Arta are puterea de a ne scoate din automatisme și de a ne aduce mai aproape de un contact real cu noi înșine, este de părere Alex Manea, artist a cărui expoziție, I GO, I GO, I GO, a putut fi văzută luna aceasta la Gallery Studio 76. Expoziția este curatoriată de Ioana Iuna Șerban și aduce în prim-plan proiectul Last Lines, în care artistul explorează, printr-un demers vizual intens, biletul de adio ca ultimă formă de comunicare.
"Este o expoziție despre plecare, despre momentul ăla când știi că trebuie să renunți sau să dispari. E despre alegerea ultimului gest, a ultimului cuvânt. Fiecare lucrare reprezintă un „bilet de adio”, un mesaj lăsat în urmă. Am vrut să explorez granița dintre prezență și absență, dintre ce rămâne și ce dispare", spune Alex.
Alex crede că într-o perioadă dominată de grabă și supraexpunere, arta poate fi cea care pune frână, care ne ajută să ne regăsim. Un catalizator și un loc al sincerității, în care să ne putem reîntâlni cu lucrurile esențiale. Povestea sa mai jos.
Începuturile tale artistice
Am început complet intuitiv, fără să am o educație formală în artă. Cred că asta m-a ajutat să rămân sincer și să nu-mi autoimpun limite.
Am pornit dintr-un soi de urgență interioară, de nevoie de a înțelege lumea și de a o filtra printr-o lentilă personală. Arta a fost pentru mine, de la început, un spațiu de supraviețuire și de luciditate.
Cum vezi creațiile tale artistice acum
Acum îmi privesc lucrările cu mai multă distanță. Înțeleg mai bine cum funcționează vizualul, cum se citește un gest, o linie, un material. Dar paradoxal, sunt mai liber decât la început. Am învățat să îmi asum defectele, să mă las condus de intuiție și să nu încerc să controlez fiecare detaliu. Lucrările mele au devenit mai stratificate și mai directe în același timp.
Expoziția I GO, I GO, I GO
Este o expoziție despre plecare, despre momentul ăla când știi că trebuie să renunți sau să dispari. E despre alegerea ultimului gest, a ultimului cuvânt. Fiecare lucrare reprezintă un „bilet de adio”, un mesaj lăsat în urmă. Am vrut să explorez granița dintre prezență și absență, dintre ce rămâne și ce dispare.
Relația ta cu curatorii de artã
Curatorii pot să fie oglinzi, dar și complici. Pentru mine, contează enorm felul în care un curator înțelege nu doar obiectul fizic, ci și ideea, tensiunea din spatele lucrării. Un curator bun e un traducător între artist și public, dar și un co-autor al unei narațiuni mai largi. Fără un dialog real cu un curator, riscul e ca lucrările să pară pur și simplu obiecte decorative, să-și piardă energia vie.
Cum s-a dezvoltat peisajul expozițional
Cred că s-a profesionalizat mult, s-au creat spații independente, au apărut proiecte curatoriale mai îndrăznețe. Publicul a început să fie mai curios, să caute experiențe, nu doar imagine. Totuși, e încă multă frică de risc și de discursuri care deranjează, s-a pierdut cumva punkismul, care cred eu, este esențial într-o scenă de artă. Mulți artiști tineri simt presiunea de a livra ceva „vandabil” și asta poate fi periculos. Dar, în același timp, există o generație nouă de artiști și curatori care fac bine ceea ce fac, și asta e foarte important.
Conceptul biletelor de adio
Totul a pornit dintr-o serie de experiențe personale și din convorbiri cu oameni care au trecut prin momente similare. M-a fascinat ideea acestui „ultim mesaj” - ce alegi să spui atunci când știi că este ultima ta posibilitate de a lăsa ceva în urmă? De ce ar simți cineva nevoia să lase un bilet de adio și, mai ales, ce cuvinte ar alege? Am început să studiez fenomenul și am descoperit că aceste bilete sunt încă un subiect aproape tabu, foarte rar explorat în zona artelor vizuale. Exact asta m-a atras: lucrurile pe care de obicei le ascundem sau evităm să le discutăm. Eu mă simt atras în mod constant de subiectele tabu și vulnerabile, locurile acelea fragile din interiorul nostru pe care nu avem curaj de multe ori să le punem la lumină.
Descoperiri
Am descoperit că fiecare mesaj e, de fapt, un corp fragil. Când am început să lucrez cu plastic topit, folosind creionul 3D, am simțit că textele devin sculpturi, aproape niște organisme vii. Fiecare linie are propria respirație, propria vulnerabilitate. Am ales plasticul pentru că pare un material artificial, industrial, dar odată ce capătă forma aleasă, devine fragil și emoțional. Culorile diferite pentru fiecare piesă sunt ca niște stări afective, fiecare lucrare devine o confesiune unică, o voce personală. A fost ca și cum aș fi scris biletele de adio direct în spațiu, transformând cuvântul într-un obiect care aproape că poate fi atins.
Relația unui artist cu moartea
Cred că fiecare artist ajunge inevitabil să se raporteze la moarte, dar nu văd asta ca o temă constantă sau obligatorie în lucrările mele. În cazul meu, a fost mai degrabă un pretext pentru a explora fragilitatea umană, limitele și vulnerabilitatea mesajelor noastre. Nu mă interesează neapărat moartea ca subiect, ci mai mult felul în care ne raportăm la ideea de final, de ultim gest, de ultim cuvânt. Alte lucrări ale mele s-au concentrat, de exemplu, pe ideea de prezență și absență, pe urmele pe care le lăsăm în spațiu.
Tema aceasta nu a fost niciodată un subiect fix sau recurent în practica mea, ci mai degrabă a apărut ocazional, ca o consecință firească a unor momente personale sau a unor întrebări care m-au preocupat atunci. În alte lucrări am vorbit despre urme, despre ce lăsăm în urmă după un gest, dar nu am încercat să transform această idee într-o obsesie artistică. O privesc ca pe o oportunitate de a investiga un teritoriu sensibil, fără să-l transform într-o etichetă. În fond, fiecare proiect a venit cu un context nou și cu o altă deschidere, nu dintr-un atașament constant față de un subiect anume.
Teme, mesaje
Lucrările mele propun o reflecție asupra felului în care trăim, ne exprimăm și ne înțelegem pe noi și pe ceilalți. Sunt interesat de conflictele interioare, de transformările personale, dar și de efectele pe care mediul în care trăim le are asupra noastră. Mă interesează contrastul dintre imaginea construită și realitatea interioară. Ceea ce îmi doresc cel mai mult este să creez contexte în care privitorul să poată descoperi straturi ascunse și să își construiască propriile interpretări, să se simtă provocat, dar și liber.
Rolul artei în 2025
Arta are puterea de a ne scoate din automatisme și de a ne aduce mai aproape de un contact real cu noi înșine. Într-o perioadă dominată de rapiditate și supraexpunere, cred că arta poate deveni un spațiu de încetinire, de claritate și de regăsire. Ea nu mai e doar un pretext estetic, ci o formă de a pune în discuție felul în care ne raportăm la lume, la intimitate, la comunitate. În 2025, arta poate funcționa ca un catalizator al sincerității, un loc unde ne putem reîntâlni cu lucruri esențiale pe care le pierdem ușor în zgomotul zilnic.
