Isabel Herguera spune povești "grele". Despre condiția femeii, utopii, istoria culturală, memoria personală. Animația oferă această libertate, de a aborda teme incomode, într-un mod aparent inocent, dintr-o zonă lipsită de agresivitate. O pionieră a animației pe calculator și a experimentării artistice în cinemaul independent, Isabel este ilustratoare, regizoare, producătoare, manager cultural și profesoară. S-a născut în Spania, în San Sebastián și a studiat Artele Frumoase la Universitatea din Țara Bascilor. Și-a continuat studiile în Germania, iar apoi a obținut un Master în Arte la prestigiosul California Institute of the Arts (CalArts) din Los Angeles, oraș în care a locuit între 1990 - 2003 și unde a dat startul carierei sale profesionale în animație. Din 2017 este profesor de animație la KHM-Kunsthochschule für Medien Köln, Germania.
"Singurele lucruri de care am nevoie sunt laptopul meu, cerneala și tușurile, hârtiile… și cam atât. Așadar, „acasă” ar putea fi oriunde în lume unde sunt eu, aceste lucruri și relațiile pe care le stabilesc", spune Isabel.
Recent, Isabel a fost membră a juriului competiției românești și de lungmetraj în cadrul festivalului Animest. Am povestit cu ea despre animație și puterea pe care o are în societate, despre feminism și alegeri, dar și despre ce înseamnă „acasă”.
Germania. SUA. Spania. India. China. Ce înseamnă pentru tine "acasă"?
Pentru mine „casă” este un subsol cu multe cutii. Este acolo unde există spațiu să aduc cutiile cu lucrurile mele, de oriunde vin, să le depozitez. Există mai multe case - în sensul că am cutii și în casa de familie, din Spania, în casa partenerului meu, acolo unde locuiesc în Germania - dar totul este temporar pentru mine. Pentru că știu că atunci când voi încheia etapa în care mă aflu, proiectul la care lucrez… voi pleca în altă parte. Dar tot acest stil nomad, mă ajută să rămân detașată și îmi creează un sentiment foarte înălțător de libertate.
Singurele lucruri de care am nevoie sunt laptopul meu, cerneala și tușurile, hârtiile… și cam atât. Așadar, „acasă” ar putea fi oriunde în lume unde sunt eu, aceste lucruri și relațiile pe care le stabilesc. Pentru că în fiecare loc am dezvoltat relații minunate cu oameni. Acestea sunt cele care, de fapt, dau o nuanță aparte vieții tale, muncii tale, care construiesc sentimentul de „acasă”, care te cresc... Faptul că am început să studiez arta în Germania, să dezvolt proiecte alături de colegii mei de școală, să creez acolo Ámár, și tot ce s-a întâmplat în acei ani, m-a format într-un fel anume.
Apoi, anii petrecuți în Los Angeles, atât profesional cât și emoțional, mi-au oferit un alt set de abilități, pe care le-am aplicat ulterior în această călătorie continuă prin India, prin China sau înapoi în Germania și Spania. Dar trebuie să admit că din punct de vedere creativ, artistic… India este locul care m-a inspirat cel mai mult, unde am putut visa cel mai mult. Iar Spania este locul în care am putut transforma în ceva concret ceea ce am visat, unde am pus la un loc bucățile de vis.
E ca și cum există locuri în care te extinzi, îți depășești limitele, descoperi că există lucruri la care nu te gândisei până atunci și locuri în care folosești mai mult logica, în care ai spațiul propice de a-ți ordona ideile. Iar pentru mine Spania este acel loc. Nu știu de ce… poate datorită limbajului, faptul că e limba mea nativă îmi oferă un alt tip de structură, mă lasă să-mi organizez ideile într-un mod mult mai palpabil.
Deasemenea, am mai constatat că pe mine mă ajută foarte mult să călătoresc între aceste locuri, mă determină să finalizez proiectele. Ajung undeva - sunt inspirată, îmi vin ideile noi, dar știu că stau acolo o perioadă limitată de timp, așadar am un deadline clar până când trebuie să-mi termin misiunea pentru care am venit acolo. Iar asta e foarte important în animație, în cinematografie - să fii într-un loc care te inspiră, să ai o rețea de oameni în jurul tău, dar și să ai un deadline foarte precis.
Un moment definitoriu în parcursul tău
În mod categoric, descoperirea animației. A fost ca un punct de cotitură în viața mea personală, în viața mea artistică, în expresia mea și în viața mea emoțională. Toți oamenii pe care i-am întâlnit prin intermediul animației și care m-au însoțit pe parcurs - prieteni, iubiți, familie - totul a derivat din descoperirea animației și a faptului că m-am îndrăgostit de ea.
De ce ai ales animația ca formă de creație
Pentru că este o formă de expresie foarte directă. Mai mult, pentru mine a fost o formă foarte naturală încă de la primul contact, ca și cum exista deja în sistemul meu și nu a trebuit să mă prefac deloc. Totul este fluid, poți face orice, totul este valid. Iar aceste atribute - fluiditatea, libertatea, validarea - fac lucrurile să fie, pentru mine, naturale și foarte plăcute. Așa cum am povestit și în prezentarea pe care am susținut-o în festival… a fost ca și cum m-aș fi jucat din nou cu jucării mici sau cu decupaje mici, încercând să spun o poveste. A fost ceva ușor. Ceva ce, de fapt, știam dintotdeauna. Ceva ce știm cu toții dintotdeauna să facem.
Rolul animației în explorarea temelor sociale
Este un instrument perfect, este la îndemâna oricui. Și este un instrument mult mai constructiv decât altele, din multe puncte de vedere. Mai ales datorită acestei componente de joacă pe care o are - astfel că ar putea fi ușor de implementat în școli. Să încurajăm copii să își spună poveștile, folosind jucării, decupaje, figurine. Pentru că este ceva natural pentru ei și vor ști să se exprime mai ușor anumite emoții, se vor simți mai liberi. Cât despre mișcarea de emancipare a femeilor, despre mișcarea feministă… poate funcționa foarte bine din motive similare: poți spune povești „grele” într-un mod „ușor”, într-un mod aparent inocent, dintr-o zonă lipsită de agresivitate. Prin intermediul animației poți spune povești mărețe, fără să fie nevoie să rostești cuvintele.
Primul tău lungmetraj: o poveste feministă scrisă acum mai bine de 100 de ani
Am descoperit-o din întâmplare, într-o galerie de artă. Eram în New Delhi și aveau o expoziție de artă Gond, de care sunt foarte interesată în general. Așa că am intrat în galerie și mă uitam la picturi și am văzut această carte, cu copertă roșie și cu două femei într-un fel de elicopter, navă spațială. Și scria pe ea „Visul Sultanei, o utopie feministă”. Toate astea m-au intrigat foarte mult, am întors cartea și am citit descrierea - cum că e scrisă în 1905 de o femeie, Begum Rokhaya Hossein, care și-a imaginat această lume „întoarsă pe dos”, în care femeile au cunoștințe și putere, iar bărbații sunt ignoranți și în spatele vălului.
Apoi am început să mă documentez despre scriitoare - am aflat că a crescut într-un mediu foarte conservator, unde femeile nu aveau acces la educație. Puteau învăța și scrie doar în Urdu, pentru că era limba oficială în curțile de instanță, sau în arabă, pentru că era limba folosită în Coran, și nimic altceva. Și am fost uluită! De ce a reușit femeia asta să facă - să scrie o poveste atât de progresistă, ea crescând izolată într-un sat din Bangladesh. În 1905! Iar apoi gândurile mele s-au dus mai departe, către bunica mea care a fost aproape contemporană cu Begum Rokhaya, și care a crescut într-un orășel foarte mic din nordul Spaniei.
Și m-am gândit la femeile din anii '20 - un moment în care totul părea să se deschidă, totul promitea o emancipare a femeilor după primul război mondial. Iar apoi… a venit dictatura și femeile au fost iar oprimate. Mama mea a crescut într-o perioadă de dictatură în care femeile trebuiau să aibă permisiunea soțului pentru a deschide un cont, pentru a părăsi țara… și am început să mă gândesc unde suntem acum? Și știi ce? Nu mi se pare că suntem foarte departe.
Credit foto: Claudiu Popescu
Ce s-a schimbat în 100 de ani
Cred că femeile sunt mult mai conștiente de puterea lor și luptă mult mai mult pentru ea. Dar nu știu dacă bărbații au înțeles încă asta și că nu sunt centrul lumii. Cred că asta lipsește. Peste tot există tot felul de politici care să apere drepturile femeilor, sunt sigură că există inițiative și în România, ca și în Spania, peste tot se vorbește despre asta. Azi sunt mai multe femei care devin regizoare, mai multe femei în poziții de putere sau în poziții-cheie de luare a deciziilor. Dar cu toate acestea, în fiecare zi, sistematic, se produc agresiuni împotriva femeilor. Statistic vorbind sunt covârșitor mai multe. De ce, dacă politicile ne susțin? Este încă ceva care nu ajunge la noi, ca civilizație. Poate încă mai avem nevoie de timp… una, două, trei generații, nu știu.
Azi femeile ripostează mai mult, dar cred că pentru răspunsuri ar trebui să privim mai atent la ce se întâmplă în rândul bărbaților? Sunt cu adevărat educați, pregătiți să înțeleagă în profunzime de ce sunt necesare aceste politici? De exemplu, în profesia aceasta lucrez frecvent în echipe cu mulți bărbați. Și la un moment dat discutam și au spus că au rămas șocați de o conștientizare în urma unor discuții aparent banale cu colegele lor din departament: că noi, femeile, creștem permanent într-o stare de alertă. Că dacă trebuie să plecăm noaptea spre casă, suntem anxioase, încordate, în alertă, pentru că știm că sunt șanse mari să pățim ceva pe drum. Ei nu au plecat niciodată stresați spre casă noaptea. Nu a existat acest gând de pericol nicăieri în proximitatea lor…
Credit foto: Claudiu Popescu
Să iubești înseamnă să taci. Replica din Amor d'Inverno
Ah, ce simț bun al observației… da, este o replică destul de controversată, pentru că e ca o lamă cu două tăișuri. În niciun caz nu am vrut să sugerez că iubirea presupune toleranță față de abuz, față de limite încălcate, față de suferință. Nu, în fața acestora nu ar trebui niciodată să taci. Cu atât mai mult într-o relație care ar trebui să fie despre iubire. Gândurile mele s-au îndreptat atunci - și fac o paranteză în a spune că Amor d'Inverno a fost una din animațiile pe care le-am făcut fără scenariu, fără pre-producție complexă, pur și simplu mi-a venit ideea, am desenat, am înregistrat vocea - către faptul că iubirea adevărată ar trebui lăsată să fie, să se manifeste natural, nu are nevoie de discursuri demonstrative. Are nevoie să existe. Să fie. Să rămână un pic de mister în jurul ei. Iubirea nu ar trebui explicată, negociată.
Regizoare și profesoară
Îmi place mult să predau pentru că este o formă prin care-mi împărtășesc propria experiență, nimic mai mult. Îmi organizez gândurile și le împărtășesc studenților. În același timp, cresc și eu. Pentru că rămân conectată și analitică față de propria mea muncă și experiență, dar văd de aproape și ce fac ei, care sunt mult mai conectați la lumea de azi, la inovație, decât sunt eu. E ca și cum eu trăiesc în lumea mea, pe care ei o actualizează aducându-mi pe tavă probleme, dileme, provocări la care altfel nu aș avea acces. Doar că trebuie să fiu foarte atentă atunci când îi îndrum… să nu ajung „să-i regizez”. :) Pentru că uneori, regizorul din mine iese la suprafață și zic imediat „Nu, asta nu așa s-ar povesti.” sau „Vocea asta nu e bună.”. Și-mi dau seama că uneori este propria mea viziune care simte să se impună și nu e corect - trebuie să învăț să-i las să se dezvolte și să-și găsească propria cale.
A fi regizor… e un rol care îți oferă destul de multă libertate și control. Îi coordonezi pe ceilalți, astfel încât proiectul să ajungă la bun sfârșit în viziunea pe care o ai. Asta înseamnă și multă responsabilitate… Nu există nicăieri doar plusuri.
Dacă ar fi să alegi doar unul din cele două roluri
Este o alegere dificilă… Dar să zicem că dacă chiar ar trebui să aleg… mi se pare mult mai confortabil și lipsit de bătăi de cap să fii profesor. Pentru mine e aproape ca și cum aș fi în vacanță tot timpul. E mult mai provocator și dificil să fii regizor.
Sunt femeile puse mai frecvent în ipostaza de a face alegeri?
Ce întrebare bună! Nici nu cred că m-am gândit cu adevărat până acum… Am fost înclinată să spun că da, dar ceva nu e chiar corect în asta. Și știi de ce? Pentru că nu facem alegerile cu adevărat libere. În acest moment ni se oferă aceleași instrumente precum bărbaților. Avem cu toții aceleași instrumente. Bun. Bărbații iau deciziile în funcție de instrumentele pe care le au și așteptările proprii de la ei, care uzual corespund cu cele sociale. Femeile iau deciziile în funcție de instrumentele pe care le au, dar trebuie cumva să integreze propriile așteptări cu cele pe care societatea le are de la ele și care nu mai sunt aliniate cu realitatea actuală. Așa că permanent trăim cu această presiune de a genera niște rezultate care să împace așteptări diferite… Și da, uneori asta poate însemna că suntem nevoie să facem mult mai multe alegeri. Pentru că multe dintre ele nici măcar nu sunt reale.
Ce poveste animată vei spune mai departe?
Lucrez la mai multe proiecte în acest moment, încă aștept și eu să văd care din ele are șanse mai mari să se concretizeze. Mereu ești nevoit în meseria asta să ai mai multe proiecte, ca să ai șanse să duci unul la bun sfârșit. Depindem mult de finanțare publică… Asta e realitatea: cultura depinde de banii de la stat. Mai ales în Europa. În SUA este o altfel de industrie, încă are finanțare privată. De fapt, d-asta și este o industrie. Dar înainte, și în Europa erau finanțări private - mă gândesc la anii ‘50 sau ‘60 când mare parte din cinematografia italiană a fost susținută de investitori. Fellini, Rossellini, Pasolini - nu ar mai putea face azi multe din filmele lor, pentru că nu ar obține atâta finanțare de la stat. Și să nu uităm că vorbim de o perioadă de glorie pentru cinematografie, care n-ar fi existat fără investitorii privați.
Dar acum, în Spania, faci film cu banii de la stat. Și ești nevoit să ai grijă de punctele pe care le obții - prin participări la festivaluri, prin producții în care integrezi anumite politici și tot așa. Și suntem mulți artiști care încercăm să accesăm aceleași fonduri… Și atunci contează și mai mult să respecți „rețeta” care-ți aduce cele mai multe puncte. Deci… voi vedea care proiect se va concretiza.
Experiența Animest
E minunat, absolut minunat. Auzisem foarte multe despre Animest de la prieteni sau alți oameni din industrie. Anul trecut eu nu am putut fi prezentă, m-a bucurat mult că am fost în selecția oficială și că filmul meu a câștigat o mențiune, dar categoric mă bucur și mai mult acum că sunt aici și fac parte din experiență. Este foarte electrizant să fii înconjurat de atât de mulți tineri care reprezintă, practic, următoarea generație de animatori.
În plus, orașul este uimitor. Serios! Este minunat, arhitectura lui este incredibilă. Limba îmi place, are o melodie cumva familiară, istoria orașului mi se pare fascinantă… a fost ca un fel de val de emoții și povești care m-a lovit, de cum am pășit în el. Nu subestimați orașul acesta! Vorbesc serios.
Credit foto: Mihai Smeu
Dacă ar trebui să descrii „femeia” într-un singur cuvânt
Viitor.
