România are o sumedenie de povești extraordinare, clădite în zidurile și în ornamentele unor clădiri adeseori părăginite. Astfel, eforturile de salvare și de restaurare a acestor clădiri reprezintă și dorința de a conserva poveștile care ne definesc identitatea, atât la nivel local, cât și în context european.
O astfel de clădire-monument istoric se află în localitatea Dragu, din Județul Sălaj, unde Asociația ARCHÉ va desfășura între 18 și 30 august o școală de vară internațională dedicată formării unei noi generații de specialiști, cu activități diverse din sfera arheologiei, restaurării, inventarierii digitale și gestiunii patrimoniului. Proiectul interdisciplinar se numește DRAGU - Documentare și Restaurare pentru Activarea Generațiilor Următoare, iar cititorii interesați se pot înscrie în procesul de selecție a participanților folosind acest formular.
Am vorbit cu Karina Necșe (arheolog și coordonatoarea Școlii de vară internaționale și a activităților de activare comunitară și interpretare culturală din proiect), Raul Todika (arheolog și coordonator al activităților de cercetare interdisciplinară în cadrul DRAGU) și Anca Majaru (arhitect, membru fondator al Asociației ARCHÉ) despre arheologie și comorile care se ascund la vedere: povești personale, identitare, umane, care ne apropie de propria noastră istorie într-o manieră unică.
Cum a început povestea de la Dragu
Anca Majaru: Am descoperit castelul din Dragu în 2009, în cadrul proiectului Monumente Uitate. Ne-a impresionat prin frumusețea sa uitată și potențialul cultural, dar am știut că va fi nevoie de timp și resurse pentru o intervenție reală.
În anii următori, am acumulat experiență prin școli de vară organizate în contextul altor reședințe nobiliare, precum cele din Gornești (Mureș), Florești (Prahova) sau Luna de Jos (Cluj), unde am testat metode de activare culturală și colaborare cu profesioniști, tineri și comunități. Așa am construit o echipă interdisciplinară și un model sustenabil de lucru cu patrimoniul.
Între timp, Primăria Comunei Dragu a preluat castelul și a început demersurile pentru restaurare. Acest angajament local ne-a dat încrederea că e momentul potrivit să intervenim. În 2025, am lansat un program amplu, cu castelul Wesselényi Bethlen drept catalizator pentru activarea patrimoniului din întreaga localitate. Ne dorim ca Dragu să devină un exemplu real de regenerare rurală sustenabilă prin cultură.
Karina Necșe: Povestea noastră la Dragu a început, de fapt, cu o cercetare de doctorat. Colegul nostru, Raul Todika, studiază influența arhitecturii renascentiste asupra reședințelor nobiliare din Transilvania în perioada Principatului. Așa că, într-o zi din vara lui 2024, cu hărți, notițe și aparatul foto în rucsac, am pornit pe teren. Așa am ajuns la castelul din Dragu, construit între 1622 și 1628, un exemplu valoros de arhitectură cu influențe renascentiste.
Ne-am bucurat că l-am găsit, dar ne-am întristat când am văzut în ce stare se află. Castelul, deși încă impresionant, era într-o avansată stare de degradare. Și, de parcă asta nu era suficient, nici despre istoria sa recentă nu circulă prea multe informații clare în mediul academic. Așa că am decis să întrebăm direct la sursă.
Ne-am făcut curaj și am intrat în biroul doamnei primar. Ne-a întâmpinat cu multă deschidere, am stat la povești două ore și ne-a vorbit deschis despre provocările pe care le întâmpină comunitatea în încercarea de a salva castelul: lipsa fondurilor, birocrația, timpul care trece fără milă. Spre finalul întâlnirii, aproape fără să ne dăm seama, primiserăm o invitație sinceră la implicare.
Raul Todika: Am povestit mai departe cu colegii din ARCHÉ și am simțit că nu putem rămâne indiferenți. A fost un nou moment în care entuziasmul nostru s-a întâlnit cu o nevoie reală din teren. De acolo, lucrurile au decurs firesc: am decis să ne implicăm activ în eforturile de salvare a acestui monument istoric, dar nu ne-am oprit aici.
Odată ce ne-am uitat mai atent în jur, am realizat că întregul sat are un patrimoniu cultural și natural valoros: moara cu valțuri, casele tradiționale, pivnițele grofului, parcul istoric. Toate spun o poveste care merită ascultată și păstrată.
Comunitatea locală s-a dovedit extrem de receptivă și dornică să ne primească. A fost clar pentru noi că e loc nu doar de documentare, ci de un efort comun, pe termen lung. Așa a început implicarea noastră reală la Dragu, cu o cercetare academică și cu dorința sinceră de a face bine acolo unde e cel mai mult nevoie.
România, un spațiu de real interes pentru specialiștii în patrimoniu din Europa
Anca: La nivel internaţional există interes autentic pentru patrimoniul din România, dar acesta se activează doar când proiectele sunt construite temeinic, cu transparență și rigoare. În calitate de membri și parteneri ai unor prestigioase organizații internaționale, precum Europa Nostra, cea mai importantă rețea europeană dedicată patrimoniului cultural, contribuim activ la promovarea și înțelegerea patrimoniului românesc în dialog direct cu experți și instituții de prestigiu.
Nominalizarea Cazinoului din Constanța în programul 7 Most Endangered a dus la o misiune internațională, un raport tehnic aplicat și, în cele din urmă, la relansarea restaurării și redeschiderea clădirii. Colaborările cu parteneri precum REMPART - o rețea care reunește peste 180 de asociații din Franța dedicate protejării, restaurării și valorificării patrimoniului, prin implicarea cetățenilor și organizarea de șantiere de voluntariat și activități educative - sunt parte dintr-un portofoliu amplu de acțiuni ale ARCHÉ, care au în centru cooperarea internațională ca vector de sustenabilitate și relevanță pentru patrimoniul cultural.
Pentru mine, acesta este sensul profund al unui patriotism contemporan: să facem loc patrimoniului românesc în viitor și la nivel global, cu luciditate, solidaritate și profesionalism.
Raul: Specialiștii din comunitatea internațională chiar privesc cu interes patrimoniul istoric din România - nu doar ca pe o comoară ascunsă, ci ca pe un spațiu viu, cu potențial de colaborare și învățare reciprocă. În ultimii ani, am putut constata în mod direct cum programe precum Erasmus+ creează punți reale între oameni din domenii diferite și din țări diferite, care se întâlnesc nu doar să restaureze sau să cerceteze, ci să regândească împreună cum arată patrimoniul într-o lume care se schimbă rapid. Experiențele mele în contextul unor antreprize unde am lucrat cot la cot cu echipe internaționale mi-a demonstrat cât de important e să fim conectați la ce se întâmplă „la zi” în Europa în materie de tehnică, metodologie și viziune.
În același timp, implicarea în rețele ca Europa Nostra sau ESACH nu e doar o bifă de CV, ci înseamnă a da voce patrimoniului românesc acolo unde se discută viitorul lui. Și, poate cel mai important, e despre cum construim totul cu și pentru generațiile tinere. Nu mai e vorba doar de „a păstra” ceva vechi, ci de a-l face relevant, accesibil și viu pentru prezent. Iar când vezi atâția oameni din afară care vin cu entuziasm să descopere castele uitate, sate vechi, biserici fortificate sau biserici de lemn, îți dai seama că nu suntem deloc singuri, ci parte dintr-o comunitate internațională care chiar dorește să ajute și să învețe de la noi.
Arhitectura din Transilvania
Karina: Interesul internațional pentru patrimoniul din România este cât se poate de real și uneori îl simți cel mai clar în reacțiile celor care vin pentru prima dată aici. Anul trecut am primit în vizită o echipă de specialiști din Croația, implicați în proiecte de restaurare și educație pentru patrimoniu. I-am dus mai întâi la Casa Libertății Religioase din Cluj, iar apoi am făcut împreună un tur ghidat al orașului. A fost momentul în care le-am povestit despre complexitatea istorică și confesională a Transilvaniei, un spațiu care, în ciuda tuturor tensiunilor din trecut, a cultivat de-a lungul timpului forme de coabitare și dialog.
Am trecut împreună prin cartiere în care, la câteva străzi distanță, se află biserici de diferite confesiuni: greco-catolică, ortodoxă, romano-catolică, unitariană, luterană, reformat-calvină ș.a. Le-am vorbit despre ideea de libertate religioasă, dar și despre felul în care arhitectura și patrimoniul reflectă nu doar credințe, ci relații sociale, apartenențe, dar și traume și reconcilieri.
Ne-a emoționat reacția lor: au recunoscut în patrimoniul nostru multe elemente familiare lor, de la motive arhitecturale și moduri de raportare la spațiu, până la teme istorice similare. Dar au fost, în același timp, sincer uimiți de cât de vizibilă și densă este aici stratificarea etnică și confesională, cât de vie este această moștenire în spațiul urban și în discursul comunitar. I-a impresionat faptul că, într-un spațiu relativ restrâns, atâtea comunități au reușit să își păstreze expresia proprie și să contribuie la un peisaj urban și uman de o mare diversitate. Le-a venit greu să creadă că un spațiu atât de complex confesional a reușit nu doar să supraviețuiască, ci și să cultive această pluralitate ca valoare. Ne-au spus, la final, că pentru ei vizita nu a fost doar o lecție despre patrimoniu, ci despre respect și bună vecinătate. Vara aceasta ne-au semnalat că se vor întoarce pentru a descoperi pe îndelete frumusețile și valorile României, căutând totodată moduri de implicare activă în zona de patrimoniu, în țara noastră.
Pentru mine, această vizită a fost încă o dovadă că patrimoniul nostru e rafinat, complex, articulat și profund european prin felul în care reflectă relații între comunități, idei și identități care au coexistat, s-au influențat și s-au modelat reciproc. Nu este un patrimoniu „marginal”, ci unul care poate sta firesc în dialog cu cele mai relevante repere culturale ale Europei, tocmai pentru că vorbește despre conviețuire, diversitate și memorie comună. Și cred că aici e adevărata miză a cooperării internaționale: nu doar să restaurăm clădiri împreună, ci să le redăm vocația lor profundă, anume aceea de a aduce oamenii împreună, dincolo de granițe, confesiuni sau orizonturi culturale.
Mentalități în schimbare
Anca: Cred cu toată convingerea că, în ultimii ani, patrimoniul a început să fie recunoscut în România drept o resursă reală pentru revitalizarea comunităților. Nu mai vorbim doar despre inițiative izolate, ci despre un val coerent de asumare profesionistă, implicare civică și colaborare interdisciplinară.
Castelul Banffy din Bonțida rămâne un reper esențial, nu doar prin festivalul care i-a adus vizibilitate, ci și datorită șantierelor de formare inițiate de Transylvania Trust, care au pregătit generații întregi de specialiști. La Roșia Montană, proiectele FânFest și Adoptă o Casă au demonstrat că patrimoniul poate genera atașament profund și mișcare civică. Ambulanța pentru Monumente continuă să ofere intervenții eficiente acolo unde este cea mai mare nevoie, cu resurse puține și rezultate remarcabile.
În același spirit, Prin Banat activează creativ patrimoniul spațiului bănățean, iar Via Transilvanica a reușit să conecteze sute de comunități și monumente într-un traseu viu, coerent și profund relevant. La ARCHÉ, contribuim cu aceeași convingere, prin programe precum DRAGU, care aduc împreună tineri, specialiști și comunități într-un efort de regenerare rurală pe termen lung.
Desigur, aceasta este doar o selecție dintr-un ecosistem tot mai bogat și solidar. Proiecte precum Front la Dunăre, Herculane Project sau Studio Govora arată clar că viitorul este deja în construcție, cu empatie, viziune și responsabilitate. Și tocmai de aceea rămân profund optimistă. Lucrurile cresc frumos, împinse de oameni care chiar cred și chiar fac.
Karina: În realitate, cele mai multe comunități care au în grijă monumente istorice nu dispun de resursele logistice sau financiare pentru un festival de amploarea Electric Castle. Cu toate acestea, există numeroase exemple de bune practici, accesibile și sustenabile, care pot integra monumentele într-un circuit local de revitalizare, turism și dezvoltare economică.
Un prim pas important este activarea spațiului prin evenimente culturale de mică amploare, dar recurente. Poate fi vorba despre proiecții de film, mici expoziții temporare, ateliere practice, întâlniri intergeneraționale sau lecturi publice. Esențială nu este dimensiunea evenimentului, ci ritmicitatea și capacitatea lui de a crea o relație afectivă constantă între patrimoniu și comunitate. Astfel, monumentul încetează să fie un spațiu închis sau rece și devine un loc trăit, în care se întâmplă lucruri frumoase.
O altă direcție cu impact real este turismul narativ, bazat pe povești locale. Vizitatorii reacționează diferit când povestea le este spusă de cineva din sat, care cunoaște locul din interior și îl poate ancora în viața reală. Se pot construi tururi ghidate cu implicarea localnicilor și a autorităților locale. Acest tip de abordare pune în valoare patrimoniul imaterial și creează un contact autentic cu spațiul.
Tot mai frecvent, clădirile de patrimoniu devin gazde pentru rezidențe de creație (ateliere de artă, arhitectură, scriere sau educație nonformală). Acestea nu doar atrag vizitatori implicați, ci produc și conținut nou despre loc, contribuind la identitatea sa contemporană.
Gastronomia locală este o altă poartă de acces spre revitalizare. Evenimente simple, cum ar fi un brunch în curtea monumentului, o degustare de produse locale sau o demonstrație culinară tradițională pot atrage vizitatori și, în același timp, pot aduce beneficii directe pentru comunitatea locală. Astfel, se construiește o punte între patrimoniul material și cel imaterial, între clădire și gesturile cotidiene care au umplut-o de sens.
În unele cazuri, o parte a clădirii sau a ansamblului poate fi reactivată ca spațiu comunitar, fie că vorbim de o bibliotecă, un centru educațional sau un spațiu de întâlniri și povești. Prin aceste funcțiuni, monumentul reintră în viața de zi cu zi și capătă valoare prin uzul său contemporan, nu doar prin trecutul său.
Din experiența noastră, toate aceste inițiative funcționează cel mai bine atunci când sunt susținute prin parteneriate locale solide. Societatea civilă, autoritățile, școlile, antreprenorii și chiar foștii proprietari pot colabora în jurul unui scop comun. Important este ca aceste alianțe să fie transparente și să urmeze o viziune comună, construită pe încredere și pe nevoile reale ale monumentului și ale comunității. Până la urmă, revitalizarea patrimoniului nu înseamnă spectacol, ci prezență. Atunci când comunitatea este parte din proces, monumentul încetează să fie doar o moștenire și devine o resursă vie, care sprijină dezvoltarea locală, construiește legături și inspiră.
Pe urmele lui „Indiana Jones”
Raul: Știrea cu biblioteca ascunsă din Mediaș e exact genul de moment „Indiana Jones”, care face toți cercetătorii să ofteze un pic de invidie și admirație. Dar sincer, și noi avem parte de aventuri, în dulcele stil transilvănean: cu multă răbdare, multă muncă de teren și câte o poveste descoperită la momentul oportun.
Uite, la Dragu, de exemplu: Când spui „castelul Bethlen din Dragu”, toți dau din cap: „Aha, al Bethlenilor!”. Ei bine… nu prea. Povestea adevărată e mult mai captivantă și îi are în centrul atenției pe cei din familiile Kamuthy și Serédy. Totul începe cu Blasiu Kamuthy cel Bătrân, care, în 1552, a apărat eroic cetatea Egerului în timpul asediului otoman. După acest episod, el s-a retras în Transilvania, intrând în slujba principilor Transilvaniei. Pentru loialitatea sa față de Ștefan Báthory, i-a fost dăruit domeniul de la Dragu. Fiul său, Blasiu Kamuthy cel Tânăr, a ridicat frumosul castel renascentist ale cărui urme se văd foarte bine astăzi.
Dar partea cu adevărat remarcabilă vine cu nepoata Kata Kamuthy. Rămasă unica moștenitoare, Kata nu era tipul de femeie preocupată doar de tihna vieții de castel. Se spune că, într-una dintre incursiunile otomane prin zonă, un spahiu prea îndrăzneț a încercat să-i intre în castel, pretinzând plata tributului. Kata l-a întâmpinat personal, cu sabia în mână, și i-a arătat că la Dragu nu se negociază onoarea. Povestea spune că turcul ar fi plecat acoperit de rușine și cu câteva pene mai sărac.
Prin căsătoria dintre Kata Kamuthy și Ștefan Serédy, castelul a trecut în mâinile familiei Serédy, iar povestea nepoatei lor, Sofia, adaugă o nuanță distinctă în povestea castelului de la Dragu. Dacă romanul „Doamna Albă din Levoča” pare desprins din realitate, e pentru că într-adevăr este. Dar puțini știu că la baza lui stă un triunghi amoros care a marcat viața din Dragu la începutul secolului al XVIII-lea, în plin război dintre curuți și lobonți.
Karina: Sofia, nepoata Katei Kamuthy, nu mai trăia într-o epocă a fulgerătoarelor victorii otomane, ci în vremuri cu dușmani mai subtili și trădări mai personale. Crescută între zidurile castelului din Dragu, purtând numele Serédy cu o eleganță firească, a devenit o prezență demnă și discretă, exact cum îi cereau rangul și epoca. A fost căsătorită cu generalul curuț Ștefan Andrássy, unul dintre comandanții cei mai apropiați de Francisc Rákóczi al II-lea, loial cauzei și dedicat războiului.
Dar în vreme ce Sofia își administra moștenirea, soțul ei își găsea refugiul în Levoča, în casa Juliannei Géczy, o văduvă influentă, cultivată și absolut fermecătoare. Ce a fost între ei? Istoria n-a prea păstrat scrisori, dar a lăsat consecințe. Julianna devenise, pentru o clipă, pionul-cheie între două lumi: cea a complotului curuț și cea a loialității imperiale. Când Levoča a căzut, iar trupele imperiale au preluat controlul, toți ochii s-au îndreptat spre Julianna. Zvonurile au devenit acuzații, iar acuzațiile, sentință. Prețul final: execuție publică. Sofia n-a fost eroină de cronică în această poveste, dar a fost coloană de rezistență în fața trădărilor publice și a execuțiilor. Ea a ales fidelitatea în formele ei tăcute: față de loc, față de familie, față de trecut.
Documentând alte fragmente de istorie din regiune, am ajuns întâmplător anul trecut la Krásna Hôrka, o fortăreață din Slovacia, legată de familia Andrássy. Vizita părea să fie una rapidă, până când, într-una dintre încăperi am zărit o siluetă. Într-un sicriu cu geam, vegheată de liniște și penumbră, se afla chiar Sofia Serédy. Trupul ei, incredibil de bine conservat, păstra o expresie de o seninătate absolut tulburătoare. A fost acel moment fascinant în cercetare în care toate firele împrăștiate ale trecutului s-au legat. Sofia, cea pe care o căutaserăm în arhivele de la Cluj, ne aștepta acolo, întreagă, tăcută, nemișcată, la sute de kilometri depărtare de locul copilăriei sale, Dragu.
Anca: La ARCHÉ, fiecare întâlnire cu o reședință nobiliară e o aventură, dar nu căutăm comori, ci urme de memorie. Așa a început și proiectul Monumente Uitate, cu o ieșire de teren în Rudna, județul Timiș. Eram la început de drum, puțin peste 20 de ani, ajunși cu autostopul și ghidați doar de o listă de obiective și mult entuziasm. Ruina conacului Nikolics ne-a apărut în față ca o descoperire din alt timp. Fusese de curând preluat de o familie care dădea, la propriu, peste istorie în grădină. Printre firele de ceapă găsiseră un inel sigilar cu numele lui Sándor Nikolics. Iar copiii din sat ne-au dus prin mărăcini până la o capelă ascunsă, despre care se spunea că adăpostise cândva un cal iubit, înmormântat cu inscripție de aur. Povestea nu s-a confirmat, dar am găsit o capelă bizantină lângă un conac baroc și o lecție neașteptată despre multiculturalitate.
La întoarcere, noaptea căzuse, iar bateria aparatului foto cedase. Tot ce trăisem părea ireal, ca un vis imposibil de dovedit, dar imposibil de uitat. Am revenit cu echipamente mai bune și întrebări mai multe, iar acel început neclar a devenit temelia unui drum care a dus la un doctorat și la o pasiune pe viață pentru explorarea vie a patrimoniului cultural.
Conservarea patrimoniului material se împletește cu aceea a patrimoniului imaterial
Raul: Pentru mine, șezătorile din Dragu sunt la fel de importante ca desenul tehnic, în sensul că oamenii locului ne dau acces la partea vie a patrimoniului. Poveștile lor dau sens spațiului, ne arată cum era folosit, ce însemna pentru comunitate. Nu am dezvoltat o obsesie să delimităm legenda de istorie cu rigla, ba dimpotrivă, le ascultăm pe toate și le punem în context. Uneori, tocmai o poveste spusă „din bătrâni” te poate ghida spre un detaliu arhitectural uitat sau îți oferă cheia de lectură a unui loc. Restaurarea devine, astfel, mai personală, mai ancorată în realitatea locului, nu doar în planuri și norme.
Karina: Aceste șezători sunt o formă de restituire care ne arată o dimensiune a locului încă vie, umană. Cum spune Raul, nu ne temem de legendă, o ascultăm cu aceeași atenție ca pe o relatare istorică foarte bine documentată. De multe ori, tocmai metafora poate conține adevăruri mai profunde despre comunitate decât o dată precisă sau un document. Însă tocmai de aceea e esențial să le interogăm cu atenție, cu imparțialitatea cercetătorului pentru a sprijini comunitatea locală să ajungă să se raporteze într-un mod echilibrat la propriul trecut. Acest proces devine, de altfel, un exercițiu de înțelegere profundă, prin care oamenii își pot revendica istoria cu luciditate, dar și cu respect față de sensurile simbolice transmise din generație în generație. În felul acesta, se pot păstra și cultiva valorile care dau coeziune unei comunități: bună vecinătate, solidaritate, continuitate afectivă.
Comunitatea de azi nu e un martor pasiv, ci un participant activ la poveste. Oamenii din prezent continuă să scrie istoria locului prin modul în care vorbesc despre el, îl folosesc, îl simt. Poveștile lor sunt la fel de importante ca cele de acum patru sute de ani, fiindcă oferă acel strat de actualitate care dă coerență și direcție restaurării și punerii în valoare. Nu putem restaura cu adevărat un loc dacă ignorăm viața care continuă să pulseze în jurul lui, iar viața aceasta este compusă, în mare parte, din felul în care comunitatea își înțelege și își spune propria poveste.
Anca: Pentru noi, patrimoniul material și cel imaterial nu pot fi separate. Zidurile fără povești riscă să devină simple decoruri, iar amintirile fără ancoră fizică se risipesc ușor. În Dragu, șezătorile ne oferă ocazia rară de a aduce cele două dimensiuni în dialog direct. Aflăm cum era trăit castelul în memoria locală, cum era perceput în diferite perioade și ce înseamnă el pentru comunitate astăzi.
În procesul de colectare, nu ne propunem să delimităm rigid legenda de istorie. Le lăsăm să conviețuiască, înțelegând că și mitul face parte din identitatea locului. Abia apoi, cu instrumentele cercetării istorice, facem distincțiile necesare, dar fără a discredita emoția și funcția socială a poveștii. Aceste mărturii ne ajută direct în restaurare: ne oferă indicii despre funcțiuni, materiale, practici sau chiar detalii constructive. Mai mult, dau sens intervenției, transformând restaurarea într-un act de continuitate vie, nu doar de conservare fizică.
------
Școala de Vară Internațională DRAGU propune așadar o abordare integrată a studiului arheologic, prețuind nu doar datele tehnice și rigoarea științifică, ci și experiențele trăite ale comunităților din jurul monumentelor istorice, ecourile lor în mitologiile locale, aspectele lor profund umane.
Asociația ARCHÉ este o organizație dedicată cercetării, conservării, valorificării și promovării patrimoniului cultural. Scopul său principal este de a sprijini și de a încuraja interesul față de patrimoniu, punând accent pe înțelegerea importanței sale sociale și a valorilor specifice. Încă de la înființare, ARCHÉ a avut în vedere facilitarea dialogului între specialiști din diverse domenii implicați în protejarea monumentelor istorice, precum și între acești specialiști și publicul larg.
