Într-un moment în care adolescenții navighează teritorii afective tot mai complexe și riscuri digitale tot mai greu de anticipat, proiectul „In a Relationship” devine una dintre puținele inițiative care încearcă să umple un gol educațional pe care școala, și uneori chiar familia, încă îl evită. Programul construit de Fundația Friends For Friends îmbină psihologia, artele performative și întâlnirile față în față cu liceeni pentru a vorbi, pe limba tinerilor, despre abuz, vulnerabilitate și relații sănătoase.
În acest cadru, „Broscoiul” este un spectacol de teatru care folosește umorul și convenția basmului pentru a desface, fără moralism, unul dintre cele mai răspândite și mai puțin înțelese fenomene din viața digitală a adolescenților: revenge porn-ul. Regizoarea Carla Oncescu și psihoterapeuta Silvia Ciubotaru, coordonatoarea proiectului In a Relationship, au construit împreună un demers care trece dincolo de scenă și implică întâlniri cu elevii, discuții post-spectacol, în care întrebări dificile primesc răspunsuri.
Născut dintr-o colaborare între o generație tânără de artiști și o echipă care lucrează de ani de zile în zona psihoeducației, „Broscoiul” reușește să fie și accesibil, și incomod, dar, mai ales, plin de umor.
"Adolescenții sunt absolut minunați. S-au distrat, uneori pe furiș, căci nu erau mereu siguri că le era permis să râdă sau să se exteriorizeze, s-au emoționat, au cântat alături de actori și au pus o mulțime de întrebări deștepte. Pentru mai mult de jumătate dintre tinerii din licee, #BROSCOIUL a fost primul spectacol de teatru pe care l-au văzut".
Povestim în continuare cu regizoarea Carla Oncescu și psihoterapeuta Silvia Ciubotaru despre proiectul In a Relationship și despre spectacolul „Broscoiul”, care are pe 8 decembrie o nouă reprezentație la Teatrul Excelsior.
Etape formatoare prin care ați trecut către ceea ce faceți azi
Carla: De mică m-a interesat mediul artistic și am avut tot felul de ocazii în care să mă întâlnesc cu el. Am fost pe scenă, am fost pe platouri de filmare, am jucat în spectacole, în filme și seriale, am dublat voci și am prezentat emisiuni. După ce am testat poziția de actriță, care e cea mai accesibilă pentru o puștoaică, în liceu mi-am dat seama că îmi place mai mult să analizez, să concep, să creez și să exist „în spatele” scenei sau a camerei. Așa am ales regia. Și, pentru moment, îmi place mai tare să fac teatru, fiindcă îl simt mai viu, în timp ce din ce în ce mai multe lucruri din jurul meu devin digitalizate, dezumanizate.
Silvia: La mine singura artă cu care am avut interacțiuni de când mă știu a fost literatura. În mare parte, pentru că îmi plăceau poveștile, dar și ca mijloc de evadare dintr-o realitate destul de dură. Copilăria în anii 90 era cam gri, dar poveștile cu care m-am hrănit în toți anii aceia mi-au făcut viața mai frumoasă și mi-au antrenat curiozitatea și gândirea psihologică. Mai târziu am experimentat cu multe alte forme de explorare și exprimare artistică, inclusiv teatrul. Ba chiar am fondat un ONG și un festival de teatru tânăr alături de colegii din trupa de teatru din liceu, și încă lucrez la Ideo Ideis, 20 de ani mai târziu. Dar psihologia a devenit opțiunea mea de carieră, prin simplul fapt că mă fascina felul în care funcționează mintea umană. După facultatea de psihologie, o formare în psihoterapie experiențială și multe alte cursuri, conferințe și lecturi, am înțeles că pot utiliza aceste cunoștințe și în zona de ONGistică. Așa că am găsit metode de a aduce împreună aceste pasiuni, pentru a construi proiecte educaționale la intersecția dintre artă și sănătate mintală.
Ce îți aduce rolul de regizoare
Carla: Mă interesează și mă fascinează micro-realitățile din jurul meu. Încerc să fiu la curent cu fenomene, evenimente globale sau naționale, dar mă interesează particularizarea lor în cazuri specifice. Îmi plac micro-istoriile și forța lor de a vorbi despre lumi mai mari și mai complexe. În toate spectacolele, examenele de școală, sau performance-urile pe care le-am regizat, am încercat să imaginez, cu umor, povești cât mai concrete ale unor oameni care se lovesc de realități dificile din lumea actuală. Și, privind retrospectiv, văd că toate se leagă de o formă sau alta de iubire.
Legătura ta cu teatrul. De ce este este un mijloc bun pentru educarea tinerilor
Silvia: De teatru mă leagă Ideo Ideis, în mod cât se poate de evident și personal. Dar și felul în care teatrul utilizează lucrul cu emoția, pentru a construi perspective personale mai complexe asupra realității comune pe care o împărțim cu ceilalți.
În teatru, atât artiștii, cât și spectatorii sunt angrenați în construirea unei realități alternative în carne și oase, în proximitatea imediată a celuilalt, ceea ce generează niște procese afective inconștiente deosebit de importante. Nu e ceva ce se întâmplă doar de dragul divertismentului, al aplauzelor sau al faimei. Și cred că teatrul este foarte important pentru artiștii care îl fac să se întâmple, dar mai ales e important pentru spectatorii care îl fac să continue. În astfel de experiențe, care combină imersia într-o poveste reprezentată pe scenă dintr-o stare impersonală și pasivă de simplu observator, oamenii își pot expanda orizontul cunoașterii cu un minim de efort. Le sunt facilitate procese emoționale și intelectuale fără de care adaptarea la realitate poate fi mult mai dificilă și mai dureroasă.
Despre proiectul In a Relationship
Silvia: In a Relationship este un proiect de psihoeducație pentru prevenția abuzurilor relaționale și a violenței domestice, derulat de Fundația Friends For Friends din București, cu sprijinul financiar al Avon România. În ultimii 9 ani, proiectul a dezvoltat o platformă online cu o mulțime de resurse educaționale și de ghidaj pentru tineri și adulții relevanți din jurul acestora - profesori și părinți, în special. Iar de câțiva ani, încercăm să extindem aria de activități și produse ale proiectului, prin tot felul de colaborări și finanțări nerambursabile, care ne permit să ajungem la și mai mulți oameni, în moduri creative și inovative. Așa au luat naștere, cu finanțări AFCN, podcastul In a relationship with #ARTS și, mai nou, programul In a relationship cu #BROSCOIUL.
La începutul poveștii cu #BROSCOIUL, eu nu știam mare lucru despre textul dramaturgic scris de Alex Gorghe. Știam doar că exista. Iar atunci când Carla a venit către mine și mi-a trimis textul, în paralel cu lectura lui, în mintea mea a început să se deruleze filmul turneului prin licee, pachetele de ateliere, discuțiile cu publicul și câte și mai câte. Unele dintre fanteziile astea deja s-au întâmplat, unele sunt încă in the making. Nu cred că am întâlnit până acum o metodă mai potrivită și mai eficientă pentru a deschide subiectul abuzurilor din primele relații de dragoste ale tinerilor - și cu seriozitate, dar și cu joacă.
În plus, pentru mine asta chiar e o situație ideală: foști participanți la atelierele In a Relationship și la festivalul Ideo Ideis își pun talentul și cunoștințele la treabă și continuă misiunea acestor proiecte. E absolut minunat.
Și e cu atât mai frumos cu cât puțini oameni și puține branduri înțeleg cu adevărat importanța psihoeducației în prevenția fenomenului violenței domestice. Iar cei care sunt și dispuși să investească în așa ceva, să finanțeze proiecte ca In a Relationship, care nu dau rezultate vizibile imediat, care nu produc doar zâmbete, ci și conștientizări extrem de dureroase, sunt încă și mai puțini.
In a Relationship a tot crescut în ultimii ani, dar nicidecum suficient cât să ajungem la toți tinerii care se avântă în primele lor iubiri complet nepregătiți și neechipați pentru a face față realității. Fără să aibă parte măcar de educație structurată despre corp și sexualitate, pentru că societatea noastră se teme că așa și-ar pierde copiii inocența. Iar cei mai mulți dintre ei nu au niciun adult în viața lor cu care să se simtă confortabili să vorbească despre astfel de subiecte. Așa ne-a arătat ultima cercetare pe care am făcut-o în cadrul proiectului, Iubirea și abuzul la Gen Z & Alpha. Tot atunci, am aflat că fenomene precum revenge porn-ul sau grooming-ul sunt mult mai răspândite în societatea noastră decât am vrea să credem și încă nu există cadre instituționale capabile să prevină și să gestioneze eficiente aceste situații.
Cum v-ați înâlnit ați decis să faceți împreună „Broscoiul”
Carla: Acum un an, în facultate, am construit un spectacol-lectură performativ, pe baza unei variante inițiale, mai puțin dezvoltate a textului, scrise de către Alex Gorghe în cadrul Masteratului de Scriere Dramatică de la UNATC, coordonat de Mihaela Michailov. Toată echipa de creație a rămas cu gândul la proiect și și-a dorit să îl poată transforma într-un spectacol adevărat, pe care să-l aducă mai aproape de publicul-țintă.
Îmi doream ca spectacolul să fie însoțit de dezbateri și de discuții care să completeze și să susțină concret ideile prezentate într-un mod artistic, așa că m-am gândit la contexte în care eu am trecut prin astfel de întâlniri. M-am dus cu gândul la proiectul „In a Relationship”, coordonat de Silvia Ciubotaru, în cadrul căruia am participat când eram în liceu, prin intermediul Ideo Ideis. Silvia a primit cu brațele deschise ideea, eu am apelat la Deea Gruber, care știam că are multe idei și știe să scrie bine, ea a conturat planul concret al proiectului și ne-a ajutat cu scrierea și implementarea lui, iar așa a luat naștere un demers mai amplu: In a Relationship cu #BROSCOIUL.
Etapele de creație
Carla: Încă de la început am vrut să găsesc o cheie, o convenție foarte clară a spectacolului. Mi-am propus să fie o distribuție mică care să interpreteze multiple personaje caricaturale, stabilind un mediu clar de joc și joacă - am vrut să fie o poveste, în sensul cel mai clasic al ei, mergând în tandem cu tipul de scriitură a lui Alex.
Printre primele lucruri la care mă gândesc atunci când aleg un proiect este să am o idee despre formă. Subiectul și povestea sunt extrem de importante pentru mine, dar nu știu dacă esențiale. Cred că forma are puterea să dicteze felul în care spectacolul este perceput și digerat de către public, de aceea am căutat o estetică ofertantă teatral pentru o temă atât de grea, cum este revenge porn-ul. Iar ludicul și planul basmului au câștigat detașat, fiind idei pe care le propunea deja textul.
După ce am găsit o formulă scenică proaspătă, potrivită pentru un public tânăr, am urmărit doar să simplificăm, să accesibilizăm și să adăugăm cât mai mult umor la modul în spunem această poveste.
Povestea
Carla: „Broscoiul” ne vorbește într-o manieră ludică despre vulnerabilitate, rușine și responsabilitate, pe fundalul unui fenomen contemporan foarte răspândit, în special în rândul adolescenților: revenge-porn. Suntem într-o pădure fermecată și asistăm (nu chiar pasiv) la povestea unei Zâne căreia i se destramă planurile de a trăi fericită până la adânci bătrâneți alături de iubitul ei Broscoi, căci „secretul ei secret” ajunge să se răspândească.
După ce am realizat spectacolul-lectură (din care s-a păstrat aproape tot, în varianta actuală a spectacolului), au urmat etape în care doar am dezbătut, gândit, improvizat și adăugat, adăugat, adăugat. Alex Gorghe a avut o disponibilitate extraordinară ca vreme de aproape un an și jumătate să tot intre în Zoom-uri cu mine, gândind și regândind fire narative, scriind și rescriind în funcție de feedback-uri și de ideile apărute în repetiții. Este un dramaturg și un partener de lucru extraordinar, cu o flexibilitate enormă, cu capacitatea neprețuită de a înlocui structuri întregi, fără rezistență, într-un timp record.
Ce te-a inspirat
Carla: Sunt o mare fană a teatrului popular. Îmi plac comediile pentru că am mare încredere în puterea și în funcția umorului în teatru. Râsul este un instrument incredibil de educare, de deschidere. Am știut încă de la început că dacă vrem abordăm serios acest subiect dificil, trebuie să o facem în cea mai puțin serioasă, sobră sau lacrimogenă manieră. Am vrut să tratăm o situație tragică cu detașare - să creăm straturi, iar primul nivel să fie accesibil tuturor, indiferent de vârstă sau de educație. Mi-am dorit ca oamenii să râdă, iar asta să-i facă mai predispuși la a fi raționali, fără să facă vreun efort conștient.
Alex Gorghe, autorul piesei ”Broscoiul”
Alegerea distribuției
Carla: M-a interesat ca actorii să fie deopotrivă jucăuși, ludici, dar și disciplinați. Comedia necesită o anumită disciplină, o rigoare a actorului în lucru și în joc. Iar spectacolele interactive, pentru adolescenți, necesită o mare deschidere către dialog. Mai pe scurt, să fie chill și prietenoși.
Lui Alex Mîrnea, actorul care îl joacă pe Broscoi, toată lumea îi spune „Funky”, iar porecla lui mi se pare extrem de potrivită pentru personajul pe care îl interpretează. Mi-am dorit ca Broscoiul nostru trebuie să fie simpatic, plin de viață, funky, cool, necondamnabil. Iar un actor carismatic, cum e el, cred că reușește foarte bine să îl ducă pe protagonist într-o zonă duală, în care publicul să-l înțeleagă și să-l privească fără să-l condamne.
Iar Elena Voicu, Tiberius Zavelea și Nicole Paliță, care interpretează multiple roluri în spectacol, sunt un izvor nesecat de inspirație pentru mine. Sunt niște (studenți-)actori extraordinar de dedicați și de talentați, care înlesnesc un proces continuu de creație. Este fascinant! E singurul spectacol la care mi s-a întâmplat acest fenomen, care îmi place la nebunie. Adaptăm spectacolul pentru fiecare tip de public, iar atunci când îl reluăm după mai multă vreme, ne vin o grămadă de idei noi în repetiții. La șnurul tehnic, adică cu 1 oră înainte de fiecare spectacol, mai adăugăm două-trei glume noi, sau mai schimbăm câte o acțiune. Fiecare reprezentație e de-a dreptul diferită, mai mult decât în nuanțe.
Alex Mîrnea, Elena Voicu, Tiberius Zavelea și Nicole Paliță
Reacțiile publicului
Carla: Publicul din București, obișnuit cu spectacole cu tematică educațională, a avut o reacție previzibilă la subiect - mă așteptam să fie receptiv. M-a uimit reacția adulților, care au fost cel puțin la fel de încântați ca adolescenții, dovadă că spectacolul a reușit să spargă bariera unui public exclusiv, nișat, lucru care mă bucură mult. Deseori e mai important ca părinții să fie deschiși și informați în legătură ce se întâmplă în mediul copiilor lor, oricum supraexpuși la riscuri digitale.
Ce m-a surprins cu adevărat, însă, este că elevii din liceele din provincie sunt extrem de deschiși să vorbească la discuțiile post-spectacol. E o mare miză pentru mine ca ei să nu se simtă „arătați cu degetul”, presați, judecați, dată fiind poziția noastră de „echipă de profesioniști, venită de la capitală, care vorbește despre abuz”, care ar putea foarte ușor să îi inhibe sau să îi inferiorizeze.
Silvia: Eu am mai moderat discuții cu publicul pentru o serie de alte spectacole de teatru care adresează teme de sănătate mintală, așa că nu m-a uimit disponibilitatea și nevoia oamenilor despre a discuta despre aceste lucruri. Îmi era totuși teamă de posibilitatea ca unii dintre adulți (părinți, profesori) să se revolte împotriva subiectelor propuse de #BROSCOIUL. Și aici realitatea m-a surprins, căci nu am întâlnit nici măcar o singură reacție negativă. Am întâlnit profesori care se uitau ciudat la mine pentru că insistam să avem ambele uși de acces ale sălii de spectacol descuiate, pentru evacuare rapidă în cazul unor situații de urgență neprevăzute. Dar nu am întâlnit nicio critică la adresa temelor aduse în discuție de spectacol. Și asta m-a bucurat foarte mult.
Iar adolescenții sunt absolut minunați. S-au distrat, uneori pe furiș, căci nu erau mereu siguri că le era permis să râdă sau să se exteriorizeze, s-au emoționat, au cântat alături de actori și au pus o mulțime de întrebări deștepte. Ba chiar unii dintre ei au manifestat interes pentru procesul tehnic de construcție al spectacolului și cred că mulți vor fi inspirați să mai meargă la teatru. Pentru mai mult de jumătate dintre tinerii din licee, #BROSCOIUL a fost primul spectacol de teatru pe care l-au văzut. EVER. Și sunt convinsă că această experiență le-a deschis niște orizonturi, dincolo de ceea ce puteau vedea și înțelege înainte.
Ce știu și înțeleg Gen Z și Alpha despre iubire, abuz, relații sănătoase
Silvia: Pentru mine, discuțiile cu tinerii sunt mereu pline de momente AHA! Pe de o parte pentru că sunt mereu atentă la ce lucruri îi interesează sau le fac probleme, ca să știu în ce direcții să duc proiectele pe viitor. Pe de altă parte, pentru că ei au mereu perspective noi și neașteptate. Totuși, în astfel de contexte, am mereu în minte faptul că adolescenții sunt o categorie socială vulnerabilă. Și puțini oameni reușesc să înțeleagă profunzimea acestei vulnerabilități și importanța mecanismelor și sistemelor de suport pentru oamenii aflați la vârsta adolescenței. Ca societate, eșuăm pe zi ce trece mai mult în privința asta.
Tinerii de azi înțeleg multe lucruri despre abuzuri, pentru că le trăiesc pe pielea lor. Și au și un vocabular ceva mai evoluat decât generațiile anterioare, care le permite să le numească. Le pot recunoaște, pe unele dintre ele, dar nu știu neapărat cum să le evite sau să le gestioneze. Și în orice caz, nu le pot identifica pe toate, tocmai pentru că multe abuzuri sunt extrem de normalizate. Dar, aici, adulții stau mult mai prost decât tinerii.
În rândul adulților, încă întâlnim un număr înfiorător de mare de oameni convinși că bătaia pe care au primit-o în copilărie le-a făcut bine sau că era singura soluție pentru niște copii așa de răi ca ei. În rândul tinerilor de azi, astfel de idei sunt mult mai rare. Și asta înseamnă că am evoluat un pic, ca societate. Dar nicidecum nu suntem în pas cu nevoile emoționale și educaționale ale copiilor și tinerilor, în această lume dominată de viteză, realități virtuale și contraste sociale. Așa că mai avem multe de făcut, începând de la asigurarea accesului egal real la o educație de calitate și până la rețeaua de profesioniști (educatori, profesori, medici, psihologi, etc.) capabili să le facă primii ani ai vieții ceva mai buni decât o poate face familia, prin propriile ei forțe.
Ce se va întâmpla cu „Broscoiul”, după ce se încheie proiectul finanțat de AFCN
Carla: Mi-aș dori să pot ști. Situația segmentului cultural e alarmantă în toată țara, așadar sunt extrem de multe promisiuni, obstacole imprevizibile și planuri care rămân la stadiul de speranțe. Sper ca în 2026 să se regleze măcar parțial impredictibilitatea apăsătoare a teatrelor din București, iar Broscoiul nostru să își poată găsi o casă aici.
Mi-ar plăcea, desigur, ca pe lângă reprezentațiile din București (pentru publicul larg sau pentru adolescenți), să continuăm turneul în licee din medii defavorizate din țară, alături de proiectul In a Relationship și de discuțiile post-spectacol moderate de Silvia.
Cu ce plecați voi din acest proiect
Carla: De-a lungul procesului de lucru, m-am gândit deseori dacă într-adevăr un spectacol de teatru poate contribui real la rezolvarea unor probleme atât de răspândite și, în definitiv, atât de sensibil de atins. Răspunsul pe care l-am găsit momentan este că nu, oricât mi-aș dori, nu pot schimba lumea prin teatru. Însă creșterea gradului de conștientizare a problemelor sociale, mai ales de la vârste fragede, face ca restul demersului să fie mult mai ușor. Așadar, pot schimba o bucățică de lume. Faptul că spectacolul nostru iese de pe sfânta scândură și ajunge printre oamenii care au realmente nevoie de el este pentru mine mai mult decât o reușită.
Silvia: Prin simplul fapt că proiectul acesta există, eu mi-am luat o lecție importantă despre răbdare și încredere. Rezultatele și impactul pozitiv unor astfel de inițiative de educație prin cultură nu sunt mereu palpabile sau cuantificabile. Dincolo de numărul de beneficiari atinși, inimioare în social media sau apariții în presă, cred că efectele reale se măsoară în vieți influențate și vise de viitor apărute în mintea unor tineri. Uneori, cei care implementează astfel de proiecte sunt forțați de viață - mai precis de precaritatea și instabilitatea muncii din acest sector - să renunțe la ele, să se reorienteze profesional înainte de a vedea cu ochii lor rezultatele eforturilor și viziunii lor despre o societate mai bună. Eu sunt foarte recunoscătoare că am ajuns aici și am din ce în ce mai multă încredere că generația tânără va ști să ducă mai departe această misiune.
