Urmărind evoluția și conținutul comunicării stabilimentului în plină transformare este limpede pentru mulți dintre noi, că rezultatul alegerilor din 2024-2025 este consecința abandonului intelectual sistemic. Nu vorbim doar despre eșecul unei generații politice, ci despre prăbușirea unui întreg mecanism de gândire critică. Ani la rând, educația a fost neglijată, presa s-a tabloidizat, iar discursul public a fost redus la meme, emoții și lozinci. Când renunți la argumente, la nuanțe, la idei – ajungi să votezi instinctual, impulsiv, fără orizont.
Ritualuri fără substanță
Partidele nu mai concurează prin viziuni, ci prin capacitatea de a capta atenția pentru câteva secunde. În acest vid intelectual, extremismul, populismul și teoriile conspirației nu doar că prind, ci devin dominante. Cei care mai încearcă să vorbească despre principii, despre valori, sunt marginalizați ca fiind „elitiști” sau „deconectați de realitate”. Rezultatul acestui abandon sistemic este o societate polarizată, fragilă, manipulabilă, care se manifestă prin ecoul logic al unui drum greșit, urmat cu o indiferență colectivă periculoasă.
Când un bazin uman este deteriorat, adică decuplat de la exercițiul responsabil al gândirii, reflexul democratic devine doar o formă fără fond. Nu mai vorbim despre cetățeni, ci despre mase care reacționează, dar nu răspund. Care cer drepturi, dar refuză obligațiile. Care confundă libertatea cu impunitatea și exprimarea cu vociferarea neinformată. Instrumentele democratice – votul, dezbaterea, participarea civică, controlul instituțional – devin, în acest context, simple ritualuri fără substanță, folosite ca alibi pentru haos sau abuz.
Într-un astfel de climat, autoritatea nu mai este percepută ca o expresie a contractului social, ci ca o formă de opresiune. Legea nu mai e un cadru de protecție, ci un obstacol de ocolit. Funcția publică este demonizată, dar râvnită pentru avantajele ei. Iar meritul – fie intelectual, profesional sau moral – devine suspect, ridiculizat sau chiar persecutat. Este momentul în care societatea nu mai e capabilă să-și recunoască valorile autentice și își creează, în schimb, idoli de carton: figuri populiste, influenceri ai indignării, impostori ai salvării naționale.
Această distorsionare gravă a conștiinței colective produce un efect devastator: cetățeanul își pierde capacitatea de a discerne între binele comun și interesul personal, între legalitate și conveniență. Astfel, procesul democratic nu mai e un spațiu de construcție și negociere, ci o arenă a impulsurilor și revanșelor. Nu se mai votează pentru o idee, ci împotriva unui adversar imaginar. Nu se militează pentru un ideal, ci pentru demolarea a tot ce pare diferit, complex sau nuanțat.
Anarhia emoțională
Într-o asemenea lume, discursul rațional devine inutil. Educatorii, intelectualii, funcționarii integri, magistrații lucizi sunt izolați sau caricaturizați. Iar întreaga societate riscă să se instaleze într-o anarhie emoțională, în care singurele criterii de validare sunt zgomotul și viralitatea. De aici până la contestarea însăși a mecanismelor constituționale nu mai e decât un pas – deja vizibil în retorica publică a ultimilor ani: se cere desființarea unor instituții, se ignoră deciziile justiției, se relativizează faptele în numele unei „libertăți de opinie” care a devenit paravanul haosului deliberat.
Ceea ce vedem în 2025 nu este doar rezultatul unor alegeri. Este rezultatul unui proces lent, dar sistematic, de dezintelectualizare a spațiului public și de delegitimare a ordinii democratice. Și dacă nu începem să reconstruim – prin educație, prin repunerea în valoare a argumentului, prin curaj instituțional – riscăm ca această spirală a regresului să se transforme din excepție în normă.
Dar poate cea mai gravă formă de abandon este retragerea intelectualității din agora, despre care am scris în articolul Săritul de pe fix încă în noiembrie 2023. Nu este vorba doar de tăcerea unor elite culturale, ci de o retragere în spatele zidurilor academice, în izolare confortabilă sau în cinism justificativ. În fața vulgarizării discursului public și a triumfului mediocrității agresive, mulți dintre cei care ar fi avut obligația de a apăra rațiunea, dialogul și discernământul s-au retras. Au renunțat să lupte pentru spațiul comun, lăsând loc liber demagogiei.
Această absență nu este neutră. Ea a creat un vid în care falsele elite – gălăgioase, dar goale de conținut – s-au instalat cu o legitimitate indusă de algoritmi, de emoții de masă și de nevoia compulsivă de identificare. Când intelectualii nu mai vorbesc, vorbesc influencer-ii. Când oamenii de cultură nu mai iau poziție, intră în spațiul public cei care confundă părerile cu argumente. Iar când rațiunea tace, urlă senzaționalismul.
Să nu ne amăgim: nu poți construi o democrație fără un nucleu activ de gândire critică. Nu poți cere maturitate unei societăți dacă cei care au fost formați să o ghideze se refugiază în ironie sterilă, în izolare confortabilă sau, mai rău, în complicitate tăcută. Eșecul anilor 2024-2025 este și eșecul acelor voci care nu au mai vrut să fie auzite, pentru că „nu mai merită”, „nu are rost”, „oricum nu se schimbă nimic”.
Dar ce rămâne dacă și cei care pot construi sens abdică de la datoria lor? Ce urmează după acest abandon? O societate a disoluției, în care nimeni nu mai e ascultat pentru ce spune, ci doar pentru cum o spune, o cultură a deriziunii, în care autoritatea morală e ridiculizată, iar vocile echilibrate sunt etichetate drept „plictisitoare” sau „expirate”.
Cultura nu este un moft
Responsabilitatea nu e doar a sistemului politic. Este și a celor care, prin formare, prin acces la gândire, prin cuvânt, aveau datoria să vegheze. Și care, fie din oboseală, fie din lașitate, fie din comoditate, au abandonat câmpul unei bătălii care nu este pentru prestigiu, ci pentru sensul unei societăți funcționale.
În fața acestei prăbușiri sistemice – cognitive, morale, instituționale – nu mai este suficient să deplângem efectele. E nevoie de o reîntemeiere profundă, iar aceasta nu poate porni decât de la educație și cultură. Nu de la formalisme, nu de la campanii sterile, ci de la o gândire aplicată, coerentă și susținută a politicilor culturale, ca mecanisme de igienă publică și reconstrucție identitară.
Educația nu este doar un sector bugetar. Este fundația mentală a unei națiuni. Iar cultura – în sens larg, profund, și nu doar festivist – este prima linie de apărare împotriva manipulării, ignoranței și dezbinării. Cultura nu e un moft, ci un scut, nu este doar o anexă a civilizației, ci condiția ei de existență. În lipsa culturii, democrația devine o formă fără fond, statul de drept devine decorativ, iar libertatea – un slogan deturnat.
Este nevoie urgentă de instituții culturale autonome, bine finanțate, dar și obligate să livreze relevanță socială, nu doar cifre de prezență sau producții fără impact. Avem nevoie de programe naționale de alfabetizare critică atât în școli, cât și în spațiul public – prin media, prin centre culturale, prin parteneriate strategice între stat și mediul creativ. Avem nevoie de acces real la cultură, nu doar geografic sau economic, ci cognitiv – adică înțeleasă, trăită, integrată în viața cetățeanului. Instituțiile nu trebuie doar să funcționeze, ci să formeze reflexe de discernământ, de empatie, de responsabilitate colectivă. Cultura autentică face acest lucru: vindecă, educă, rafinează. Ea nu țipă, dar rămâne. Nu manipulează, dar luminează. Este ceea ce rămâne când totul pare că se prăbușește – dar numai dacă e susținută și valorificată inteligent și nu doar mimată sau instrumentalizată politic.
Prin sloganuri și limbajul de lemn ale discursurilor nu se poate salva societatea românească. Mai degrabă prin strategii culturale profunde, coerente și asumate, prin oameni puși acolo unde contează – nu pentru că sunt loiali, ci pentru că sunt competenți. Schimbarea profundă se poate face doar printr-un pact social de reconstrucție a demnității și încurajarea apartenenței care să impună cultura ca prioritate de securitate națională, care să nu fie folosită doar ca fundal decorativ pentru momente festive.
Cine nu înțelege asta, n-a înțeles nimic din ce s-a întâmplat în 2024-2025.
Iar cine a înțeles și tace, devine complice.
-------
Attila Iuliu Weinberger este Vicepreședinte al ICR și are o activitate de peste 40 de ani în domeniul artistic, muzical și managerial cultural în Romania şi S.U.A. Consultanța artistică, consultanța de music business, organizarea de concerte/spectacole/turnee artistice, producția de emisiuni tv/radio, producțiile discografice și școală de chitară stau la baza experienței sale profesionale.
