Lucrările artistei Saint Machine sunt oglinzi nemiloase pe care le așterne în fața publicului. Ele arată adeseori o umanitate speriată de propria rațiune, înfometată să se dizolve în digital. Cea mai recentă ocazie de a întâlni experiența unei lucrări Saint Machine este itinerarea instalației „The Gaze Of No Return”, luni, 10 noiembrie 2025, în spațiul CINETic (Centrul Internațional de Cercetare și Educație în Tehnologii Inovativ Creative) al UNATC București, ca parte a proiectului „Grădina Deliciilor Sintetice”, curatoriat de Ioana Iuna Șerban și coordonat artistic de Cristina Bodnărescu. Instalația va putea fi vizitată pe 10 noiembrie, între orele 14:00 – 19:00, iar Artist Talk-ul va avea loc între 19:00 – 20:00, cu Saint Machine și Sergiu Negulici, moderat de Cristina Bodnărescu. Intrarea pentru public este liberă, pe baza înscrierii în formularul de aici.
"Tot hype-ul ăsta tehnologic mi se pare că are același miros ca fanatismul religios, nevoia de a crede orbește într-o salvare externă", spune artista.
Am vorbit cu Saint Machine despre contexte: cele din care se înfiripă idei și lucrări, cele spre care, sau de care fugim și mai ales cele care ne echilibrează laturile disparate.
„Saint Machine”: nume, îndemn, avertizare, întrebare
Saint Machine e o întrebare. Tot hype-ul ăsta tehnologic mi se pare că are același miros ca fanatismul religios, nevoia de a crede orbește într-o salvare externă. Când eram mică, mă jucam cu apocalipsa. Am crescut cu promisiunea mântuirii și în același timp cu teama unui sfârșit ireversibil. În timp, am înțeles că și salvarea și moartea eternă sunt două fețe ale aceleiași proiecții și numai bine ce-am scăpat de o apocalipsă și-am dat de alta. Dar, dincolo de ironie, „saint” pentru că viața este sacră și fiecare formă de viață este un fel de „mașinărie” vie, nu în sens tehnologic, ci ca sistem de identități emergente.
Chipurile postumanismului
Așa cum văd eu lucrurile, postumanismul, în versiunea lui techpop, nu mai înseamnă coexistență, ci reluarea visului de a transcende condiția umană. În loc să ne uităm în noi, tot prin externalizare căutăm salvarea, doar că acum, în locul zeilor, am pus algoritmii. E tot o formă de cedare a puterii, în speranța că cineva sau ceva știe mai bine. Algoritmii sunt doar instrumente, dar de toate partile sunt oameni.
Despre AGI [Artificial General Intelligence], ceea ce numim „înțelegere” rămâne un teritoriu necunoscut, dar încercarea asta ne ajută să ne vedem mai clar pe noi înșine. „Mentații” lui Frank Herbert sunt absurdul suprem al unei lumi care a interzis mașinile, dar și-a antrenat oameni să le imite. În realitate e chiar mai rău, ne e lene să gândim, cu sau fără tehnologie, pe care nu o înțelegem și nu o folosim creativ, în schimb o demonizăm și externalizăm vina, uitând că intenția noastră dă direcție.
Tehnologia nu e o entitate, ci un agregat de unelte și coduri, o infrastructură prin care mintea umană se oglindește pe sine, iar în lucrările mele încerc să fac vizibil acest dialog, felul în care sisteme vii și construite se parazitează și se transformă reciproc. Trăim o mutație psihică, un fel de gândire în rețea, dar sistemul cu care suntem interconectați nu este tehnologia, ci gândirea umană colectivă, memoria noastră comună.
„Granița dintre intimitate și expunere e o membrană permeabilă. Privirea devine o formă de atingere, iar tehnologia potențează exact ceea ce suntem — chiar și golul, tăcerea sau mirarea.” – Saint Machine
Mutațiile păcatului într-un dialog artistic peste secole
În Grădina Deliciilor Sintetice, tentația și plăcerea nu sunt trupești, ci informaționale, paradisul artificial e construit din senzații simulate și din promisiunea unei fericiri măsurabile, stimulul este noul păcat, iar noul iad e haosul de date. Așa cum în lucrarea originală [„Grădina Deliciilor” de Hieronymus Bosch] corpul era locul păcatului și al revelației, în „privirea fără întoarcere” rețeaua este locul conexiunii și al pierderii de sine.
Creația ca rebeliune și reasumare
Lucrările apar organic, prin transpirație, prin oameni, nevoi și situații cărora trebuie să le fac față. Momentan mă fascinează deplasarea responsabilității umane către sisteme abstracte, de orice fel, cărora le cedăm decizia. Eu m-am întors la pictură și desen, mă liniștește să văd pe hârtie o linie care rămâne și nu poate fi editată.
Umbrele tehnologiei
Hiperconectarea ne face să ne pierdem spațiul interior. E ca atunci când cineva te ține treaz tot timpul și nu te lasă să visezi. Avem nevoie de tăcere, pur și simplu să așteptăm ceva fără să umplem golul, să ne plictisim. Paradoxul vine din faptul că tehnologia potențează exact ceea ce suntem. Dar nu e ca și când ne-a prostit “AI”-ul, era slop și înainte de “AI slop”, o să treacă și mirarea asta, e normal să jucăm cu toate jucăriile.
