La 12 ani a ajuns pentru prima dată pe un stadion de fotbal și acela a fost momentul care i-a schimbat destinul. Jucase deja ani întregi fotbal cu băieții, pe asfaltul din fața blocului, prin curtea școlii sau pe plajele din Constanța. Dar nu aflase că există și fotbal feminin. Astăzi, Florentina Olar-Spânu este una dintre legendele fotbalului românesc, cu 24 de ani de carieră și 200 de meciuri în tricoul Naționalei.
Are în palmares 15 titluri de campioană cucerite în trei țări - România, Cipru și Danemarca - și peste 60 de meciuri în Liga Campionilor, cu 23 de goluri marcate. Cu Fortuna Hjørring, echipa sa de club din Danemarca, a ajuns până în sferturile Champions League, într-o confruntare memorabilă cu Manchester City. Iar alături de Naționala României a participat la un baraj pentru Campionatul European și o primă rundă de play-off, tot pentru calificarea la EURO.
Florentina n-a pus ghetele în cui după ce a născut, a revenit de fiecare dată pe teren, cu sprijinul soțului său, Rareș, și al colegelor de echipă.
Pe 30 mai, Florentina Olar-Spânu joacă ultimul meci la Națională în confruntarea dintre România și Bosnia & Herțegovina. La finalul discuției noastre de mai jos, lasă un mesaj pentru fetele și femeile care vor să facă performanță într-un sport dominat încă de clișee masculine:
„Nimic nu e imposibil când îți dorești ceva cu adevărat, dar în același timp să fie conștiente că, pentru a realiza lucruri mărețe, este nevoie de mulți ani de muncă, multă perseverență, și multă determinare, mai ales atunci când vor apărea obstacole”.
Povestim în continuare cu Florentina Olar despre pasiunea ei pentru sport, dar și despre stereotipurile cu care a luptat și cum a evoluat fotbalul feminin în România.
Cu ce te jucai în copilărie?
Îmi amintesc că aveam o singură păpușă pe care o „împărțeam” cu sora mea, dar nu… nu mă atrăgeau păpușile. Jocul cu mingea mi se pare distractiv indiferent de context, loc – îmi amintesc că în timp ce mă jucam împreună cu verișorul meu cu mingea în casă, i-am rupt mătușii un candelabru. Cu mingea te poți juca singur, dar când sunt mai multe persoane este și mai bine, mai amuzant, mai competitiv, necesită comunicare mai multă, dar dezvolți și emoții pe care trebuie să încerci să le controlezi.
Momentul în care ți-ai dat seama că vrei să îți urmezi pasiunea pentru fotbal
Fiind o fire energică, părinții mei au încercat să găsească un mediu organizat pentru a mi-o consuma. Am încercat gimnastică, volei, karate, atletism pentru o perioadă mai lungă (3 ani, ultimul an în paralel cu fotbalul), dar nici unul dintre aceste sporturi nu m-a atras așa cum a făcut-o fotbalul. Majoritatea prietenilor mei erau băieți, îmi plăcea să îmi petrec timpul cu ei, iar cum ei jucau fotbal în fața blocului, în curtea școlii, vara pe plajă, am căzut în „capcană”. Era distractiv și foarte ușor să „organizezi” un meci de fotbal.
Nu știam de existența fotbalului feminin până când domnul antrenor Ion Zlate (care nu mai este printre noi din păcate ), o persoană care credea în fotbalul feminin, a venit la școală în căutare de fete interesate să practice fotbal.
Țin minte că eram în timpul orei de religie, dumnealui a intrat în clasă întrebând cine este Florentina Spânu (la acea vreme). Eu m-am panicat, m-am gândit că am facut un lucru nepotrivit, deși nu îmi aminteam să fi făcut ceva. M-am ridicat cu emoții și cu capul plecat din bancă, apoi dumnealui a spus „Mă bucur să te cunosc, am auzit că îți place fotbalul, ba mai mult, prietenii spun că ești o jucătoare foarte bună!”. De aici a început totul. Am mers foarte fericită acasă spunându-le alor mei că voi merge la antrenamente la fotbal, că este echipă de fotbal în oraș (Constanța). Mama a fost puțin rezervată, nu știa ce să spună, dar de fapt eu nici nu am cerut permisiunea lor neapărat, mai mult i-am informat.
Primul antrenament
Primul antrenament a fost pe stadionul SNC în Vinerea Mare a anului 1997. Am avut toată suștinerea domnului antrenor, dumnealui a crezut enorm în mine. Bineînțeles, familia mi-a fost aproape, dar la început nu știau exact potențialul meu, mă vedeau fericită, motivată – de multe ori îmi făceam temele în clasă sau rapid când ajungeam acasă pentru a mi se permite să merg la antrenamente sau să ies la un fotbal pe stradă cu prietenii.
Primul club pentru care ai jucat
Primul club a fost Șantierul Naval Constanța (SNC), la vârsta de 12 ani. Am avut emoții foarte mari. A fost prima dată când pășeam pe un stadion de fotbal. Nu vă imaginați că era un stadion mare, doar un teren de dimensiuni mari cu iarbă pe ici colo –, dar nici nu era nevoie, tenișii din picioare se potriveau perfect suprafeței de joc – și o tribună ruginită pe o parte. Dar a fost ceva incredibil pentru mine. A fost minunat, deși nu pot să zic că a fost un vis împlinit pentru că în acea perioadă nu știam că există fotbal feminin pentru a putea visa să fac parte dintr-o echipă.
Colegele mele au fost foarte primitoare, eram cea mai mică și multora mă adresam cu dumneavoastră. Îmi doream foarte mult să fac parte din echipă, să fiu acceptată. Am muncit mult, de multe ori suplimentar, reușind să câștig admirația lor. Am învățat că poți fi respectat indiferent de vârstă dacă la rândul tău respecți, muncești din greu, ești modest. Am învățat cum este să te antrenezi într-un cadru organizat, să respecți niște reguli, un program. Am învățat ce înseamnă echipa și că pe teren toate suntem la fel indiferent de vârstă, calități, că trebuie să îți asumi responsabilități.
Ce a urmat în cariera ta. Povestea, pe capitole
1. DRUMUL SPRE GLORIE. Din dorința de a deveni campioană, m-am mutat la Cluj Napoca, acolo unde era campioana României. A fost o nebunie, dar nu regret nici în ziua de azi. Eram deja componentă a echipei naționale, iar acolo aveam jucătoare de la Clujana Cluj. Teodora Albon era una dintre colege – un model pentru mine. Soțul ei, Mirel Albon, era antrenorul echipei. Vorbind cu ea, mai în gluma, mai în serios, i-am spus că vreau să mă transfer la Cluj și așa a început totul. A fost destul de greu să o conving pe mama să accepte acest lucru, este de înțeles, aveam doar 16 ani. Se gândea la cum îmi va fi printe „străini”, la anturajul în care pot intra, la continuarea studiilor... gânduri firești pentru o mamă.
Ajunsă la Cluj, a urmat o perioadă grea de acomodare. Totul era nou, la antrenament, la școală, locuiam într-o cameră de camin. Am muncit enorm la fiecare antrenament, mă bucuram de fiecare prezență la echipa națională – împlinisem 16 ani și puteam juca meciuri oficiale, de cele mai multe ori eram titulară, ce îmi puteam dori mai mult?!
În această perioadă am avut multe oferte de la cluburi din străinatate, dar nu a contat cât de tentantă a fost o ofertă, mi-am ținut promisiunea față de părinții mei, aceea că voi absolvi facultatea, după care mă voi transfera la un club în străinătate.
Cu CFF Clujana am câștigat 8 titluri de campioană, ceea ce ne-a asigurat și prezența în competiția UEFA Women’s Cup (Women’s Champions League de azi). Am luat și 4 Cupe ale României, plus diferite distincții individuale.
2. TOATE DRUMURILE DUC LA ROMA. După absolvirea facultății am decis să fac pasul spre Europa. Cum ziceam, ofertele erau multe pe sume foarte mari, dar am considerat că fotbalul italian va fi alegerea cea mai bună pentru mine (deși financiar nu era cea mai avantajoasă). Am zis că va fi ceva intermediar, ceva ce îmi va aduce oportunități și mai bune în viitor. Din păcate nu s-a dovedit a fi alegerea corectă, pentru că după un sezon m-am transferat în Cipru. În Italia a fost o experiență dificilă, un start greu în străinătate, dar sunt împăcată cu ce a fost, consider că a fost o pregătire psihică pentru ce poți întâmpina în viață, mai ales când ești departe de familie. Am învățat să compensez frustrarea, nemulțumirea prin a mă antrena individual, prin a avea mai multe așteptări de la mine, pentru ca atunci când urma să se termine contractul să reușesc totuși să fiu mai bună decât atunci când am sosit la echipă.
Am învățat să continui să am încredere în mine și să am o prestație decentă chiar dacă românii nu erau văzuți cu ochi buni în acea perioada, chiar dacă era permis să joace doar o stranieră în timpul meciului, iar multe colege preferau pe altcineva în locul meu. Experiența aceasta m-a ajutat să îmi fie mult mai ușor ceea ce a urmat.
3. MICUL CLUJ. În Cipru mi-a fost ușor să mă acomodez. Am mers acolo împreună cu soțul meu, iar faptul că acolo jucau 5 foste coechipiere de la Clujana a ajutat enorm. Îmi amintesc că și celelalte colege – cipriote sau alte straniere – învățaseră multe cuvinte în română. Până și antrenorul știa câteva cuvinte, le folosea pentru ca echipa adversă să nu înțeleagă. În decursul a 4 ani am câștigat 4 titluri de campioană, 4 Cupe ale Ciprului, 4 Supercupe și am participat în Champions League, obținând performanțe destul de bune. A fost o experiență minunată, dar doream mai mult de la mine fotbalistic vorbind, îmi doaream mai multe provocări, doream să văd care este nivelul meu fotbalistic. Câștigam ușor campionatul, nu era competiție foarte mare, parcă devenise o zonă de confort din care îmi doream să ies. Atunci m-am orientat spre Danemarca.
Cum a început viața ta în Danemarca
În iulie 2013, împreună cu sotul și cățelul pe vremea aceea, am ajuns Hjorring, un orășel din nordul Danemarcei. Prima întrebare a fost „Ce căutăm noi aici?”. Era o liniște profundă – noi provenind din Constanța, respectiv Cluj-Napoca. Nu credeam că vom locui mai mult de doi ani aici. Dar în curând se împlinesc 12 ani, iar între timp am născut de două ori, deci ne-am înșelat amarnic în privința perioadei. În Danemarca am câștigat 4 titluri de campioană, alte 4 Cupe ale Danemarcei și am obținut cea mai mare performanță a mea în Champions League, sferturi de finală în 2016. Și am fost desemnată cea mai bună jucătoare din campionatul danez.
Cu ce te-ai acomodat cel mai greu. Cu ce ți-a fost ușor
Vremea a fost inamicul meu pentru o perioadă, venind dupa 4 ani în Cipru. Cei din cadrul clubului au fost foarte primitori, m-au cucerit când le-am spus faptul că vreau să vin cu soțul, iar ei nici nu vedeau altfel situația – „dacă vrem ca tu să prestezi pe teren trebuie să fii fericită în afara terenului”. Am concluzionat că nu este vorba doar despre o afacere, latura umană a fost și este importantă pentru ei.
Pe partea de comunicare a fost un pic dificil, o făceam în engleză la început, după care am fost doi ani la cursuri de daneză, lucru pe care ei l-au apreciat enorm.
Fiind o persoană care muncește, se antrenează mult, mi-a fost destul de ușor să mă intregrez, să mă simt apreciată. Iar faptul că mi-am câștigat repede locul în echipa de start m-a ajutat să mă simt mai relaxată. În ciuda acestui fapt, niciodată nu am încetat să muncesc pentru că am fost conștientă că trebuie să fiu mult mai bună decât o jucătoare daneză pentru a-mi câștiga sau păstra locul în echipa de start.
Ce ai învățat în Danemarca
Primul lucru pe care l-am sezizat a fost libertatea de a-ți spune și susține punctul de vedere, dreptul la cuvânt. La noi, mai ales în calitate de jucător, ești considerat de multe ori lipsit de respect când îți spui punctul de vedere. Unele ședinte pot fi un monolog în care antrenorul întreabă și tot el răspunde, ceea ce nu se întâmplă aici. Faptul că ai curajul să îți exprimi punctul de vedere te face să gândești, să îți asumi acțiunile, să îți asumi responsabilități, să fii curajos.
Așadar am învățat că opinia ta nu e greșită sau corectă, e doar nevoie de susținerea punctului de vedere, de argumente și de a crede în ceea ce faci. Iar ceea ce funcționează pentru anumite persoane nu e valabil pentru toate persoanele. Fiecare suntem unici în felul nostru și avem nevoi diferite care trebuie respectate.
24 de ani în fotbalul feminin românesc și peste 200 de selecții în Naționala României
A fost un început primitiv, multe lucruri s-au schimbat, ceea ce mă bucură enorm. Dacă la început ne spălam singure echipamentele, acum avem un kit manager care se ocupă de asta pentru noi. Dacă la început călătoream cu autocarul, acum călătorim numai cu avionul. Dacă la început visam să joc cu numele inscripționat pe tricou, acum joc așa la fiecare meci. Și exemplele pot continua. Ceea ce îmi doresc este să reușim să avem performanțe din ce în ce mai bune. Din păcate nu am reușit, dar România merită o calificare la un turneu final de senioare.
Au fost 24 de ani plini de emoții, de mândrie că am putut reprezenta țara. În acești ani am cunoscut multe persoane alături de care am trăit momente unice, persoane cu care am legat prietenii pe viață. Ani în care „m-am bătut” cu stereotipuri, dar mulțumită lor sunt mai puternică și nu am renunțat, din simplul motiv că într-adevăr cred în acest sport și știu că fetele și femeile sunt capabile de lucruri mărețe.
Stereotipuri de gen. Ce ai auzit la adresa ta, ca fotbalistă
Încă de la început am avut susținerea părinților, ceea ce a contat pentru mine. Copilă fiind, nu mă gândeam la stereotipuri sau diferite expresii nepotrivite. Eram fericită cu ceea ce făceam și asta era tot ce conta. La maturitate, toate aceste replici și afirmatii le-am folosit în scop motivațional, am vrut și cred că le-am demonstrat celor care nu cred în fotbal feminin că fetele și femeile pot face acest lucru. Sunt convinsă că cei care fac asemenea afirmații nu știu condițiile în care ne antrenăm, de câte ori ne antrenăm, cât suflet și pasiune punem în tot ce facem, că probabil mai avem nevoie de un job pentru a ne întreține, dar nici așa nu renunțăm la fotbal, că naștem, revenim, ne luăm copiii cu noi, îi alăptăm pe unde apucăm. Doar pentru că iubim fotbalul.
Diferențele dintre fotbaliști și fotbaliste
Diferențele au fost și vor fi colosale, din păcate. Deși fotbalul feminin s-a dezvoltat foarte mult, deocamdată ne bucurăm de mediatizarea lui mai mult, de mai mulți suporteri în tribune. Nu sunt de acord cu acest aspect, cu aceste diferențe, consider că muncim cel puțin la fel de mult ca băieții.
Ai continuat să joci și după ce ai devenit mamă. Cum ai împăcat toate rolurile
Iubesc fotbalul enorm, dar atât eu, cât și șotul meu ne doream copii. Așadar, nu îmi imaginam viața – mai ales după prima naștere – fără fotbal. Rolul de mamă a fost nou pentru mine, dar din fericire totul a decurs normal. Pe perioada sarcinii am putut să joc (până în luna a patra), să mă antrenez, ceea ce m-a ajutat să revin cât mai repede. Soțul mi-a fost mereu aproape, m-a sprijinit în momentele grele, altfel cred că îmi era imposibil să reușesc.
În altă ordine de idei, totul a fost planificat. Mi-am stabilit obiective legate de reluarea antrenamentelor, meciuri. Totul a decurs conform planului, deci mi-a fost psihic mai ușor să trec peste nopți nedormite, alimentație nu tocmai corespunzătoare, plus o „inimioară” care bătea permanent lângă mine și era dependent de mine. Țin minte că până să reiau antrenamentele cu echipa, soțul fiind la muncă, făceam antrenamente singură în timp ce Patrick dormea. În Danemarca, copiii dorm în căruț, afară, în timpul zilei.
Toti cei din cadrul clubului m-au susținut și au crezut în mine în permanență, deci Patrick era mereu cu mine. Câteodată îl adormea o colegă accidentată, iar când se trezea era altă colegă lângă el. De asemenea, am avut și susținerea Federației Române de Fotbal, care mi-a oferit posibilitatea de a veni cu Patrick în cantonament. Primul lui cantonament cu echipa națională a fost la aproape 6 luni.
După a doua naștere a fost mai greu din cauza vârstei, pentru că îl aveam deja și pe Patrick. Au fost momente de frustrare, când relațiile de joc, viteza de joc, de execuție nu erau la fel ca înainte de sarcină. Toate acestea au venit la pachet cu nopți nedormite, cu grija de a-l integra pe Dominic cât mai bine în familie, încât Patrick să nu se simtă neglijat. Sunt norocoasă pentru că atunci când sunt pe terenul de fotbal am momentul meu de „relaxare”.
Anul retragerii de la echipa națională
Da, mă retrag de la echipa națională! A fost o decizie extrem de grea, dar consider că este decizia corectă. În viața fiecărui sportiv vine, mai devreme sau mai târziu acest moment. Regret că nu am reușit să ne calificăm la un turneu final, dar vreau să îi asigur pe toți susținătorii fotbalului feminin că am dat tot ce am avut mai bun la fiecare meci și am luptat cu mândrie și pasiune pentru culorile tricolorului.
La club voi mai continua încă un sezon, deocamdată. Dețin licența de antrenor UEFA A, dar nu mă gândesc la antrenorat, vreau să mă bucur de restul meciurilor pe care le voi mai disputa și să mă bucur, bineînțeles, de timpul puțin mai mult pe care îl voi avea alături de familie.
Un mesaj pentru fetele și femeile care vor să facă performanță într-un sport considerat bărbatesc
Le încurajez să facă acest lucru. Din punctul meu de vedere, nu există sport bărbătesc. Consider că fiecare persoană trebuie să facă activitatea care o face fericită! Activitatea fizică este sănatate.
Iar când vorbim de performanță, să fie convinse că nimic nu e imposibil când îți dorești ceva cu adevărat, dar în același timp să fie conștiente că, pentru a realiza lucruri mărețe, este nevoie de mulți ani de muncă, multă perseverență, și multă determinare, mai ales atunci când vor apărea obstacole.
