Actrița Cătălina Mihai își dorește spectacole în care adevărul scenic se construiește din întâlnirea vie dintre actori, nu din decoruri sau artificii.
Este absolventă de Licență și Master la UNATC, și a debutat în anul 2020 la Teatrul Mic în spectacolul „Martiri” regizat de Vlad Massaci. Tot în acel an, a fost nominalizată la Premiile Gopo, la categoriile „Cea mai bună actriță în rol principal” și „Tânără speranță” pentru rolul din „Heidi”, un film semnat de Cătălin Mitulescu.
De curând, Cătălina și-a făcut debutul și ca dramaturgă, cu un text parțial autobiografic, „Club 27”. În spectacolul montat de regizorul Alex Bogdan la Teatrul Metropolis, Cătălina este protagonista. O interpretează pe Janis, o fată care împlinește 27 de ani și trece, cu umor și speranță, prin doliu, singurătate, traume. Din distribuția spectacolului, mai fac parte actorii Ștefan Iancu și Tudor Istodor.
"Uneori, repetam nopțile și eram atât de extenuați, încât ne luam o bere, ascultam Led Zeppelin și vorbeam despre viață. Au avut încredere în textul meu, au fost all-in în toată povestea asta. E echipa mea preferată cu care am lucrat vreodată și am lucrat cu multe echipe extraordinare", spune Cătălina.
Vorbim în continuare cu actrița și dramaturga Cătălina Mihai despre actorie, talent, actori eclectici și despre „Club 27”.
Etapele care te-au adus unde ești azi în teatru
Că munca nu rămâne nerăsplătită. Că meseria asta se poate face și văzându-ți de drum. Că am ajuns să prețuiesc sănătatatea psihică la fel de mult ca cea fizică. Că trebuie să știi când se te oprești ca să n-ajungi pe marginea unui burn-out nasol. Că există viața și-n afara teatrului. Că scrisul uneori îmi adduce mai multă bucurie decât repetițiile la unele proiecte. Că e sănătos să spui nu și mai ales să trasezi limite. Că generozitatea rămâne una dintre cele mai faine calități pe care un actor le poate avea.
Prima experiență cu teatrul din viața ta
M-au dus ai mei la teatru și am adormit. :) Mai mult de atât nu-mi amintesc. Jur.
Când ai decis că asta vrei să faci, actorie
Cre-că pe la șapte ani, doar că tot atunci voiam să fiu și ”fumătoare de țigări”, dansatoare la bară, polițistă sau cântăreață. Apoi inventam povești și-i făceam pe ai mei să râdă, îmi imitam profesori. Îmi plăcea senzația de a fi în centrul atenției. Pe urmă în liceu am început să facem scenete în scop caritabil pentru mediile defavorizate și-mi plăcea enorm să scriu, să joc, să cânt. Le cam făceam pe toate, drept care eram și foarte obositoare pentru colegii mei care voiau să scape de ora de mate, nu să facă scenete de Crăciun.
De ce este nevoie pentru a fi un bun actor
Pe lângă talent, aș zice, după părerea mea, instinct și-un motoraș în stomac al bunului simț care să te ghideze în direcții care să te-ajute să crești, să te dezvolți. Multă muncă și cât mai puțină încrâncenare. Poate ajută și nițel șarm. Pur și simplu sunt unii actori eclectici. Apar și nu-ți poți lua ochii de la ei. Nu știu ce denumire poarta asta, carismă sau Doamne-Doamne a lăsat acolo un strop de strălucire pentru care ei n-au niciun merit decât că apar și sunt atât de vii, încât te-ndrăgostești de ei.
Debutul tău în teatru
Am debutat în spectacolul lui Vlad Massaci, ”Martiri”, la Teatrul Mic, când aveam 20 de ani. Pe lângă faptul că întâlnirea cu Vlad a fost minunată și că el, ca regizor, a fost atât de generos și de atent cu cineva care debuta, am rămas cu întâlnirea cu Alex (n.r. actorul și regizorul Alex Bogdan). Acolo ne-am cunoscut. Faptul că atunci ne-am îndrăgostit estompează un pic din amintirile mele teatrale față de prima experiență într-un teatru, a fost așa, cu de toate. Emoții, fluturași în stomac, colegi minunați, echipă minunată, regizor minunat.
Credit foto: Bogdan Catargiu
Cum este acum, ce te interesează să joci ca actriță
Spectacole în care actorul este primordial. Și nu neaparat actorul, cât importanța de a fi unul cu celălalt, de a desface un text, de a spune o poveste. Artificiile – pe urmă. M-am simțit de multe ori un executant, un roboțel îmbrăcat fistichiu care făcea fel de fel de giumbușlucuri tehnice în spectacole în care lucrul cu actorul nu era atât de important și de special. E foarte obositor pentru mine cel puțin. Dar sunt fel și fel de provocări și pe toate la iau ca atare. Dar dacă e să cred într-un anumit tip de teatru, e ăla-n care te uiți în ochii partenerului, ai un text bun și-un regizor care să aibă răgaz cu dedesubturile a ceea ce nu se vede. E ăla-n care se întâmplă magia între doi oameni.
Pregătirea pentru un rol nou
Învăț textul. Lucrez foarte instinctiv la început. M-arunc și Dumnezeu cu mila. Uneori văd filme dacă e cazul, dar de cele mai multe ori, citesc și iar citesc textul, îl desfac și apoi se întâmplă declicul. Evident în colaborare cu regizorul.
Ai o relație bună cu scrisul. Când și cum a apărut pasiunea asta
Scriu de mică. Jurnal. Compuneri. Scriul a fost mereu o formă foarte igienică de introspecție. Apoi am scris mult pe liternet. În liceu mergeam la olimpiade, scriam despre absolut orice. Publicam poezii în reviste. Acum muncesc destul de mult și nu mai am aceeși rutină, dar abia aștept vacanța de vară să-mi iau timp să scriu, să termin de scris, adică, a doua piesa pe care am început-o.
Trecerea către dramaturgie
Mi-a plăcut mereu să scriu, dar credeam că să scrii dramaturgie e mult mai complicat. Mie-mi plăcea literatura, descrierile. Când descriam o scenă la o masa de Crăciun în familie, mi-era mult mai simplu să redau detaliile, în dramaturgie trebuie create dialog, conflict, trebuiesc construite personaje care să redea atmosfera pe care, în proza, o dezvolți din descriere. Dramaturgia cere acțiune și asta m-a speriat la început. Cere concizie, precizie, directețe. Multă vreme mi-a luat să scap de meteahna asta la cursurile cu Mimi Brănescu. Dar acum că m-am prins un picuț cum e cu dramaturgia, îmi place atât de mult, că uneori mă trezesc din somn la cinci dimineața să m-așez la birou și să scriu.
Credit foto: Andrei Gindac
Ideea piesei „Club 27”, debutul tău în dramaturgie
E destul de autobiografic. Asta-mi și place la dramaturgie. Că nimeni nu știe care-i limita între realism și invenție. Ideea a apărut ca un deadline la cursul lui Mimi. Aveam în cap doar titlul și imaginea unei cârciumi care se cheamă așa: Club27. Pe urmă, nici nu știu cum să explic, am scris prima scenă și de-acolo a curs pur și simplu, iar la final am citit și am zis: dar eu nu despre asta plănuisem să scriu.
Prin ce etape ai trecut, de la idee până la forma finală
Am scris o lună. Ore-n șir în unele zile, deloc în altele dacă aveam spectacole. Am avut trei drafturi până să-i trimit lui Mimi care mi-a făcut mici corecturi și pe urmă al patrulea draft și gata. Draftul cinci a fost când a început domnul soțul meu, regizorul spectacolului, Alex, să taie din el :) Mare supărare!
Când ai scris cel mai bine
Dimineața cel mai bine. Cel mai prost seara după două pahare de vin, pentru că a doua zi tăiam aproape tot. Scriu multe pagini dintr-o suflare, închid laptopul și-l deschid a doua zi și iau la puricat tot. Adaug, șterg. Reiau. Cam astea. Plus ieșitul la alergat pe stadion. Scriam în cap.
Credit foto: Andrei Gindac
Fără spoilere, despre ce este piesa
Într-o cârciumă Club 27, e Janis care în două ore împlinește 27 de ani. Felul în care seara se desfășoară se schimbă total când în bar intră Arti, prietenul ei cel mai bun cu care n-a mai vorbit de nouă ani. De acolo, piesa devine o incursiune într-un trecut deopotrivă frumos și dureros. Nici acum nu știu să zic concret despre ce e, aș ști să numesc temele spectacolului: iubire, dor, ratare, prietenie, gap-ul dintre generație, anxietate, alcoolism, nu știu. E despre mult(e).
Janis e o fată de 27 de ani, panicată de împlinirea acestei vârste, care se confruntă cu singurătatea și doliul, blindată de mijloace de apărare dezvoltate din pricina unor traume destul de îngrozitoare, cu umor și speranță, totuși. Arti e exponentul expresiei că ”viața merge înainte”, că merită să muncim, să trăim, să bem bere. Iar Leo este tătal despre care la final te-ntrebi cât a greșit și cât e ceva extraordinar în felul în care a crescut-o singur pe Jenni. Roacherul ratat și lipsit de iubire, rămas într-un orășel care nu-i e sufficient, încearcă să facă ce știe mai bine pentru a o proteja. Iar atunci când e neputincios, se-adâncește în alcool.
Textul vorbește despre anxietate și depresie. Ce speri să ajungă la oamenii care văd spectatolul
Că e ok. Că suntem mai mulți. Că e boala generației noastre. Că e cumplit, dar că trece. Că suferința face parte din viață. Că e important să se vorbească despre. Că nu suntem singuri în tot haosul unui secol destabilizat pe toate planurile.
Ar trebui ca teatrul să își asume un rol mai activ în educația pentru sănătate mintală a noilor generații?
Nu cred că teatrul trebuie să nimic. Nu cred că teatrul trebuie să bage degete în ochi. Nu cred că e teatrul e psihiatru ca să se ocupe de așa ceva, atât de concret. Cred că teatrul spune povești în care ni se întinde o mână de ajutor invizibilă, o brumă de speranță că nu suntem singuri în suferință. Dar da. Teme de genul cred că pot fi abordate, cred că e necesar să nu bagatelizăm depresia și anxietatea atât de des întâlnită în rândul tinerilor.
Credit foto: Andrei Gindac
Cât a contat că tu ai scris textul în interpretarea lui Janis
Păi a contact total că am scris eu. Sunt bucățele uriașe din mine acolo, la toate vârstele. Neputința, furia, atacul de panică, resemnarea, dorul, doliul, pierderea oamenilor dragi. Ș-apoi, cred că, pe cât de greu îmi e să accept asta, iubesc atât de mult oamenii chiar și atunci când nu-mi plac, încât jocul meu preferat la cinele în familie, la șprițurile cu prietenii, când merg cu metroul sau la sală sau la teatru, fac un inventariat psihologic al oamenilor, așa cum mi se pare mie c-ar fi. Cred că ajuta asta. Atenția la detalii, la cum reacționează oamenii în diferite situații, paradoxurile extraordinare care se-ntâmplă, felul în care ne autoapăram ca să nu ne atingă nimic, etc. :)
Credit foto: Andrei Gindac
Important în colaborarea cu colegii de distribuție, Ștefan Iancu și Tudor Istodor
Că Alex este un om extraordinar și un regizor care unește oameni. Că uneori, repetam nopțile și eram atât de extenuați, încât ne luam o bere, ascultam Led Zeppelin și vorbeam despre viață. Că au avut încredere în textul meu, că au fost all-in în toată povestea asta. E echipa mea preferată cu care am lucrat vreodată și am lucrat cu multe echipe extraordinare. Dar aici a fost așa, ceva de domeniul magicului.
Ce îți propui în continuare să faci cu rolul de dramaturgă
Următoarea piesă pe care o scriu se numește ”Fără politică la masa de Crăciun”. E în fază de lucru. Ce știu sigur e că nu cred să renunț la drumul ăsta. Și dacă uneori o să mă bată gândul, o să citesc rândurile astea și să-mi aduc aminte că există încă multe alte motive pentru care să n-o fac.
