii”, mi se pare că ne-am întors în timp, am trăit de pomană acești ani, am sperat degeaba. Este o dezamăgire majoră pe care o am față de această parte a populației. Indiferent câte rezerve am față de clasa politică, în situația de față nu cred că se mai pune problema de așa ceva.

Unde găsești optimismul zilele acestea

Studenții noștri de la Masterul de Film UOC – Ovidius. Colegii mei (Daniela Vitcu, Adrian Titieni, Ruxandra Ghițescu, Carmen Stanciu, Iulia Lumânare), invitații pe care îi avem la noi la facultate, astea sunt zonele de optimism pe care le am. Studenții, tinerii, energia lor, dorința lor, astea sunt zonele mele de evadare. Pe lângă asta, încrederea pe care o am în producătorul meu, în credințele ei, în felul ei de a se raporta la tot ce face – indiferent că vorbim de filme sau de „copilul ei” – Festivalul Internațional de Film Anonimul. Optimismul stă în oamenii de care sunt înconjurat, de credințele lor, de felul lor de a se raporta la perspective, societate și morală.

Lecțiile pe care le iei din 2024

Că poți vedea cine îți este alături când ți-e greu. Dar poți vedea asta și când ți-e bine. Am avut un an foarte bun din punct de vedere profesional și am apucat să văd oameni cărora acest lucru nu le-a picat bine, oameni cu care vorbeam cel puțin o dată pe săptămână, oameni cu care am lucrat în trecut și care nu s-au putut bucura alături de noi. Am văzut că e foarte bine să pleci cât mai mult, mersul pe alte continente te aduce cu picioarele pe pământ, nu mai plutești prin mioritic, mergi cu pasul prin junglă, iar la întâlnirea cu elefanții, filmele nu te-ajută la nimic. Când mănânci de pe stradă într-un sat pierdut de lume din Cambodgia, îți dai seama că e bine să stai cu inima lângă moralitate și omenie.

Temeri și speranțe pentru 2025

Temerile cred că sunt alea pe care le avem cu toții din bula noastră. A fost prima dată în 11 ani când m-am interesat de condiții de emigrare. Speranța este legată de un vot coerent, un vot pro european, un vot care să nu ne arunce înapoi în trecut.

Rezoluții pentru anul viitor

De obicei, prefer să fiu rezervat în împărtășirea planurilor personale. Dar o să spun că sper într-o Românie occidentală, într-o țară unde extremismul să fie la cote joase, sper într-o revenire rapidă la normalitate. Și mulțumesc pentru aceste întrebări.