Ce se întâmplă cu un om care își pierde patul? Nu pare plauzibil, dar totuși se întâmplă. Se întâmplă în cărți și nu numai. Dani Macarie a publicat recent "Omul care și-a pierdut patul", un roman ca o călătorie hipnotică printre portaluri fantastice, cărări postmoderniste și referințe istorice reimaginate. Titlul cărții a fost inspirat de o întâmplare adevărată, de acum 22 de ani, când un prieten chiar a pierdut un pat. A urmat apoi scrisul, care a urmat natural un fel de viață proprie a cărții.
"Inițial am crezut ca o sa scriu un soi de comedie, dar problematica pierderii și-a făcut loc pe nesimțite in text și cartea a ajuns sa fie ce a ajuns sa fie", spune Dani Macarie.
Despre pierderi, hemoragii, absențe, întâlniri surprinzătoare, scris și ziduri care ascund Ane, povestește Dani Macarie în rândurile de mai jos:
Ce te-a costat să scrii cartea asta
Asta e o întrebare tare buna si am și o poveste pentru ea.
Se făcea ca un prieten regizor avea la rândul lui un prieten neamt. Neamțul era tot regizor dar mai în vârsta si mai călit cinematografic - un fel de mentor prin corespondenta.
Prietenul meu scrisese un scenariu de care nu era deloc mulțumit si i l-a trimis mentorului impreuna cu frustrarea lui nedisimulata.
Și, in loc de răspuns, a primit următoarea întrebare “ce te-a costat acest scenariu?”
Și prietenul meu a spus ca nimic si atunci a primit înapoi un “pai de aia nu-ți place” urmat de un “și de aia n-o sa placa nimănui” plus o întreagă lecție despre cum arta adevarata te costa.
Orice opera ascunde o Ana zidita undeva, poate o iubire pierduta, un prieten alungat, un parinte dezamăgit.
Arta chiar cere sacrificii așa cum spune clișeul, iar cartea a avut și ea prețul ei.
În timp ce o scriam am pierdut ("am pierdut" - e prea amuzant cum folosim vebul care exprima posesia ca auxiliar in timpul care indica cel mai bine pierderea. ironia chiar e o forta universala. scrie si in carte asta) mai multe lucruri printre care (imposibil de explicat aici in ce fel) legatura metafizica pe care o aveam inca din copilărie cu Luna. La schimb am primit (din nou) fumatul, fapt care reprezintă si el un intreg set de costuri.
Cum te-ai apropiat de carte
Ea s-a apropiat de mine de fapt. Si am primit-o cu brațele deschise.
A fost clar de la început ca are o viața proprie si ca n-am de ce sa mă tem atâta timp cât nu-i stau în cale. Și asta am făcut. Am lăsat-o sa curgă. Un fel de hemoragie literara. Cam ca donarea de sânge. Nu e chiar confortabila dar știi ca n-o sa te omoare. Pe tine n-o sa te omoare în timp ce pe altul s-ar putea chiar să-l salveze. Nu e cea mai buna analogie dar alta n-am.
Începutul
Cartea a aparut inițial ca un scenariu si a debutat cu primul act exact în forma în care s-a tipărit ulterior.
Lucram deja la un serial impreuna cu buna mea prietena Geo (Alexandra) Caraman. Si poate ca asta a mișcat ceva acolo în interior și într-o zi a apărut o idee și apoi convingerea ca ideea trebuie pusă în forma unei cărți.
Titlul
La început a fost titlul. Si titlul a apărut în 2003 când un prieten a pierdut literalmente un pat. Apoi s-a conturat un proiect mai degrabă filosofic despre pierdere ca agent peratologic în ontogeneza. Din nefericire, lecturile insuficiente, talentul precar și cheful absent au exilat gândul inițial în cimitirul posibilului improbabil.
Ultima etapa este reprezentata de ideea acestui scenariu in care un soldat din plutonul de execuție de la Târgoviște primește peste ani vizita și ajutorul spectrului dictatorului Ceaușescu. Inițial am crezut ca o sa scriu un soi de comedie, dar problematica pierderii și-a făcut loc pe nesimțite in text și cartea a ajuns sa fie ce a ajuns sa fie.
Cat ai lucrat la ea
Am început sa scriu in aprilie 2023 și am terminat în decembrie al aceluiași an și cea mai grea parte a fost sa reiau procesul de la pagina 82 încolo după ce o perioada mai dificilă mă făcuse să-l abandonez.
Unii se chinuie cand scriu, altii scriu cu usurinta. La tine cum e?
Mie îmi vine ușor sa scriu scenarii de 30 de secunde. Câte un articol din când in când. Acum 12 ani am scris cinci povesti scurte. Și cam asta a fost opera mea literară daca nu pui la socoteala texting-ul și visele notate în Moleskine.
Omul care și-a pierdut patul e prima carte și de aceea încă nu știu cum scriu eu cărți. De data asta a fost uimitor de ușor. O sa mă întorc la analogia nefericita cu hemoragia si o sa spun ca a început și apoi s-a oprit și apoi a început din nou și apoi s-a oprit iar. N-am editat nimic. Doar am mai trecut o data prin text înainte să-l scot in lume și sa am norocul ca oamenii incredibili de la Curtea Veche sa creadă ca e publicabil.
Mostenirea din publicitate. Te-a ajutat sau te-a incurcat?
Apucaturile din publicitate sunt prezente măcar in subtext. Poate un pic mai evidente în felul în care sunt intitulate capitolele. Nu știu. E un bagaj de care sunt suficient de mândru încât sa nu vreau să-l ascund.
Ai urmat un plan cand ai scris?
Intrebarea cu planul m-a urmărit toată viața si răspunsul meu a fost mereu dezamagitor. Când mergeam la sala m-a intrebat un coleg de pe marginea ringului care e “my game plan” și i-am spus ca încerc sa dau mai mulți pumni decât primesc. La ultima cursa pe asfalt am primit aceeași întrebare si am zis ca încerc să depășesc mai mulți oameni decât mă depășesc pe mine. Si tot așa.
Proiectul meu existențial tine mai degrabă de “we’ll cross that bridge when we come to it” decat de planificare si asa a fost si cartea. S-a scris capitol cu capitol fără o arhitectura inițială. Mi-ar fi plăcut sa am una, o structura, un triunghi al lui Sierpinski cum a avut David Foster Wallace, ceva, acolo. Dar n-am avut.
Willy Grim. Asemănări & diferențe
In primul rând sunt mult mai tânăr decât Willy Grim. Cu aproape patru ani mai tânăr. Ca sa fie clar. Cu siguranta avem amintiri, vise, experiențe și rude comune. Dar, în afara de aceste amănunte, nu semănăm deloc si uneori mi-e tare greu să-l inteleg. Poate și pentru faptul ca el e bogat.
Ce simți după publicare
E un miracol ca a aparut. Un miracol pentru care mulțumesc Cerului si echipei de la Curtea Veche în frunte cu Barna, Vlad și Diana care au crezut în șansele acestui text și s-au purtat cu mine de parca aș fi fost un scriitor adevărat. Cu ajutorul lor, încet, încet, incep sa mă vad si eu așa.
Cum își găsește drumul, personajul tău?
Aici o sa apelez la Matrix. Cu Matrix nu dai niciodată gres - “There's a difference between knowing the path, and walking the path”, vorba lui Morpheus. Willy isi gaseste drumul pentru ca merge pe el. Este sprijinit si condus și protejat împotriva celor care incearca să-l scoată de pe sine ca un erou mitologic pe care ascendenta, providența și inteligența îl ajuta sa navigheze pe granița dintre lumi.
Ce ai vrea sa stie oamenii cel mai important despre cartea asta
Ce aș vrea sa știe oamenii despre carte? As vrea sa știe cât costa pentru ca tocmai au cumpărat-o. Glumesc. Mi-ar plăcea sa le rămână în minte ca o carte despre lucrurile pe care trebuie sa le pierdem ca sa ajungem la conturul nostru final. Asta pentru cei sensibili la mesaje. Altfel mă mulțumesc cu un pic de emoție. A, si ar mai fi nice ca Mina sa fie cât de cât mândra de tatăl ei. La un moment dat.
